ÎCCJ, Decizia nr. 251/2021

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Hotărârea instanței disciplinare

Prin Hotărârea nr. 2P din 28 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, secția pentru procurori în materie disciplinară a admis acțiunea exercitată de Inspecția Judiciară și a hotărât sancționarea pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de 6 luni.

Pentru a pronunța această hotărâre, secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut ca fiind dovedite cele prezentate în rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare iar probele administrate au relevat faptul că pârâta A. a săvârșit abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și lit. c) din Legea nr. 303/2004, cu intenție directă, iar acțiunile reținute în sarcina acesteia au avut un caracter repetitiv de nerespectare a dispozițiilor legale, pe o perioadă lungă de timp, cu consecințe negative atât asupra mai multor procurori și grefieri, cât și a climatului socio-profesional din cadrul unității de parchet.

II. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii menționate la pct. I, a declarat recurs pârâta A., invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, se susține prin cererea de recurs că instanța disciplinară și-a întemeiat hotărârea, în mod nelegal, și pe declarații luate în cursul cercetării disciplinare unor persoane care nu au avut - și nu puteau să aibă în mod legal - calitatea de martor. Chiar dacă această calitate a fost menționată de inspectorii judiciari în unele procese-verbale de ascultare întocmite în cursul cercetării disciplinare, ea nu este prevăzută nici de legea nr. 317/2004, nici de Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare care se referă explicit la "persoane ascultate". Subliniază că prevederile C. proc. civ. se aplică doar procedurii în fața instanței disciplinare și că declarațiile unor persoane pot constitui probe doar dacă sunt părți ori martori. Din acest punct de vedere, face referire la declarațiile persoanelor audiate de secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii și concluzionează că nu s-au confirmat "acuzele" ce i-au fost aduse cu privire la pretinsul comportament care ar constitui manifestare sancționabilă disciplinar în temeiul art. 99 lit. a) sau în temeiul art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004. Apreciază, astfel că, nu există niciun argument care să conducă la ideea că standardul de probe pentru admiterea unei acțiuni disciplinare trebuie să fie mai redus decât cel pentru o sancțiune penală sau chiar contravențională.

Recurenta arată că instanța disciplinară și-a întemeiat hotărârea pe o aplicare greșită a art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 atunci când a stabilit semnificația mesajelor postarea pe contul personal de B. deoarece contul de pe rețeaua de socializare a fost accesibil doar cercului său de prieteni și unor colegi, pe care nu i-a autorizat să facă publice mesajele sau să le comunice altor persoane, deci mesajele respective nu erau destinate publicului larg. Afirmă că, cei care aveau acces la contul său de B. îi cunoșteau calitățile și defectele sale. Deci, nu se putea reține intenția (cu atât mai mult intenția directă) de a aduce atingere onoarei sale, prestigiului profesiei de magistrat, prestigiului justiției în ansamblu. Iar cum abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu are ca latură subiectivă decât intenția, pentru postările în contul său de B. a fost sancționată nelegal.

Instanța disciplinară și-a întemeiat hotărârea pe înscrisuri care conțin date și informații primite de la persoane care nu își asumă, pentru furnizarea acestora, nici o responsabilitate legală (fals în declarații, mărturie mincinoasă, inducere în eroare a organelor judiciare). Pentru ca datele și informațiile din aceste înscrisuri să constituie probe era și este necesar să fie prezentate prin mijloace de probă legale, în speță prin declarații de martor date în fața secției pentru procurori.

De asemenea, instanța disciplinară și-a întemeiat hotărârea pe un text normativ anulat. Pentru a reține săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. c) din legea nr. 303/2004, secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a menționat că a fi încălcat inclusiv textul alineatului al doilea din art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, text citat ca fraza a doua din acel articol și având următorul conținut:

"Judecătorii și procurorii nu își pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională și morală a colegilor lor." De aceea, arată că prin Hotărârea nr. 328 din 24.08.2005 Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. Conținutul art. 18 din acest Cod a fost acela citat în ultimul alineat al hotărârii criticate. Numai că, ulterior, prin Decizia nr. 2215/2019 a înaltei Curți de Casație si Justiție, secția de contencios administrativ si fiscal (publicată în Monitorul Oficial nr. 149 din 25.02.2020 - adică anterior exercitării acțiunii disciplinare), a fost anulat alineatul al doilea al articolului 18 din Codul deontologic.

Apreciază că, sancțiunea aplicată este disproporționată în raport cu conduita sa generală, cu circumstanțele faptelor și cu rezultatele profesionale.

Precizează că, faptele ce i s-au imputat au fost săvârșite pe fondul unei stări psihice mai labile generate de moartea tatălui, de reducerea sensibilă a volumului efectiv de activitate prin încheierea mandatului în funcția de procuror șef adjunct și de răcirea relațiilor de prietenie cu cele două martore, procuror C. și D., astfel cum a rezultat din declarațiile martorilor procuror C. și D., precum și din afirmațiile mele necontestate de Inspecția Judiciară

În final, arată că, din punct de vedere profesional, activitatea sa a fost foarte bună, a fost apreciată corespunzător, nu au existat greșeli. Pentru că este la prima abatere disciplinară, în baza principiului aplicării graduale a sancțiunilor - principiu respectat constant de instanța disciplinară - se impunea aplicarea unei sancțiuni mult mai ușoare.

III. Întâmpinarea formulată de intimata Inspecția Judiciară

Prin întâmpinare, Inspecția Judiciară afirmă că motivele de recurs formulate sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

Se arată că susținerile formulate cu privire la faptul că instanța disciplinară și-a întemeiat hotărârea, în mod nelegal, și pe declarații luate în cursul cercetării disciplinare unor persoane care nu au avut și nu puteau să aibă calitatea de martor, întrucât această calitate nu este prevăzută de Legea nr. 317/2004 și de Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, care se referă la "persoane ascultate", iar C. proc. civ. se aplică doar procedurii în fața instanței disciplinare, sunt neîntemeiate.

Arată că, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, instanța disciplinară a analizat toate probele administrate în cursul cercetării disciplinare și al judecății, reținând că acestea conduc la concluzia săvârșirii de către procurorul cercetat a abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, cu vinovăție, sub forma intenției directe.

În ceea ce privește postările de pe rețeaua de socializare, recurenta a adoptat o altă poziție în cadrul procedurii disciplinare, arătând că acestea au caracter general, reprezintă puncte de vedere, cu ghilimele, la anumite probleme controversate dezbătute cu colegii de liceu, unele fiind preluate de pe alte pagini, altele prezentate ca pamflete.

Mai precizează intimata că, înscrisurile la care se face referire recurenta sunt procese-verbale de ascultare a unor persoane care au calitatea de magistrați, inclusiv a unora care dețin și funcții de conducere, întocmite de inspectorii care au consemnat declarațiile persoanelor respective, semnate atât de inspectori, cât și de cei ascultați, respectiv puncte de vedere exprimate de magistrați cu funcții de conducere, semnate de către aceștia și procese-verbale ale Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, semnate de procurorii care au calitatea de membrii ai acestui Colegiu. Potrivit art. 273 din C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părți până la proba contrară.

În cursul cercetării disciplinare și al judecății în fața secției pentru procurori în materie disciplinară, recurenta nu a contestat înscrisurile respective, iar instanța, reținând vinovăția acesteia sub aspectul celor două abateri disciplinare, a avut în vedere întregul probatoriu, compus din înscrisuri și declarații de martori.

În ceea ce privește susținerea recurentei că instanța disciplinară și-a întemeiat hotărârea pe un text normativ anulat, respectiv art. 18 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor ("judecătorii și procurorii nu își pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională și morală a colegilor lor"), anulat prin Decizia nr. 2215/2019 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (publicată în Monitorul Oficial nr. 149 din 25.02.2020) arată că, la data săvârșirii faptelor reținute de instanța disciplinară ca realizând elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, textul art. 18 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor era în vigoare, iar secția pentru procurori în materie disciplinară, analizând această abatere disciplinară, a avut în vedere nu doar încălcarea standardelor de conduită reglementate de art. 18 alin. (2) din Codul deontologic, ci și încălcarea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 303/2004, respectiv ale art. 17 și 18 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Referitor la sancțiunea aplicată, arată că aceasta nu este disproporționată în raport de conduita recurentei și cu circumstanțele faptelor. Mai susține intimata, prin întâmpinare, că, instanța disciplinară a aplicat o sancțiune proporțională cu gravitatea abaterilor ținând cont de împrejurările reliefate de probele administrate.

Prin urmare, apreciază că motivele de recurs sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

IV. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A.

Recurenta A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care se reiterează susținerile din cererea de recurs.

V. Considerentele Înaltei Curți

Analizând hotărâre atacată, prin prisma criticilor din recurs, subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Astfel, relativ la existența faptelor reținute în sarcina recurentei, se reține că instanța de disciplină a făcut o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit, ca și a celui rezultat în faza cercetării prealabile.

Înalta Curte constată că instanța de disciplină a reținut în mod corect că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În privința criticilor din recurs referitoare la faptul că declarațiile date în cursul cercetării disciplinare nu pot constitui probe, întrucât persoanele audiate nu au depus jurământul prevăzut de art. 85 și art. 319 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite.

Sub acest aspect, se reține că dispozițiile art. 319 din C. proc. civ. referitoare la depunerea jurământului nu sunt aplicabile în faza administrativă a verificărilor prealabile și cercetării disciplinare desfășurate în fața Inspecției Judiciare. Totodată, sunt neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la incidența normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 în faza verificărilor prealabile și cercetării disciplinare, întrucât dispozițiile respective sunt referitoare la procedura administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum se prevede expres în cuprinsul alin. (1) al aceluiași articol.

În același context, instanța de recurs constată că sunt pertinente apărărilor formulate prin întâmpinare de intimata Inspecția Judiciară, rezultând, din cuprinsul dispozițiilor art. 30 alin. (5) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin H.C.S.M. nr. 1027/2012, că în cazul ascultării altor persoane, inspectorul judiciar sau unul dintre membrii echipei de inspectori judiciari procedează la consemnarea declarației într-un proces-verbal care se semnează, pe fiecare pagină, de persoana ascultată și de inspectorul judiciar care a consemnat declarația.

Prin urmare, procesul-verbal de ascultare, întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (5) din Regulamentul anterior citat, constituie o probă admisibilă în cadrul procedurii disciplinare.

Totodată, trebuie subliniat faptul că în fața secției pentru procurori recurenta pârâtă a avut posibilitatea de a propune orice probă admisibilă, inclusiv cea testimonială, fiind încuviințată, de altfel, în limitele pe care instanța disciplinară le-a avut în vedere, inclusiv proba testimonială solicitată de recurentă. Nu în ultimul rând, se impune sublinierea faptului că instanța disciplinară nu a avut în vedere exclusiv conținutul proceselor-verbale de ascultare, hotărârea fiind pronunțată în urma analizării în ansamblu a probatoriului administrat în cauză.

În același context al criticii circumscrise modalității de administrare a probei testimoniale de către instanța disciplinară, recurenta pârâtă susține că a fost încălcată regula de interpretare exprimată de adagiul latin " testis unus testis nullus".

Sub acest aspect, Înalta Curte pornește de la regula general valabilă în materia aprecierii probelor, aceea potrivit căreia probele nu au o valoare dinainte stabilită, reiterată și în actuala reglementare procesual civilă prin dispozițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Neexistând nicio dispoziție de ordin legal care să impună pluralitatea martorilor audiați ca fiind o condiție pentru probațiunea astfel înfăptuită, Înalta Curte face trimitere la dispozițiile art. 324, C. proc. civ., care prevăd că, în aprecierea declarațiilor martorilor instanța va ține seama de sinceritatea acestora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respective.

Referitor la cele relatate în concret de martorii audiați în fața secției pentru procurori, recurenta pârâtă a susținut, în prezenta cale de atac, că nu a făcut afirmațiile ce au fost circumscrise elementului material al abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, critica sa la adresa hotărârii instanței disciplinare nereprezentând altceva decât o simplă negație, lipsită de aptitudinea de a înlătura valoarea probatorie ce rezultă din declarațiile martorilor, în absența oricărui alt argument de natură a reliefa lipsa de credibilitate a martorilor audiați, eroarea în care s-au aflat aceștia cu privire la cele relatate etc.

Așa cum s-a arătat mai sus, valoarea probatorie a declarațiilor de martori decurge din evaluarea realizată de judecător în concret asupra veridicității și verosimilității aspectelor relatate de martori, prin luarea în considerare a tuturor circumstanțelor subiective și obiective ale cauzei, astfel că dacă judecătorului îi incumbă obligația de a înlătura numai motivat proba testimonială administrată în cauză(ca de altfel orice alt mijloc de probă), în egală măsură partea interesată să conteste valoarea probatorie a declarației unuia sau mai multor martori are obligația de a "motiva" critica sa, simplul dezacord cu privire la cele relatate de martor nefiind suficient pentru înlăturarea din ansamblul materialului probator a declarațiilor în discuție.

În continuare, recurenta pârâtă susține că instanța disciplinară a făcut o aplicare greșită a art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, atunci când a stabilit semnificația mesajelor postarea pe contul personal al rețelei "B.", arătând recurenta pârâtă că și dacă prin conținutul lor unele dintre mesajele analizate ar putea fi interpretate ca ciudate, că ar putea să îi afecteze imaginea publică și să afecteze prestigiul justiției, atunci când secția pentru procurori a stabilit ce fapte ar constitui abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 ar fi trebuit să constate, prioritar, că mesajele respective nu erau destinate publicului larg.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că postarea de informații pe o rețea de socializare îndeplinește exigența juridică privind "caracterul public" întrucât, pe de o parte, această rețea este destinată accesului publicului larg și, pe de altă parte, opiniile doamnei procuror au fost publicate cu intenția de a fi aduse la cunoștința persoanelor care accesau pagina sa din rețeaua "B.".

În acord cu instanța disciplinară, se reține că "B." este o rețea de socializare (informațională) publică (așa cum a fost statuat în Decizia nr. 4546 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), având caracteristicile unui spațiu public virtual.

Prin urmare, în ceea ce privește susținerea conform căreia publicarea pe o rețea de socializare de informații este destinată unui cerc restrâns de prieteni, nefiind o postare publică, nu poate fi primită. Conduita pârâtei, materializată în expunerea, în spațiul public virtual, prin publicarea pe rețeaua de socializare B., a unor postări în cuprinsul căreia s-a exprimat de o manieră neprincipială, inadecvată statutului de magistrat, contravine obligației de rezervă impusă magistraților.

O altă critică a recurentei pârâte este dezvoltată în jurul afirmației potrivit căriea instanța disciplinară și-a întemeiat hotărârea pe un text normativ anulat.

Fiind în afara discuției faptul că, pentru a reține săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, secția pentru procurori din cadrul C.S.M. a reținut încălcarea, de către recurenta pârâtă, a obligației prevăzute de art. 18 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, în acord cu care relațiile judecătorilor și procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect și bună credință iar judecătorii și procurorii nu își pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională și morală a colegilor lor, Înalta Curte constată că fapta ce constituie elementul material al abaterii disciplinare reținută în sarcina recurentei pârâte, prin referirea la Codul deontologic, subzistă, în materialitatea sa indiferent de împrejurarea anulării dispozițiilor art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, este lipsită de relevanță, din perspectiva obligațiilor ce incumbă magistratului, anularea dispozițiilor art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, pentru că un astfel de eveniment nu înlătură obligația magistraților de a urma o conduită bazată pe bună-credință în cadrul colectivelor din care fac parte și de a se abține de la o conduită ce ar avea ca scop știrbirea probității profesionale sau morale a colegilor lor.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, în raport cu împrejurările, gravitatea concretă și consecințele faptei săvârșite și conform caracterului gradual al aplicării sancțiunii disciplinare, se reține că instanța de disciplină cu temei a apreciat că este justificată aplicarea unei sancțiuni care să îi atragă atenția magistratului asupra gravității faptei și să îl determine ca, pe viitor, să evite un comportament similar, aplicând corect criteriile de individualizare în funcție de împrejurările concrete în care a fost săvârșită abaterea, de gravitatea și urmările acesteia, precum și în considerarea circumstanțelor personale și profesionale ale magistratului.

În acord cu aprecierea instanței de disciplină, Înalta Curte reține că este justificată aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 25% pentru o perioadă de 6 luni", considerată a avea potențialul adecvat de sancționare a deficiențelor reținute și de a o determina pe recurenta-pârâtă să conștientizeze conduita culpabilă și să adopte remediile necesare.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurente, astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004, va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 2P din 28 ianuarie 2021, pronunțată de secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2021.