ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7299/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată ce face

obiectul prezentului dosar, reclamantul C.T.G. a formulat, în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Călărași, contestație împotriva deciziei nr.

2875 din 05 ianuarie 2004 emisă de C.J.P. Călărași, prin care i-a fost respinsă

cererea privind acordarea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Reclamantul a arătat

că prin cererea din 18 noiembrie 2002 a solicitat pârâtei stabilirea calității

sale de beneficiar al Legii nr. 189/2000, că, prin decizia contestată, cererea

sa a fost respinsă; că această decizie este nelegală și netemeinică, apreciind

că este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii pentru prejudiciile

suferite de persoanele persecutate atât în mod direct, cât și indirect, de

regimul aflat la putere în perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945, din

motive etnice; că, printre persoanele asupra cărora persecuțiile s-au răsfrânt

nemijlocit și indirect, se consideră și reclamantul, întrucât a suferit la

rându-i consecințele nefavorabile ce au decurs din strămutarea forțată a

părinților săi.

Reclamantul a mai arătat

și că decizia contestată nu i-a fost comunicată de către instituția pârâtă.

Pârâta a formulat întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea contestației, în principal ca inadmisibilă și

în subsidiar, ca nelegală, iar, pe cale de excepție, a invocat excepția tardivității

și excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând să fie admise.

Prin sentința civilă

nr. 3776 din 5 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția tardivității și excepția prescripției dreptului la

acțiune; a admis acțiunea formulată de reclamantul C.T.G., în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Călărași; a anulat hotărârea nr. 2875 din 05

ianuarie 2004 emisă de Casa Județeană de Pensii Călărași - Comisia pentru Aplicarea

Legii nr. 189/2000; a obligat pârâta să recunoască reclamantului drepturile prevăzute

de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 20 aprilie 1942 - 06 martie 1945, începând

cu data de 01 decembrie 2002.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepția

tardivității și excepția prescripției, Curtea a constatat că hotărârea Casa

Județeană de Pensii Călărași nr. 2875 din 05 ianuarie 2004 nu a fost comunicată

reclamantului, astfel încât termenul de formulare a acțiunii nu a început să curgă

decât după data la care s-a obținut o copie după hotărârea atacată, iar în adresa

de la dosar se precizează în mod clar faptul că nu există nici o dovadă a comunicării

hotărârii atacate.

Pe fondul pricinii, Curtea

a constatat că reclamantul s-a născut înăuntrul intervalului 6 septembrie 1940 -

6 martie 1945 precizat de Legea nr. 189/2000, pe teritoriul României, din părinți

care au fost strămutați în octombrie 1941, de pe teritoriul cedat statului bulgar,

că, în aceste condiții, reclamantul a suportat toate dezavantajele și privațiunile

stării de strămutat, impunându-se acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Călărași, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

declarat se arată, în esență, că instanța în mod nelegal a respins excepția referitor

la prescripția dreptului la acțiune, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție pentru orice drept bănesc

este de 3 ani și chiar dacă reclamantul nu ar fi fost în posesia hotărârii atacate,

nu exista temei legal pentru a se acorda drepturile pentru 10 ani în urmă, iar comunicarea

hotărârilor nu se făcea cu confirmare de primire, neexistând semnătura de primire

a reclamantului personal, așa cum a solicitat instanța, în arhiva pârâtei existând

doar „Borderoul" care se întocmea și se comunica Poștei Romane.

Pe fondul cauzei, recurenta

solicită admiterea recursului și respingerea contestației formulate ca nelegală,

arătând că reclamantul s-a născut la data de 17 iunie 1942 în localitatea C., jud.

Constanța și nu face dovada persecuției etnice.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de

către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până

la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana,

cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice,

în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care

a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate

din motive etnice.

Din conținutul textului

de lege sus menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor

care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se

face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate

ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu.

Totodată, potrivit

art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit

cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie

să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea

lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea pricinii, chiar

dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care

le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul

și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor

activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere considerentele

sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față, a fost încălcat

și principiul nemijlocirii.

Acest principiu constă

în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care servesc

la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția adoptată pe probe

primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt.

Activitatea de judecată

presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta

trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale, instanța

urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit

art. 112 și art. 139 C. proc. civ. părțile pot depune copii certificate de pe înscrisuri,

dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra

lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care

au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții

extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la alte

persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului.

Nu întotdeauna este posibilă

o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se întemeieze

pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc faptele din

auzite etc., situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită aprecierii

unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față,

instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, pronunțându-se în baza unei singure

depoziții de martor extrajudiciare, care cuprinde informații contradictorii în raport

cu actele de stare civilă depuse la dosar.

Astfel, reclamantul s-a

născut la data de 17 iunie 1942, iar din declarația martorei N.D. rezultă că aceasta

l-a cunoscut pe reclamant când au fost refugiați în octombrie 1941.

De asemenea, instanța

de fond nu a ținut seama de faptul că declarația de martor este insuficientă în

raport de împrejurarea că mama reclamantului a fost strămutată înainte de căsătorie,

respectiv în raport de împrejurarea că părinții reclamantului nu erau căsătoriți

la data la care au fost strămutați împreună cu părinții lor, numitul C.F. fiind

bunicul reclamantului (a se vedea în acest sens înscrisul existent la dosar fond).

În aceste condiții este

evident că declarația de martor existentă la dosar nu se coroborează cu celelalte

probe administrate în cauză.

Înalta Curte apreciază

astfel că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea

stabilirii situației de fapt, deoarece a motivat hotărârea pronunțată în baza unei

declarații de martor extrajudiciară și nu a verificat împrejurările menționate în

declarație, nesocotind astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire

la rolul activ al judecătorilor.

Totodată, Înalta Curte

constată că instanța de fond, deși a dispus, prin încheierea din 24 aprilie 2012,

amânarea cauzei pentru ca pârâta să depună la dosar dovada comunicării către reclamant

personal, sub semnătură de primire, a hotărârii atacate, care stă la baza respingerii

cererii reclamantului privind acordarea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000,

nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea clarificării aspectelor necesare

soluționării excepțiilor invocate în cauză.

De asemenea, instanța

de fond nu a pus în discuție necesitatea audierii nemijlocite a martorului care

a dat declarație autentică în fața notarului, în vederea lămuririi contradicțiilor

sesizate, respectiv în vederea clarificării aspectelor concrete și a împrejurărilor

menționate în declarație cu referire la dispozițiile speciale ale Legii nr. 189/2000,

nu a stăruit prin toate mijloacele legale, inclusiv în conformitate cu dispozițiile

art. 188 C. proc. civ. și nu a audiat martorul.

Procedând în acest mod,

hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a

fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților,

și, totodată, să procedeze la suplimentarea probatoriului cu încă un martor, respectiv

la audierea nemijlocită a martorilor ale căror declarații sunt depuse la dosar în

fața instanței de fond, în vederea clarificării aspectelor concrete și a împrejurărilor

menționate în declarații cu referire la dispozițiile speciale ale Legii nr. 189/2000.

De asemenea, în scopul

evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,

este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte oficiale că

s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5, raportat

la dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) și art. 313 teza I-a C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor

anterior precizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Casa Județeană de Pensii Călărași împotriva sentinței civile nr. 3776

din 5 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 noiembrie 2013.