ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6113/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 483 din 1 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamantul R.A. împotriva A.N.P. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 921/2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București s-a respins contestația formulată de R.A. întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 275/2006. Conform art. 38 alin. (2) - (7) din Legea nr. 25/2006 împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute în prezentul capitol, luate de administrația penitenciarului, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, în termen de zece zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată.

(3) Persoana condamnată este ascultată în mod obligatoriu, la locul de deținere, de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (4). Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate poate proceda la ascultarea oricărei alte persoane în vederea aflării adevărului. (5) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate soluționează plângerea prin încheiere motivată în termen de zece zile de la primirea acesteia i pronunțată una dintre următoarele soluții: a) admite plângerea și dispune anularea, revocarea sau modificarea măsurii luate de către administrația penitenciarului: b) respinge plângerea dacă aceasta este nefondată.

(6) Încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate se comunică persoanei condamnate în termen de două zile de la data pronunțării acestora. (7) Împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, persoana condamnată poate introduce contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul în termen de cinci zile de la comunicarea încheierii. Conform art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acestuia.

În consecință, constatările instanței penale în ceea ce privește pretinsa discriminare, încălcarea dreptului la asistență medicală, necomunicarea dreptului la asistență medicală, necomunicarea unor înscrisuri, la inexistența unui medic în specialitatea psihiatrie, folosirea de alimente contaminate, la dreptul de poziționare, la amenințările la care este supus, au autoritate de lucru judecat, iar reclamantul nu mai poate să invoce în fața instanței civile încălcarea acelorași drepturi după ce în mod definitiv în calea specială prevăzută de lege s-a constatat că nu sunt întemeiate. În această măsură și în situația în care se constată astfel de încălcare, instanța civilă poate să verifice îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii civile și să aprecieze asupra întinderii prejudiciului cauzat.

Atâta timp cât a fost reglementată o cale specială de verificare și constatare a pretinselor încălcări ale drepturilor deținuților, nu mai este posibil să se apeleze la dispozițiile speciale ale răspunderii delictuale pentru constatarea existenței sau inexistenței unei fapte ilicite. În consecință, având în vedere că în mod definitiv s-a stabilit de către instanța penală că pentru pretinsele încălcări enumerate mai sus, nu există prin raportare la art. 998 C. civ., nefiind îndeplinită una din condițiile răspunderii delictuale respectiv fapta ilicită, s-a dispus respingerea acțiunii.

Aceeași soluție s-a impus și în privința celorlalte pretinse încălcări a unor drepturi și care nu au fost analizate prin sentința civilă nr. 921/2008 pentru același raționament juridic, în sensul că stabilirea existenței unei fapte ilicite cu privire la pretinsa încălcare a unor drepturi ale persoanelor aflate în detenție se face în cadrul contestației prevăzute de legea specială și doar în cazul unei hotărâri definitive de constatare a unor astfel de încălcări, reclamantul se poate adresa instanței civile pentru verificarea îndeplinirii celorlalte condiții ale răspunderii delictuale. Prin Decizia civilă nr. 686 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea apelului formulat de reclamantul R.A.

împotriva sentinței civile nr. 483 din 1 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Prin încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în Penitenciarul București, Jilava, din 26 februarie 2007 (Dosarul nr. 71/2007) a fost respinsă plângerea formulată de petentul condamnat R.A. Conținutul plângerii viza discriminarea sa la locul de detenție prin faptul că este plimbat separat față de ceilalți deținuți, deși unii dintre aceștia sunt condamnați pe viață ca și el, încălcarea dreptului său la asistență medicală ca și la petiționarea servirea sa cu alimente contaminate care i-ar putea determina îmbolnăvirea precum și faptul că ar fi subiectul pasiv al infracțiunii prevăzute de art. 193 C. pen.

Împotriva acestei încheieri R.A. a formulat contestație conform Legii nr. 275/2006, solicitând și obligarea pârâtei A.N.P. la plata de daune morale și materiale. Prin sentința penală nr. 921 din 23 mai 2008, Judecătoria Sectorului 4 București a respins ca nefondată contestația petentului condamnat R.A. împotriva încheierii judecătorului delegat și a disjuns capătul de cerere privind obligarea A.N.P., la plata daunelor morale și materiale în cuantum de 200.000 lei pentru tratamentele improprii aplicate în penitenciar de la data încarcerării. În raport de dispozițiile Legii nr. 275/2006 și art. 22 al C. proc. pen. Curtea a reținut că instanța penală, competentă a se pronunța asupra plângerii formulate de R.A.

a analizat susținerile acestuia privind discriminarea sa, încălcarea dreptului la asistență medicală, necomunicarea unor înscrisuri, inexistența unui medic în specialitatea psihiatrie, folosirea de alimente contaminate, dreptul la petiționare ori existența unor amenințări, astfel că sub acest aspect constatările sale au autoritate de lucru judecat și nu mai pot fi cenzurate din nou de către o instanță civilă și nici supuse analizei în vreo cale de atac. În acest sens, Curtea are în vedere criticile apelantului referitoare la interpretarea sintagmei „grad sporit de risc” la modalitatea de efectuare a programului de plimbare în incinta locului de deținere, la imposibilitatea efectuării expertizei medicale, precum și la conținutul regulamentului invocat de reclamant.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că orice pretins încălcare a unor drepturi invocată de reclamant se poate constata doar în procedura prevăzută de legea specială și, numai în cazul pronunțării unei hotărâri definitive în acest sens, partea se poate adresa unei instanțe civile pentru a se putea verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea specială, iar în cazul pronunțării unei hotărâri definitive în acest sens, partea se poate adresa unei instanțe civile pentru a se verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale (mai puțin fapta ilicită) ceea ce nu s-a probat în cauză.

Relativ la motivul de apel privind nelegalitatea modificării unor dispoziții ale legii printr-un act juridic cu forță juridică inferioară, instanța a reținut că această critică ar putea fi pertinentă doar în condițiile în care obiectul dedus judecății ar fi cercetat prin prisma reglementărilor impuse de Legea nr. 275/2006 nu și în situația în care cererea reclamantului este fondată pe dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. Tot astfel instanța a reținut că jurisprudența nu reprezintă izvor de drept și că instanța penală corect și-a declinat competența de soluționare a cauzei instanței civile. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul considerând-o ca fiind nelegală, deoarece acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 275/2006 ca acțiune penală nu este eficientă în măsura încălcării drepturilor deținuților.

Recurentul arată că a acceptat opțiunea sugerată de sentința penală nr. 921/2008. Or, dacă sentința penală are autoritate de lucru judecat în privința inexistenței infracțiunii, are autoritate de lucru judecat și în privința stabilirii răspunderii delictuale, sens în care a fost pronunțată fără drept de apel. În realitate există răspundere civilă delictuală izvorâtă dintr-un fapt ilicit, iar instanța trebuia să se pronunțe fără a reține autoritatea de lucru judecat. Motivează în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Recursul vizează neanalizarea laturii civile alăturată plângerii formulate împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, disjunsă de contestația respinsă prin sentința penală nr. 921 din 23 mai 2008, și a cărei soluție de respingere a fost păstrată prin decizia recurată, cu motivarea că în cauză operează autoritatea de lucru judecat a sentinței penale datorită procedurii speciale instituite prin Legea nr. 275/2006, care exclude incidența regulilor stabilirii răspunderii civile delictuale de drept comun în privința faptului ilicit. În speță, chiar dacă nu putem vorbi despre existența autorității de lucru judecat așa cum este ea reglementată prin dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc.

pen., nu se poate face abstracție de faptul că dauna civilă izvorând din drepturile pretins încălcate în regimul de detenție, este supusă dovedirii atât a încălcării drepturilor alegate, cât și a existenței și întinderii ei, precum și a raportului de cauzalitate dintre ele. Deoarece în speță, faptul ilicit cauzator de prejudicii pretins de recurent a constituit obiect de analiză prin sentința penală nr. 921 din 23 mai 2008, care a reținut după administrarea de probatorii că pretinsele încălcări ale drepturilor sale consecință a tratamentului impropriu ce i s-a aplicat în penitenciar nu există, pe bună dreptate instanța civilă a reținut că nu există faptul ilicit alegat, examinat de o instanță penală și în consecință nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală, datorită lipsei unuia dintre condițiile juridice de antrenare a ei.

În aceste condiții instanța de apel a reținut în mod corect că, excluderea faptului ilicit consecință a examinării pe fond a contestației recurentului, împiedică datorită procedurii speciale reglementate de Legea nr. 277/2006 reexaminarea acelorași fapte într-o procedură de drept comun, situație în care absența faptului ilicit nu poate genera dezdăunări. Față de cele reținute, instanța urmează a respinge recursul analizând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., celelalte motive de recurs indicate aparținând pct. 7 și 8 al art. 304 C. proc. civ. nefiind susceptibile de a putea fi examinate prin prisma acestor două motive de recurs indicate, în lipsa criticilor aduse deciziei recurate prin care să se confere aptitudinea juridică de a fi examinată ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva Deciziei nr. 686/ A din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2010.