ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3562/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3562/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de față:

1.

Acțiunea

Reclamantul T.R. deținut în Penitenciarul

Rahova, aflat în execuarea unei condamnări la pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru

săvârșirea infracțiunii de omor a formulat la 10 mai 2006 o acțiune, înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, prin care a solicitat obligarea pârâților Ministerului

Justiției și Administrației Generale a Penitenciarelor la plata sumei de 10.000.000.000

ROL cu titlu de despăgubiri civile pentru îmbolnăvirea sa în penitenciar de hepatită

și tuberculoză, fiind împiedicat astfel să muncească atât pe perioada detenției

cât și după eliberare, pentru a se întreține.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 22, 34 și 35 din Constituție.

Curtea de Apel București, secția a

I-

a penală, prin sentința penală nr. 94 din

25 mai 2006 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 281 C. proc.

pen., nefiind invocată dispozițiile O.U.G. nr. 56/2003.

Tribunalul București, secția a

V-

a civilă, prin sentința civilă nr. 1338

din 2 noiembrie 2007 a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de Ministerul Justiției și a respins ca nefondată acțiunea formulată

de reclamantul T.R.

În

motivarea acestei soluții s-au reținut în fapt în esență următoarele:

Prin acțiunea sa, reclamantul invocând

neluarea de către pârât a măsurilor pentru a preveni îmbolnăvirea sa cu tuberculoză

și hepatită cronică, și-a întemeiat pretențiile pe răspunderea civilă delictuală.

Ca urmare s-a apreciat că în acțiunea prin

care se valorifică dreptul de a obține despăgubiri corelativ obligației ce izvorăște

din săvârșirea unei fapte ilicite are calitate procesuală pasivă persoana despre

care se pretinde că ar fi autoarea faptei delictuale conform art. 998 - 999 C.

civ. sau comitentul acesteia conform art. 1000 alin. (3) C. civ.

Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., definitoriu

în angajarea răspunderii comitentului pentru prepus este raportul de subordonare

în care se află acesta din urmă față de comitent, care la rândul său îndrumă și

coordonează, direcționează activitatea prepusului.

S-a constatat că potrivit art. 1 din H.G.

nr. 450/1994 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției (act în

vigoare la data la care se pretinde a se fi petrecut faptele reclamate de petent),

Ministerul Justiției este organ al administrației publice centrale de specialitate

- în ale cărui atribuții intrau și îndrumarea și controlul activității penitenciarelor,

îndrumarea și verificarea executării pedepselor privative de libertate, propunând

Guvernului inițierea unor proiecte de acte normative în domeniul său de activitate

și în cel al înfăptuirii justiției.

Potrivit art. 7 din HG nr. 450/1994, Direcția

Generală a Penitenciarelor, împreună cu toate unitățile sale este subordonată Ministerului

Justiției, care îi coordonează activitatea.

Ca urmare, regăsindu-se în raporturile

directe dintre cei doi pârâți în cauză toate trăsăturile definitorii ale relației

dintre comitent și prepus, în cadrul raportului de subordonare s-a constatat legitimată

calitatea procesuală a Ministerului Justiției.

În

analiza pe fond a cauzei s-a examinat îndeplinirea cumulativă

a condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., care angajează răspunderea civilă

delictuală, prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă și

prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite.

Cât privește prejudiciul, constând în vătămarea

sănătății reclamantului ca urmare a contractării în timpul detenției a bolilor tuberculoză

și hepatită cronică, instanța a reținut următoarele:

Hepatita cronică - de care a fost suspectat

reclamantul la diferitele controale medicale efectuate pe parcursul detenției, -

nu a fost confirmată ca boală de care suferă deținutul, la examenele

medicale de specialitate și investigațiile

paraclinice ulterioare, împrejurare care a condus la înlăturarea din expertiza medico

- legală efectuată în cauză, a concluziei că deținutul ar suferi de această boală.

S-a reținut că reclamantul a fost depistat

cu boala tuberculoză la 30 noiembrie 1993 la Penitenciarul Craiova și internat pentru

tratament la Spitalul Penitenciar București, secția pneumoftiziologie.

La momentul începerii executării pedepsei,

21 aprilie 1990, reclamantul a fost luat în evidență numai cu sindrom hipoanabolic

și suspiciune de cardiopatie ischemică, iar la 10 decembrie 1990 a fost consultat

de un medic specialist cardiolog și diagnosticat normal cardiologie, bronșită cronico

- tabagică, tahicardie sinuzală compensatorie, sindrom nevrotic și nevralgie intercostală.

Instanța a constatat că potrivit cunoștințelor

medicale general acceptate de specialiștii din domeniu, tuberculoza este o boală

cu evoluție cronică, infecto - contagioasă, care se transmite în special pe cale

aeriană, poate afecta toate organele corpului, dar cu precădere plămânii și este

determinată de pătrunderea în corp a bacilului Koch. Infecția tuberculoasă nu se

continuă în mod obligatoriu cu îmbolnăvirea de tuberculoză. Tuberculoza se poate

găsi fie în formă latentă, sub formă de „bacili dormanți" (ceea ce înseamnă

că există bacterii cauzatoare de TBC în corp dar boala nu poate fi transmisă altor

persoane), fie în formă activă, (adică infecția este prezentă în organism și, dacă

plămânii sunt afectați, infecția poate fi transmisă și altor persoane).

S-a mai constatat că această boală nu are

simptome proprii care să sugereze de la început afecțiunea, ea evoluând lent până

la forme avansate.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză

s-a reținut că în lipsa unor examinări medicale anterioare nu se poate exclude preexistența

acestor afecțiuni patologice anterior începerii detenției și nici agravarea afecțiunii

în condițiile refuzului repetat al hranei și al tratamentului medical de către deținut

și în condițiile unor tentative suicidare multiple. Nu au fost identificate nici

elemente medico - legale obiective care să probeze apariția bolilor cronice în discuție,

exclusiv datorită condițiilor de detenție.

În raport de documentele medicale (fișe

medicale ale reclamantului, și expertiza efectuată în cauză) precum și de etiologia

și patologia bolii unanim recunoscute de practica și teoria medicală s-a concluzionat

că nu există o informație certă stabilită pe baza examenelor medicale specifice

în asemenea cazuri, din care să rezulte că la data începerii detenției reclamantul

nu contractase această boală.

Nici nu se poate deduce acest element de

fapt deoarece între momentul infectării și cel al activării bolii (apariției simptomelor

și diagnosticării ei) poate trece un interval de timp de 3 - 4 ani.

Adresa emisă de Administrația Națională

a Penitenciarelor din 25 iulie 2003 - în care se arată că datorită supraaglomerării

existente în sistemul penitenciar în perioada de referință, nu se putea asigura

cazarea unilaterală a deținuților suspecți (de boli contagioase) - nu a putut fi

interpretată ca o recunoaștere a susținerilor reclamantului deoarece mărturisirea,

ca mijloc de probă reglementat de art. 1204 - 1206 C. civ. și art. 218 - 225 C.

proc. civ. poate să aibă ca obiect, potrivit art. 218 C. proc. civ. doar fapta personală

a autorului ei.

Instanța a mai constatat că deși există

o probabilitate mare ca boala să fi fost contractată de reclamant în timpul executării

pedepsei, nu se poate face abstracție de îndoiala rezonabilă, bazată pe elemente

de ordin științific asupra acestui aspect.

S-a conchis că dubiul trebuie să profite

pârâtului, ca un corolar al regulii fundamentale instituite de art. 1169 C.

civ., potrivit căreia sarcina probei incumbă reclamantului și ca urmare s-a respins

acțiunea.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, prin decizia civilă nr. 786 A din 3 noiembrie 2008 a admis apelul reclamantului,

a schimbat în parte sentința în sensul că a fost admisă acțiunea și au fost obligați

pârâții Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească

reclamantului suma de 37.000 RON cu titlu de daune morale.

În

motivarea acestei soluții Curtea de apel a reținut în esență

că reclamantul a făcut dovada că s-a îmbolnăvit pe parcursul încarcerării, că apariția

bolii este legată de condițiile precare din penitenciar de care este responsabilă

pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, prepus al pârâtului Ministerul

Justiției, raport de prepușenie stabilit în mod irevocabil prin sentința civilă

nr. 1338/2007 a Tribunalului București, neatacată sub acest aspect de Ministerul

Justiției.

S-a reținut, referitor la raportul de cauzalitate

între îmbolnăvirea reclamantului și fapta intimaților, că din fișa medicală întocmită

la 21 aprilie 1990 rezultă faptul că deținutul la data încarcerării nu avea afecțiunile

de care se plânge, fiind sănătos, iar pârâta a confirmat că în 1993 nu se putea

asigura cazare unicamerală a deținuților suspecți de boli contagioase, având în

vedere supraaglomerarea din sistemul penitenciar din acea perioadă.

S-a reținut din raportul privind starea

de sănătate a reclamantului, întocmit de medic șef L.D., că tuberculoza a fost depistată

în noiembrie 1993 iar hepatita cronică la 23 decembrie 1995.

Raportul de expertiză medico - legală efectuat

la cererea instanței a concluzionat că nu se poate exclude posibilitatea contractării

acestor boli în timpul detenției.

S-a apreciat că este indubitabil că există

o legătură de cauzalitate între instalarea celor două boli cronice și condițiile

improprii de detenție prin nerespectarea condițiilor impuse de regulile specifice

acestor locuri, detenție în care reclamantul s-a aflat neîntrerupt de la încarcerare

la momentul depistării celor două boli cronice - noiembrie 1993, tuberculoza și,

respectiv, 1995, hepatita.

S-a constatat că reclamantul a făcut dovada

existenței prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a persoanelor vinovate,

deci a condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.

S-a apreciat că suma de 37.000 RON asigură

o reparare a prejudiciului moral suferit de petent în urma îmbolnăvirii pe parcursul

detenției.

Referitor la susținerea din întâmpinarea

Ministerului Justiției în sensul că acest pârât nu are calitate procesuală în prezenta

cauză deoarece nu există nici un raport juridic cu Administrația Națională a Penitenciarelor,

s-a reținut că instanța de fond prin sentința civilă nr. 1338/2007 a respins ca

nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive. Această măsură a rămas definitivă

prin neapelare și a devenit irevocabilă - tocmai pentru că pârâtul nu a atacat-o.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul T.R. și pârâții Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Reclamantul

a criticat soluția pentru că despăgubirea

acordată nu compensează suferințele îndurate ca urmare a îmbolnăvirii, suferințe

pe care le va avea toată viața.

În

drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și s-a solicitat modificarea deciziei în sensul acordării sumei

de 10.000.000.000 ROL cum s-a solicitat prin acțiune.

În

fapt recurentul a arătat că tuberculoza este o boală care

și după vindecare reduce cu 20% capacitatea de a depune efort, că nu se va putea

angaja pentru că a fost bolnav de TBC și este bolnav de hepatită cronică; că tratamentul

pentru această boală costă 2000 euro pe

lună; că deși nu a beneficiat

de vreun tratament până în prezent se impune să urmeze unul; boala îl împiedică

să-și întemeieze o familie, soție și copii, cărora evident le-ar transmite boala

sa cronică.

Recurentul a arătat că despăgubirile acordate

trebuie să aline suferința și să-i permită să supraviețuiască și să se trateze pe

viitor. Or, daunele morale care i-au fost acordate, în sumă de 37.000 RON, care

echivalează cu 10.000 euro, reprezintă tratamentul neutru numai 5 luni pentru hepatită

cronică C.

A mai susținut că posibilitatea reparării

daunelor morale prin mijloace sau măsuri de natură patrimonială a fost recunoscută

de literatura și practica judiciară.

S-a invocat obligativitatea jurisprudenței

Curții Europeane a Drepturilor Omului care vizează recunoașterea principiului separației

daunelor morale în cazul leziunilor corporale și pe de altă parte, în caz de atingeri

grave aduse altor drepturi ale personalității umane.

Despăgubirea - a susținut recurentul -

trebuie să reprezinte o reparație a prejudiciului în funcție de gravitatea faptei

autorului, reparația trebuia obligatoriu să cuprindă obligația bănească. Reglementările

incidente în materia acordării de despăgubiri civile persoanelor vătămate în drepturile

lor își au sediul în art. 41 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale modificată prin Protocolul nr. 11, potrivit căruia „în

cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor

sale și dacă dreptul intern al părții contractante nu permite decât o înlăturare

incompletă a consecințelor încălcării, Curtea acordă părții o reparație echitabilă".

Pârâtul Ministerul Justiției în

recursul său a criticat hotărârea pentru

nelegalitate și netemeinicie conform motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În

fapt s-a arătat că Ministerul Justiției, în temeiul art. 20

alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice este ordinator principal

de credite.

Cei din subordinea ordonatorilor principali

de credite, sunt ordinatori secundari, cum este cazul Administrației Naționale a

Penitenciarelor iar Ministerul Justiției, în calitate mai sus arătată, centralizează

proiectele de buget și le înaintează Ministerului Finanțelor Publice și, ca urmare,

între Ministerul Justiției și deținuții penitenciarelor nu există nici un raport

juridic.

S-au invocat dispozițiile art. 21 din Legea

nr. 486/2006 a bugetului de stat pe anul 2007, care a instituit un capitol bugetar

în bugetul pe anul 2007 pentru a acoperi de către Ministerul Finanțelor

Publice

cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației

privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția

Națională de Administrare Fiscală - alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul

Finanțelor Publice și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu

sau cu respectarea intereselor statului, pe baza hotărârilor judecătorești definitive,

precum și obligațiile bănești ale Statului Român născute din aplicarea Convenției

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și constatate

prin acorduri de soluționare amiabilă, prin decizii ale Comitetului de Miniștri

al Consiliului Europei, și hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei s-a solicitat a se constata

că în mod greșit s-a admis acțiunea considerându-se că faptul nedepistării bolii

la încarcerare la 21 aprilie 1990 și depistarea bolii în 1993 nu sunt suficiente

pentru a concluziona că la data încarcerării petentul nu avea deja virusul în organism.

S-au invocat concluziile expertizei medicale

efectuate la instanța de fond că nu există informații certe în urma unor examene

medicale de specialitate specifice acestei boli care să plaseze contractarea bolilor

după încarcerarea determinată exclusiv de condițiile de detenție. Or, toate aceste

situații sunt străine culpei Ministerului Justiției.

S-a arătat că instanța a făcut simple supoziții

- referitor la contractarea hepatitei de la acele nesterile folosite la tratarea

pacientului - în lipsă de probe concrete în acest sens.

Pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor

în recursul său a făcut un

istoric al bolilor deținutului începând din anul 1990 când a fost diagnosticat cu

bronșită cronico - tabagică, ulterior, în 1993, cu TBC și în 1995 cu hepatită cronică.

S-au enumerat tratamentele și internările

acestuia - până în 1994 când examenele radiologice efectuate în iunie și decembrie

au revelat imagini toraco pulmonare normale. S-au mai enumerat și evidențele medicale

cât privește diagnosticarea deținutului cu hepatită cronică din 13 martie 1995 până

la punerea acestui diagnostic sub semnul întrebării la 12 ianuarie 1999, și apoi

în 7 ianuarie 2000 când analizele biochimice ale ficatului s-au apreciat bune, diagnosticul

de hepatită cronică fiindu-i pus petentului fără precizarea etiologiei bolii - virală

sau toxico - medicamentoasă.

S-a concluzionat că nu sunt justificate

solicitările reclamantului, referitoare la acordarea daunelor.

Recursurile formulate sunt nefondate pentru

considerentele ce urmează.

Recursul reclamantului a fost întemeiat

pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și s-a referit exclusiv la

cuantumul despăgubirilor acordate, considerat a fi insuficient în raport de daunele

materiale neacoperite și suferințele fizice îndurate.

Prin acțiunea introductivă de instanță

reclamantul a solicitat exclusiv daune morale pentru prejudiciul suferit prin îmbolnăvirea

sa în penitenciar.

Critica referitoare la neacordarea daunelor

materiale pentru acoperirea costului unor tratamente necesare pe o perioadă viitoare

este irelevantă în raport de obiectul acțiunii prin care petentul nu a solicitat

daune materiale, ci numai daune morale.

Ca urmare, instanța de apel a apreciat

și stabilit despăgubirea considerată a fi suficientă numai din perspectiva prejudiciului

moral produs reclamantului, neavând a se pronunța în legătură cu prejudiciul material

instanțele nefiind învestite cu o asemenea cercetare.

Nici criticile referitoare la cuantumul

stabilit pentru prejudiciul moral nu se pot primi.

Despăgubirile pentru prejudiciile morale,

în lipsa unor dispoziții legislative exprese, sunt creația practicii judiciare,

fiind lăsată la aprecierea judecătorului care, judecând în echitate, stabilește

sumele ce se cuvin persoanei prejudiciate, odată stabilite criteriile impuse de

răspunderea civilă delictuală care dă loc la asemenea despăgubiri.

Aprecierea este circumscrisă unor criterii

concrete ,proprii cauzei deduse judecății, atât de natură subiectivă, legate de

persoana păgubită dar și de natură obiectivă, legate de circumstanțele de fapt proprii

faptului ilicit care a produs suferința.

Ca urmare, judecătorul care este liber

să stabilească cuantumul despăgubirii nu se poate supune liberului său arbitru ci

este ținut de criteriile specifice cauzei care concură la formarea aprecierii sale

la determinarea și individualizarea despăgubirii cuvenite ca preț al durerii.

Din această perspectivă, având în vedere

circumstanțele cauzei reflectate prin concluziile deduse din probele administrate

se constată că stabilirea despăgubirii în sumă de 37.000 RON pentru prejudiciul

moral suferit este de natură să compenseze suferințele prin care a trecut petentul

la contractarea bolilor respective pe parcursul detenției sale.

În

mod corect au fost avute în vedere criterii obiective la stabilirea

sumei, criterii care au determinat orientarea judecătorilor spre limita minimă și

nu spre cea maximă a pretențiilor, acestea fiind indicate în considerentele deciziei

atacate.

Printre acestea: neexcluderea posibilității

ca etiologia bolilor să fi fost determinată de cauze petrecute înainte de încarcerarea

petentului, atitudinea petentului refractară la tratamente după depistarea bolilor

prin refuz de urmare a acestora, refuz de hrană, încercări repetate de suicid, toate

acestea având consecințe asupra deteriorării stării sale de sănătate, urmărirea

de către cadrele sanitare ale administrației penitenciare a bolnavului, aprecierea

și aplicarea tratamentelor de rigoare, prin medicamente sau intervenții de specialitate

(internări) și înregistrarea unor remisii ale bolilor în cauză prin constatarea

imaginii toraco - pulmonare normală în cazul tuberculozei și respectiv, prin punerea

sub semnul întrebării a diagnosticului de hepatită cronică în anii 1999 și respectiv

2000.

Art. 41 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, invocat de recurent ca fiind ignorat de instanță,

se referă la stabilirea unor sume de bani, în temeiul căruia jurisdicția internațională

acordă despăgubiri în cazul constatării încălcării unor drepturi fundamentale prevăzute

de documentul internațional invocat.

Ca urmare, în soluția sa, Curtea de apel

a dat o corectă interpretare și aplicare textelor normative incidente, valorificând

dreptul la despăgubire pentru încălcarea dreptului la integritate fizică al reclamantului,

în calitatea sa de condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, prin obligarea

pârâtelor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat petentului.

Sub acest aspect nu a fost încălcată jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recursul Ministerului Justiției este nefondat

urmând a se respinge pentru considerentele ce succed:

Criticile referitoare la calitatea procesuală

pasivă a acestui pârât nu pot fi primite omisso medio, această parte neformulând

critici pe calea apelului împotriva soluției Tribunalului de respingere a acestei

excepții invocate la instanța de fond.

Instanțele, în mod corect au avut în vedere

la stabilirea culpei pârâților, normele care reglementează organizarea și asigurarea

locurilor de deținere, norme care stabilesc obligații specifice în sarcina fiecăruia,

și care nu au fost respectate de către pârâți.

Sub acest aspect se constată că în mod

corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente la speța dedusă judecății.

Nu se pot primi nici criticile referitoare

la greșita admitere a acțiunii în raport de probele administrate, în sensul că acestea

nu au

fost suficiente pentru

a stabili că bolile au fost dobândite din cauze ce țin exclusiv de detenție.

Instanța de apel a argumentat modalitatea

în care s-a stabilit răspunderea civilă delictuală care a antrenat obligarea la

plata despăgubirilor pentru prejudiciul creat condamnatului.

Față de elementele de incertitudine relevate

de actele medicale și de expertiza medicală efectuată, atât cu privire la plasarea

cauzei bolilor înainte de momentul încarcerării cât și cu privire la determinarea

bolilor din cauze exclusiv ce țin de regimul de detenție, instanța a făcut o echilibrată

apreciere a probelor și a circumscris incertitudinile la elemente relevate fără

urmă de îndoială și necontestate de pârâți și anume faptul depistării bolilor în

plină perioadă de detenție după 3 și respectiv 5 ani de la încarcerare.

Recursul declarat de pârâta Administrația

Națională a Penitenciarelor axat pe criticile referitoare la greșita admitere a

acțiunii în raport de situația de fapt stabilită, s-a întemeiat pe un istoric al

fișelor medicale, și de observație al investigațiilor și tratamentelor aplicate

condamnatului după încarcerare, pe perioada detenției.

În

drept au fost invocate dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc. pen. fără să se indice motivele de recurs în raport de pct. 1-9 din

art. 304 C. proc. civ.

Critica principală referitoare la insuficiența

elementelor din care să rezulte că bolile au fost determinate de condițiile din

timpul detenției poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzute de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente, referitor

la răspunderea delictuală în sarcina acestei pârâte.

Recursul este nefondat și a fost respins

pentru următoarele considerente:

În

primul rând este de observat că atât această recurentă, în

istoricul medical al condamnatului, expus schematic și cronologic în recurs, cât

și instanța de apel, în concluziile menționate în considerentele deciziei atacate,

ajung la aceeași concluzie, și anume deținutul a fost tratat în penitenciar de cele

două boli, depistate pe perioada detenției.

În

al doilea rând se constată că de fapt recurenta aduce mai

curând o justificare a tratamentului aplicat deținutului arătând că nu au fost încălcate

normele specifice locurilor de deținere.

Ca urmare, neidentificându-se în acest

recurs elemente care să conducă la concluzia necesității modificării deciziei atacate

sub aspectul greșitei aplicări a legii, și acest recurs a fost respins ca nefondat.

Constatând așadar, pentru considerentele

mai sus expuse, că soluția Curții de Apel București este legală și temeinică, criticile

formulate fiind nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-au respins

recursurile cu consecința păstrării deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul reclamantul T.R. împotriva

deciziei nr. 786/A din 3 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, precum și recursurile pârâților Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8

iunie 2010.