ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6113/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 483 din 1 aprilie

2009 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus respingerea acțiunii

formulate de reclamantul R.A. împotriva A.N.P.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr.

921/2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București s-a respins

contestația formulată de R.A. întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 275/2006.

Conform art. 38 alin.

(2) - (7) din Legea nr. 25/2006 împotriva măsurilor privitoare la exercitarea

drepturilor prevăzute în prezentul capitol, luate de administrația

penitenciarului, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, în

termen de zece zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată. (3)

Persoana condamnată este ascultată în mod obligatoriu, la locul de deținere, de

judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (4).

Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate poate

proceda la ascultarea oricărei alte persoane în vederea aflării adevărului. (5)

Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate

soluționează plângerea prin încheiere motivată în termen de zece zile de la

primirea acesteia i pronunțată una dintre următoarele soluții: a) admite

plângerea și dispune anularea, revocarea sau modificarea măsurii luate de către

administrația penitenciarului: b) respinge plângerea dacă aceasta este

nefondată. (6) Încheierea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor

privative de libertate se comunică persoanei condamnate în termen de două zile de

la data pronunțării acestora. (7) Împotriva încheierii judecătorului delegat

pentru executarea pedepselor privative de libertate, persoana condamnată poate

introduce contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află

penitenciarul în termen de cinci zile de la comunicarea încheierii.

Conform art. 22 alin.

(1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de

lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire

la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acestuia.

În consecință,

constatările instanței penale în ceea ce privește pretinsa discriminare,

încălcarea dreptului la asistență medicală, necomunicarea dreptului la

asistență medicală, necomunicarea unor înscrisuri, la inexistența unui medic în

specialitatea psihiatrie, folosirea de alimente contaminate, la dreptul de

poziționare, la amenințările la care este supus, au autoritate de lucru

judecat, iar reclamantul nu mai poate să invoce în fața instanței civile

încălcarea acelorași drepturi după ce în mod definitiv în calea specială

prevăzută de lege s-a constatat că nu sunt întemeiate.

În această măsură și

în situația în care se constată astfel de încălcare, instanța civilă poate să

verifice îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii civile și să

aprecieze asupra întinderii prejudiciului cauzat.

Atâta timp cât a fost

reglementată o cale specială de verificare și constatare a pretinselor

încălcări ale drepturilor deținuților, nu mai este posibil să se apeleze la

dispozițiile speciale ale răspunderii delictuale pentru constatarea existenței

sau inexistenței unei fapte ilicite.

În consecință, având

în vedere că în mod definitiv s-a stabilit de către instanța penală că pentru

pretinsele încălcări enumerate mai sus, nu există prin raportare la art. 998 C.

civ., nefiind îndeplinită una din condițiile răspunderii delictuale respectiv

fapta ilicită, s-a dispus respingerea acțiunii.

Aceeași soluție s-a

impus și în privința celorlalte pretinse încălcări a unor drepturi și care nu

au fost analizate prin sentința civilă nr. 921/2008 pentru același raționament

juridic, în sensul că stabilirea existenței unei fapte ilicite cu privire la

pretinsa încălcare a unor drepturi ale persoanelor aflate în detenție se face

în cadrul contestației prevăzute de legea specială și doar în cazul unei

hotărâri definitive de constatare a unor astfel de încălcări, reclamantul se

poate adresa instanței civile pentru verificarea îndeplinirii celorlalte

condiții ale răspunderii delictuale.

Prin Decizia civilă nr.

686 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus

respingerea apelului formulat de reclamantul R.A. împotriva sentinței civile nr.

483 din 1 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, ca nefondat.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin încheierea

judecătorului delegat pentru executarea

pedepselor privative de libertate în

Penitenciarul București, Jilava, din 26 februarie 2007 (Dosarul nr. 71/2007) a

fost respinsă plângerea formulată de petentul condamnat R.A.

Conținutul plângerii

viza discriminarea sa la locul de detenție prin faptul că este plimbat separat

față de ceilalți deținuți, deși unii dintre aceștia sunt condamnați pe viață ca

și el, încălcarea dreptului său la asistență medicală ca și la petiționarea

servirea sa cu alimente contaminate care i-ar putea determina îmbolnăvirea

precum și faptul că ar fi subiectul pasiv al infracțiunii prevăzute de art. 193

C. pen.

Împotriva acestei

încheieri R.A. a formulat contestație conform Legii nr. 275/2006, solicitând și

obligarea pârâtei A.N.P. la plata de daune morale și materiale.

Prin sentința penală nr.

921 din 23 mai 2008, Judecătoria Sectorului 4 București a respins ca nefondată

contestația petentului condamnat R.A. împotriva încheierii judecătorului

delegat și a disjuns capătul de cerere privind obligarea A.N.P., la plata

daunelor morale și materiale în cuantum de 200.000 lei pentru tratamentele

improprii aplicate în penitenciar de la data încarcerării.

În raport de

dispozițiile Legii nr. 275/2006 și art. 22 al C. proc. pen. Curtea a reținut că

instanța penală, competentă a se pronunța asupra plângerii formulate de R.A. a

analizat susținerile acestuia privind discriminarea sa, încălcarea dreptului la

asistență medicală, necomunicarea unor înscrisuri, inexistența unui medic în

specialitatea psihiatrie, folosirea de alimente contaminate, dreptul la

petiționare ori existența unor amenințări, astfel că sub acest aspect

constatările sale au autoritate de lucru judecat și nu mai pot fi cenzurate din

nou de către o instanță civilă și nici supuse analizei în vreo cale de atac.

În acest sens, Curtea

are în vedere criticile apelantului referitoare la interpretarea sintagmei

„grad sporit de risc” la modalitatea de efectuare a programului de plimbare în incinta

locului de deținere, la imposibilitatea efectuării expertizei medicale, precum și

la conținutul regulamentului invocat de reclamant.

Pe de altă parte,

Curtea a reținut că orice pretins încălcare a unor drepturi invocată de

reclamant se poate constata doar în procedura prevăzută de legea specială și,

numai în cazul pronunțării unei hotărâri definitive în acest sens, partea se

poate adresa unei instanțe civile pentru a se putea verifica îndeplinirea

condițiilor prevăzute de legea specială, iar în cazul pronunțării unei hotărâri

definitive în acest sens, partea se poate adresa unei instanțe civile pentru a

se verifica îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale (mai puțin

fapta ilicită) ceea ce nu s-a probat în cauză.

Relativ la motivul de

apel privind nelegalitatea modificării unor dispoziții ale legii printr-un act

juridic cu forță juridică inferioară, instanța a reținut că această critică ar

putea fi pertinentă doar în condițiile în care obiectul dedus judecății ar fi

cercetat prin prisma reglementărilor impuse de Legea nr. 275/2006 nu și în

situația în care cererea reclamantului este fondată pe dispozițiile art. 998 și

urm. C. civ.

Tot astfel instanța a

reținut că jurisprudența nu reprezintă izvor de drept și că instanța penală

corect și-a declinat competența de soluționare a cauzei instanței civile.

Împotriva deciziei a

declarat recurs pârâtul considerând-o ca fiind nelegală, deoarece acțiunea

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 275/2006 ca acțiune penală nu este

eficientă în măsura încălcării drepturilor deținuților.

Recurentul arată că a

acceptat opțiunea sugerată de sentința penală nr. 921/2008. Or, dacă sentința

penală are autoritate de lucru judecat în privința inexistenței infracțiunii,

are autoritate de lucru judecat și în privința stabilirii răspunderii

delictuale, sens în care a fost pronunțată fără drept de apel.

În realitate există

răspundere civilă delictuală izvorâtă dintr-un fapt ilicit, iar instanța

trebuia să se pronunțe fără a reține autoritatea de lucru judecat.

Motivează în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimata a formulat

întâmpinare solicitând respingerea

recursului.

Examinând cererea de

recurs instanța reține următoarele:

Recursul vizează

neanalizarea laturii civile alăturată plângerii formulate împotriva încheierii

judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, disjunsă de contestația

respinsă prin sentința penală nr. 921 din 23 mai 2008, și a cărei soluție de

respingere a fost păstrată prin decizia recurată, cu motivarea că în cauză operează

autoritatea de lucru judecat a sentinței penale datorită procedurii speciale

instituite prin Legea nr. 275/2006, care exclude incidența regulilor stabilirii

răspunderii civile delictuale de drept comun în privința faptului ilicit.

În speță, chiar dacă

nu putem vorbi despre existența autorității de lucru judecat așa cum este ea

reglementată prin dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., nu se poate

face abstracție de faptul că dauna civilă izvorând din drepturile pretins

încălcate în regimul de detenție, este supusă dovedirii atât a încălcării

drepturilor alegate, cât și a existenței și întinderii ei, precum și a

raportului de cauzalitate dintre ele.

Deoarece în speță,

faptul ilicit cauzator de prejudicii pretins de recurent a constituit obiect de

analiză prin sentința penală nr. 921 din 23 mai 2008, care a reținut după

administrarea de probatorii că pretinsele încălcări ale drepturilor sale

consecință a tratamentului impropriu ce i s-a aplicat în penitenciar nu există,

pe bună dreptate instanța civilă a reținut că nu există faptul ilicit alegat,

examinat de o instanță penală și în consecință nu poate fi antrenată

răspunderea civilă delictuală, datorită lipsei unuia dintre condițiile juridice

de antrenare a ei.

În aceste condiții

instanța de apel a reținut în mod corect că, excluderea faptului ilicit

consecință a examinării pe fond a contestației recurentului, împiedică datorită

procedurii speciale reglementate de Legea nr. 277/2006 reexaminarea acelorași

fapte într-o procedură de drept comun, situație în care absența faptului ilicit

nu poate genera dezdăunări.

Față de cele

reținute, instanța urmează a respinge recursul analizând în temeiul art. 304 pct.

9 C. proc. civ., celelalte motive de recurs indicate aparținând pct. 7 și 8 al art.

304 C. proc. civ. nefiind susceptibile de a putea fi examinate prin prisma

acestor două motive de recurs indicate, în lipsa criticilor aduse deciziei

recurate prin care să se confere aptitudinea juridică de a fi examinată ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul R.A. împotriva Deciziei nr. 686/ A din 15

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2010.