ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3562/2010

Acțiunea Reclamantul T.R. deținut în Penitenciarul Rahova, aflat în execuarea unei condamnări la pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru săvârșirea infracțiunii de omor a formulat la 10 mai 2006 o acțiune, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, prin care a solicitat obligarea pârâților Ministerului Justiției și Administrației Generale a Penitenciarelor la plata sumei de 10.000.000.000 ROL cu titlu de despăgubiri civile pentru îmbolnăvirea sa în penitenciar de hepatită și tuberculoză, fiind împiedicat astfel să muncească atât pe perioada detenției cât și după eliberare, pentru a se întreține. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 22, 34 și 35 din Constituție. Curtea de Apel București, secția a I- a penală, prin sentința penală nr. 94 din 25 mai 2006 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 281 C. proc. pen., nefiind invocată dispozițiile O.U.G. nr. 56/2003.

Instanța de fond Tribunalul București, secția a V- a civilă, prin sentința civilă nr. 1338 din 2 noiembrie 2007 a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Justiției și a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul T.R. În motivarea acestei soluții s-au reținut în fapt în esență următoarele: Prin acțiunea sa, reclamantul invocând neluarea de către pârât a măsurilor pentru a preveni îmbolnăvirea sa cu tuberculoză și hepatită cronică, și-a întemeiat pretențiile pe răspunderea civilă delictuală. Ca urmare s-a apreciat că în acțiunea prin care se valorifică dreptul de a obține despăgubiri corelativ obligației ce izvorăște din săvârșirea unei fapte ilicite are calitate procesuală pasivă persoana despre care se pretinde că ar fi autoarea faptei delictuale conform art. 998 - 999 C. civ. sau comitentul acesteia conform art. 1000 alin. (3) C. civ. Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., definitoriu în angajarea răspunderii comitentului pentru prepus este raportul de subordonare în care se află acesta din urmă față de comitent, care la rândul său îndrumă și coordonează, direcționează activitatea prepusului. S-a constatat că potrivit art. 1 din H.G. nr. 450/1994 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției (act în vigoare la data la care se pretinde a se fi petrecut faptele reclamate de petent), Ministerul Justiției este organ al administrației publice centrale de specialitate - în ale cărui atribuții intrau și îndrumarea și controlul activității penitenciarelor, îndrumarea și verificarea executării pedepselor privative de libertate, propunând Guvernului inițierea unor proiecte de acte normative în domeniul său de activitate și în cel al înfăptuirii justiției. Potrivit art. 7 din HG nr. 450/1994, Direcția Generală a Penitenciarelor, împreună cu toate unitățile sale este subordonată Ministerului Justiției, care îi coordonează activitatea. Ca urmare, regăsindu-se în raporturile directe dintre cei doi pârâți în cauză toate trăsăturile definitorii ale relației dintre comitent și prepus, în cadrul raportului de subordonare s-a constatat legitimată calitatea procesuală a Ministerului Justiției. În analiza pe fond a cauzei s-a examinat îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., care angajează răspunderea civilă delictuală, prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite. Cât privește prejudiciul, constând în vătămarea sănătății reclamantului ca urmare a contractării în timpul detenției a bolilor tuberculoză și hepatită cronică, instanța a reținut următoarele: Hepatita cronică - de care a fost suspectat reclamantul la diferitele controale medicale efectuate pe parcursul detenției, - nu a fost confirmată ca boală de care suferă deținutul, la examenele medicale de specialitate și investigațiile paraclinice ulterioare, împrejurare care a condus la înlăturarea din expertiza medico - legală efectuată în cauză, a concluziei că deținutul ar suferi de această boală. S-a reținut că reclamantul a fost depistat cu boala tuberculoză la 30 noiembrie 1993 la Penitenciarul Craiova și internat pentru tratament la Spitalul Penitenciar București, secția pneumoftiziologie. La momentul începerii executării pedepsei, 21 aprilie 1990, reclamantul a fost luat în evidență numai cu sindrom hipoanabolic și suspiciune de cardiopatie ischemică, iar la 10 decembrie 1990 a fost consultat de un medic specialist cardiolog și diagnosticat normal cardiologie, bronșită cronico - tabagică, tahicardie sinuzală compensatorie, sindrom nevrotic și nevralgie intercostală. Instanța a constatat că potrivit cunoștințelor medicale general acceptate de specialiștii din domeniu, tuberculoza este o boală cu evoluție cronică, infecto - contagioasă, care se transmite în special pe cale aeriană, poate afecta toate organele corpului, dar cu precădere plămânii și este determinată de pătrunderea în corp a bacilului Koch. Infecția tuberculoasă nu se continuă în mod obligatoriu cu îmbolnăvirea de tuberculoză. Tuberculoza se poate găsi fie în formă latentă, sub formă de „bacili dormanți" (ceea ce înseamnă că există bacterii cauzatoare de TBC în corp dar boala nu poate fi transmisă altor persoane), fie în formă activă, (adică infecția este prezentă în organism și, dacă plămânii sunt afectați, infecția poate fi transmisă și altor persoane). S-a mai constatat că această boală nu are simptome proprii care să sugereze de la început afecțiunea, ea evoluând lent până la forme avansate. Din raportul de expertiză efectuat în cauză s-a reținut că în lipsa unor examinări medicale anterioare nu se poate exclude preexistența acestor afecțiuni patologice anterior începerii detenției și nici agravarea afecțiunii în condițiile refuzului repetat al hranei și al tratamentului medical de către deținut și în condițiile unor tentative suicidare multiple. Nu au fost identificate nici elemente medico - legale obiective care să probeze apariția bolilor cronice în discuție, exclusiv datorită condițiilor de detenție. În raport de documentele medicale (fișe medicale ale reclamantului, și expertiza efectuată în cauză) precum și de etiologia și patologia bolii unanim recunoscute de practica și teoria medicală s-a concluzionat că nu există o informație certă stabilită pe baza examenelor medicale specifice în asemenea cazuri, din care să rezulte că la data începerii detenției reclamantul nu contractase această boală. Nici nu se poate deduce acest element de fapt deoarece între momentul infectării și cel al activării bolii (apariției simptomelor și diagnosticării ei) poate trece un interval de timp de 3 - 4 ani. Adresa emisă de Administrația Națională a Penitenciarelor din 25 iulie 2003 - în care se arată că datorită supraaglomerării existente în sistemul penitenciar în perioada de referință, nu se putea asigura cazarea unilaterală a deținuților suspecți (de boli contagioase) - nu a putut fi interpretată ca o recunoaștere a susținerilor reclamantului deoarece mărturisirea, ca mijloc de probă reglementat de art. 1204 - 1206 C. civ. și art. 218 - 225 C. proc. civ. poate să aibă ca obiect, potrivit art. 218 C. proc. civ. doar fapta personală a autorului ei. Instanța a mai constatat că deși există o probabilitate mare ca boala să fi fost contractată de reclamant în timpul executării pedepsei, nu se poate face abstracție de îndoiala rezonabilă, bazată pe elemente de ordin științific asupra acestui aspect. S-a conchis că dubiul trebuie să profite pârâtului, ca un corolar al regulii fundamentale instituite de art. 1169 C. civ., potrivit căreia sarcina probei incumbă reclamantului și ca urmare s-a respins acțiunea.

Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 786 A din 3 noiembrie 2008 a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința în sensul că a fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor să plătească reclamantului suma de 37.000 RON cu titlu de daune morale. În motivarea acestei soluții Curtea de apel a reținut în esență că reclamantul a făcut dovada că s-a îmbolnăvit pe parcursul încarcerării, că apariția bolii este legată de condițiile precare din penitenciar de care este responsabilă pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, prepus al pârâtului Ministerul Justiției, raport de prepușenie stabilit în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 1338/2007 a Tribunalului București, neatacată sub acest aspect de Ministerul Justiției. S-a reținut, referitor la raportul de cauzalitate între îmbolnăvirea reclamantului și fapta intimaților, că din fișa medicală întocmită la 21 aprilie 1990 rezultă faptul că deținutul la data încarcerării nu avea afecțiunile de care se plânge, fiind sănătos, iar pârâta a confirmat că în 1993 nu se putea asigura cazare unicamerală a deținuților suspecți de boli contagioase, având în vedere supraaglomerarea din sistemul penitenciar din acea perioadă. S-a reținut din raportul privind starea de sănătate a reclamantului, întocmit de medic șef L.D., că tuberculoza a fost depistată în noiembrie 1993 iar hepatita cronică la 23 decembrie 1995. Raportul de expertiză medico - legală efectuat la cererea instanței a concluzionat că nu se poate exclude posibilitatea contractării acestor boli în timpul detenției. S-a apreciat că este indubitabil că există o legătură de cauzalitate între instalarea celor două boli cronice și condițiile improprii de detenție prin nerespectarea condițiilor impuse de regulile specifice acestor locuri, detenție în care reclamantul s-a aflat neîntrerupt de la încarcerare la momentul depistării celor două boli cronice - noiembrie 1993, tuberculoza și, respectiv, 1995, hepatita. S-a constatat că reclamantul a făcut dovada existenței prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a persoanelor vinovate, deci a condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. S-a apreciat că suma de 37.000 RON asigură o reparare a prejudiciului moral suferit de petent în urma îmbolnăvirii pe parcursul detenției. Referitor la susținerea din întâmpinarea Ministerului Justiției în sensul că acest pârât nu are calitate procesuală în prezenta cauză deoarece nu există nici un raport juridic cu Administrația Națională a Penitenciarelor, s-a reținut că instanța de fond prin sentința civilă nr. 1338/2007 a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive. Această măsură a rămas definitivă prin neapelare și a devenit irevocabilă - tocmai pentru că pârâtul nu a atacat-o.

Recursurile Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul T.R. și pârâții Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor. Reclamantul a criticat soluția pentru că despăgubirea acordată nu compensează suferințele îndurate ca urmare a îmbolnăvirii, suferințe pe care le va avea toată viața. În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și s-a solicitat modificarea deciziei în sensul acordării sumei de 10.000.000.000 ROL cum s-a solicitat prin acțiune. În fapt recurentul a arătat că tuberculoza este o boală care și după vindecare reduce cu 20% capacitatea de a depune efort, că nu se va putea angaja pentru că a fost bolnav de TBC și este bolnav de hepatită cronică; că tratamentul pentru această boală costă 2000 euro pe lună; că deși nu a beneficiat de vreun tratament până în prezent se impune să urmeze unul; boala îl împiedică să-și întemeieze o familie, soție și copii, cărora evident le-ar transmite boala sa cronică. Recurentul a arătat că despăgubirile acordate trebuie să aline suferința și să-i permită să supraviețuiască și să se trateze pe viitor. Or, daunele morale care i-au fost acordate, în sumă de 37.000 RON, care echivalează cu 10.000 euro, reprezintă tratamentul neutru numai 5 luni pentru hepatită cronică C. A mai susținut că posibilitatea reparării daunelor morale prin mijloace sau măsuri de natură patrimonială a fost recunoscută de literatura și practica judiciară. S-a invocat obligativitatea jurisprudenței Curții Europeane a Drepturilor Omului care vizează recunoașterea principiului separației daunelor morale în cazul leziunilor corporale și pe de altă parte, în caz de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalității umane. Despăgubirea - a susținut recurentul - trebuie să reprezinte o reparație a prejudiciului în funcție de gravitatea faptei autorului, reparația trebuia obligatoriu să cuprindă obligația bănească. Reglementările incidente în materia acordării de despăgubiri civile persoanelor vătămate în drepturile lor își au sediul în art. 41 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale modificată prin Protocolul nr. 11, potrivit căruia „în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al părții contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor încălcării, Curtea acordă părții o reparație echitabilă". Pârâtul Ministerul Justiției în recursul său a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie conform motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-a arătat că Ministerul Justiției, în temeiul art. 20 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice este ordinator principal de credite. Cei din subordinea ordonatorilor principali de credite, sunt ordinatori secundari, cum este cazul Administrației Naționale a Penitenciarelor iar Ministerul Justiției, în calitate mai sus arătată, centralizează proiectele de buget și le înaintează Ministerului Finanțelor Publice și, ca urmare, între Ministerul Justiției și deținuții penitenciarelor nu există nici un raport juridic. S-au invocat dispozițiile art. 21 din Legea nr. 486/2006 a bugetului de stat pe anul 2007, care a instituit un capitol bugetar în bugetul pe anul 2007 pentru a acoperi de către Ministerul Finanțelor Publice cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală - alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau cu respectarea intereselor statului, pe baza hotărârilor judecătorești definitive, precum și obligațiile bănești ale Statului Român născute din aplicarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și constatate prin acorduri de soluționare amiabilă, prin decizii ale Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, și hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe fondul cauzei s-a solicitat a se constata că în mod greșit s-a admis acțiunea considerându-se că faptul nedepistării bolii la încarcerare la 21 aprilie 1990 și depistarea bolii în 1993 nu sunt suficiente pentru a concluziona că la data încarcerării petentul nu avea deja virusul în organism. S-au invocat concluziile expertizei medicale efectuate la instanța de fond că nu există informații certe în urma unor examene medicale de specialitate specifice acestei boli care să plaseze contractarea bolilor după încarcerarea determinată exclusiv de condițiile de detenție. Or, toate aceste situații sunt străine culpei Ministerului Justiției. S-a arătat că instanța a făcut simple supoziții - referitor la contractarea hepatitei de la acele nesterile folosite la tratarea pacientului - în lipsă de probe concrete în acest sens. Pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor în recursul său a făcut un istoric al bolilor deținutului începând din anul 1990 când a fost diagnosticat cu bronșită cronico - tabagică, ulterior, în 1993, cu TBC și în 1995 cu hepatită cronică. S-au enumerat tratamentele și internările acestuia - până în 1994 când examenele radiologice efectuate în iunie și decembrie au revelat imagini toraco pulmonare normale. S-au mai enumerat și evidențele medicale cât privește diagnosticarea deținutului cu hepatită cronică din 13 martie 1995 până la punerea acestui diagnostic sub semnul întrebării la 12 ianuarie 1999, și apoi în 7 ianuarie 2000 când analizele biochimice ale ficatului s-au apreciat bune, diagnosticul de hepatită cronică fiindu-i pus petentului fără precizarea etiologiei bolii - virală sau toxico - medicamentoasă. S-a concluzionat că nu sunt justificate solicitările reclamantului, referitoare la acordarea daunelor.

Analiza instanței de recurs Recursurile formulate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează. Recursul reclamantului a fost întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și s-a referit exclusiv la cuantumul despăgubirilor acordate, considerat a fi insuficient în raport de daunele materiale neacoperite și suferințele fizice îndurate. Prin acțiunea introductivă de instanță reclamantul a solicitat exclusiv daune morale pentru prejudiciul suferit prin îmbolnăvirea sa în penitenciar. Critica referitoare la neacordarea daunelor materiale pentru acoperirea costului unor tratamente necesare pe o perioadă viitoare este irelevantă în raport de obiectul acțiunii prin care petentul nu a solicitat daune materiale, ci numai daune morale. Ca urmare, instanța de apel a apreciat și stabilit despăgubirea considerată a fi suficientă numai din perspectiva prejudiciului moral produs reclamantului, neavând a se pronunța în legătură cu prejudiciul material instanțele nefiind învestite cu o asemenea cercetare. Nici criticile referitoare la cuantumul stabilit pentru prejudiciul moral nu se pot primi. Despăgubirile pentru prejudiciile morale, în lipsa unor dispoziții legislative exprese, sunt creația practicii judiciare, fiind lăsată la aprecierea judecătorului care, judecând în echitate, stabilește sumele ce se cuvin persoanei prejudiciate, odată stabilite criteriile impuse de răspunderea civilă delictuală care dă loc la asemenea despăgubiri. Aprecierea este circumscrisă unor criterii concrete ,proprii cauzei deduse judecății, atât de natură subiectivă, legate de persoana păgubită dar și de natură obiectivă, legate de circumstanțele de fapt proprii faptului ilicit care a produs suferința. Ca urmare, judecătorul care este liber să stabilească cuantumul despăgubirii nu se poate supune liberului său arbitru ci este ținut de criteriile specifice cauzei care concură la formarea aprecierii sale la determinarea și individualizarea despăgubirii cuvenite ca preț al durerii. Din această perspectivă, având în vedere circumstanțele cauzei reflectate prin concluziile deduse din probele administrate se constată că stabilirea despăgubirii în sumă de 37.000 RON pentru prejudiciul moral suferit este de natură să compenseze suferințele prin care a trecut petentul la contractarea bolilor respective pe parcursul detenției sale. În mod corect au fost avute în vedere criterii obiective la stabilirea sumei, criterii care au determinat orientarea judecătorilor spre limita minimă și nu spre cea maximă a pretențiilor, acestea fiind indicate în considerentele deciziei atacate. Printre acestea: neexcluderea posibilității ca etiologia bolilor să fi fost determinată de cauze petrecute înainte de încarcerarea petentului, atitudinea petentului refractară la tratamente după depistarea bolilor prin refuz de urmare a acestora, refuz de hrană, încercări repetate de suicid, toate acestea având consecințe asupra deteriorării stării sale de sănătate, urmărirea de către cadrele sanitare ale administrației penitenciare a bolnavului, aprecierea și aplicarea tratamentelor de rigoare, prin medicamente sau intervenții de specialitate (internări) și înregistrarea unor remisii ale bolilor în cauză prin constatarea imaginii toraco - pulmonare normală în cazul tuberculozei și respectiv, prin punerea sub semnul întrebării a diagnosticului de hepatită cronică în anii 1999 și respectiv 2000. Art. 41 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, invocat de recurent ca fiind ignorat de instanță, se referă la stabilirea unor sume de bani, în temeiul căruia jurisdicția internațională acordă despăgubiri în cazul constatării încălcării unor drepturi fundamentale prevăzute de documentul internațional invocat. Ca urmare, în soluția sa, Curtea de apel a dat o corectă interpretare și aplicare textelor normative incidente, valorificând dreptul la despăgubire pentru încălcarea dreptului la integritate fizică al reclamantului, în calitatea sa de condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, prin obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat petentului. Sub acest aspect nu a fost încălcată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Recursul Ministerului Justiției este nefondat urmând a se respinge pentru considerentele ce succed: Criticile referitoare la calitatea procesuală pasivă a acestui pârât nu pot fi primite omisso medio, această parte neformulând critici pe calea apelului împotriva soluției Tribunalului de respingere a acestei excepții invocate la instanța de fond. Instanțele, în mod corect au avut în vedere la stabilirea culpei pârâților, normele care reglementează organizarea și asigurarea locurilor de deținere, norme care stabilesc obligații specifice în sarcina fiecăruia, și care nu au fost respectate de către pârâți. Sub acest aspect se constată că în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente la speța dedusă judecății. Nu se pot primi nici criticile referitoare la greșita admitere a acțiunii în raport de probele administrate, în sensul că acestea nu au fost suficiente pentru a stabili că bolile au fost dobândite din cauze ce țin exclusiv de detenție. Instanța de apel a argumentat modalitatea în care s-a stabilit răspunderea civilă delictuală care a antrenat obligarea la plata despăgubirilor pentru prejudiciul creat condamnatului. Față de elementele de incertitudine relevate de actele medicale și de expertiza medicală efectuată, atât cu privire la plasarea cauzei bolilor înainte de momentul încarcerării cât și cu privire la determinarea bolilor din cauze exclusiv ce țin de regimul de detenție, instanța a făcut o echilibrată apreciere a probelor și a circumscris incertitudinile la elemente relevate fără urmă de îndoială și necontestate de pârâți și anume faptul depistării bolilor în plină perioadă de detenție după 3 și respectiv 5 ani de la încarcerare. Recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor axat pe criticile referitoare la greșita admitere a acțiunii în raport de situația de fapt stabilită, s-a întemeiat pe un istoric al fișelor medicale, și de observație al investigațiilor și tratamentelor aplicate condamnatului după încarcerare, pe perioada detenției. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc. pen. fără să se indice motivele de recurs în raport de pct. 1-9 din art. 304 C. proc. civ. Critica principală referitoare la insuficiența elementelor din care să rezulte că bolile au fost determinate de condițiile din timpul detenției poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente, referitor la răspunderea delictuală în sarcina acestei pârâte. Recursul este nefondat și a fost respins pentru următoarele considerente: În primul rând este de observat că atât această recurentă, în istoricul medical al condamnatului, expus schematic și cronologic în recurs, cât și instanța de apel, în concluziile menționate în considerentele deciziei atacate, ajung la aceeași concluzie, și anume deținutul a fost tratat în penitenciar de cele două boli, depistate pe perioada detenției. În al doilea rând se constată că de fapt recurenta aduce mai curând o justificare a tratamentului aplicat deținutului arătând că nu au fost încălcate normele specifice locurilor de deținere. Ca urmare, neidentificându-se în acest recurs elemente care să conducă la concluzia necesității modificării deciziei atacate sub aspectul greșitei aplicări a legii, și acest recurs a fost respins ca nefondat. Constatând așadar, pentru considerentele mai sus expuse, că soluția Curții de Apel București este legală și temeinică, criticile formulate fiind nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-au respins recursurile cu consecința păstrării deciziei atacate.