ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 94/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub

nr. 1101/44 din 12 septembrie 2008 pe rolul Curții de Apel Galați, reclamanta N.M.P.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul

Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora să îi plătească

drepturile bănești reprezentând sporul de 50% din salariul de bază, de

încadrare prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, începând cu luna septembrie

2004 și până la data de 15 mai 2006, corespunzător perioadei cât a desfășurat

activitate în cadrul Parchetului, actualizate.

Prin sentința civilă nr. 68F din

11 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, s-a respins acțiunea

formulată de reclamanta N.M.P. pentru perioada 1 septembrie 2004-11 septembrie 2005,

ca fiind prescrisă.

S-a respins acțiunea în

contradictoriu cu pârâta Ministerul Economiei și Finanțelor Publice pentru

lipsa calității procesuale pasive.

S-a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și DNA.

Au fost obligați pârâții să

plătească reclamantei sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent

de 50% din salariul de bază brut lunar pe perioada 12 septembrie 2005-15 mai 2006,

actualizate cu indicele de inflație la data plății.

A fost respinsă cererea de

chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 602R din

25 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale,

s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție, reținându-se că, față de împrejurarea că hotărârea

pronunțată în fond este dată de aceeași instanță, curtea de apel, în baza art.

4 pct. 1 C. proc. civ., competentă de a judeca recursul declarat împotriva unei

hotărâri date în primă instanță de curtea de apel este Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Astfel investită cu

soluționarea prezentului recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat

din oficiu excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pentru considerentele ce succed:

Potrivit art.

I

alin.

(1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea

unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul

acestui text de lege, din categoria cărora fac parte și cele având ca obiect acordarea

sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică, erau soluționate,

în primă instanță, de curțile de apel.

Conform alin. (2) din

textul de lege sus-menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate, în

primă instanță, de curțile de apel, se judecă de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin decizia nr. 104

din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția

de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța supremă, în mai

multe dosare și s-a constatat că dispozițiile art. 1 și art. 11 din O.U.G. nr.

75/2008 sunt neconstituționale.

Ulterior deciziei

Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări, printre

care și abrogarea art.

I

din ordonanță, text de lege care stabilea

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Ca atare, având în

vedere declararea neconstitutionalitătii art.

I

din Ordonanță, precum

și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în

competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de

muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio

altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin

Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art.

I,

nu s-au prevăzut și norme

tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor

declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în prima instanță, de curțile de

apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea

controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că

intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența

de soluționare a recursurilor declarate în materia supusă discuției, în

favoarea Înaltei Curți.

O asemenea

interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008,

ulterioară deciziei Curții Constituționale, în loc să transpună concepția, în

materie, a instanței constituante, în legătură cu degrevarea instanței supreme

de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al

acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în materia

conflictelor de muncă, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar

perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a

ordonanței de urgență, considerate ca fiind elaborate cu înfrângerea

dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din

Constituția României.

În esență, instanța

de drept comun, în materia soluționării recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate, în primă instanță, în domeniul litigiilor de muncă,

este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea

acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Pentru aceste

argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să stabilească în favoarea Curții de Apel Galați competența de

soluționare a recursului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 ianuarie 2010.