ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3636/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta F.M.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la emiterea deciziei de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat, prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin Sentința civilă nr. 365 din 7 septembrie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta F.M.C.

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și în consecință a obligat pârâta la emiterea Deciziei reprezentând titlu de despăgubire pe seama reclamantei în Dosarul nr. 28954/CC aferent Dispoziției nr. 2216 din 5 septembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului Timișoara și a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că jurisprudența CEDO, în privința duratei unei proceduri a consacrat principiul conform căruia acest concept cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei petiții legate de exercițiul unui drept civil, iar aprecierea caracterului rezonabilului al duratei procedurii trebuie realizat în fiecare caz în parte în funcție de circumstanțele sale pentru a se asigura astfel un just echilibru între exigențelor intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului reflectate în structura art. 1 din Protocolul 1. În cazul concret al reclamantei, așa cum s-a arătat anterior autoritatea pârâtă nu a justificat în nici un fel lipsa oricărui demers administrativ justificativ pe o perioadă de aproximativ cinci ani perioadă ce depășește cu mult exigențele termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenție.

Curtea de Apel a mai reținut că nu există nici un motiv pentru a nu se proceda la finalizarea etapei de analiză a legalității respingerii cererii de restituire în natură cu atât mai mult cu cât însăși pârâta recunoaște că etapa evaluării se va desfășura într-o procedură accelerată, nefiind necesară numirea unui evaluator întrucât sunt direct aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 1651/2008 a Comisiei Centrale, cu raportare la Decizia ICCJ nr. 52/2007, astfel încât în prezent nu există nici un motiv pentru care pârâta să nu procedeze la eliberarea către reclamantă a deciziei reprezentând titlul de despăgubire ca și etapă finală în procedura reglementată de Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În privința acțiunii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a reținut că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire ține de competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care este obligată și la derularea procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor iar competențele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților țin de emiterea titlurilor de conversie sau a titlurilor de plată în conformitate cu art. 18 alin. (1) Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și intervin abia după emiterea titlului de despăgubire, astfel încât văzând obiectul acțiunii reclamantei prin care se tinde la obținerea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, instanța de fond a constatat că în speță Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă neavând atribuții în acest sens, astfel că acțiunea reclamantei față de această pârâtă a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor arată că a emis Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008, prin care a fost pusă în aplicare Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în M. Of., Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008 prin care s-a stabilit că, în situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubiri se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de către aceasta.

Astfel, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, referitoare la soluționarea contestațiilor având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, contestații înregistrate pe rolul instanței de judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 și a sesizat instanța supremă pentru a se pronunța asupra modalității de interpretare a dispozițiilor neunitar interpretate, în condițiile art. 329 C. proc. civ.

Punctul de vedere neunitar viza modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către instanțele învestite cu contestații împotriva unor dispoziții ale unităților deținătoare în ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor: potrivit legii vechi sau sub imperiul noilor dispoziții în vigoare - Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Soluționând recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin urmare, în temeiul celor statuate de Înalta Curtea de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin decizia amintită, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 prin care a stabilit ca, în situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubiri se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de către aceasta. Prin urmare, Comisia Centrală, după publicarea în M. Of. al României a Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost nevoită să emită Decizia nr. 1651/2008, care corespunde celor statuate de instanța supremă în dispozitivul hotărârii.

În cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarele privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul ca dosarul aferent Dispoziției nr. 2216 din 5 septembrie 2006, a fost transmis de Primăria Municipiului Timișoara, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 28954/CC. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Legea nr. 247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.

Astfel fiind, în acord cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Alin. (3) al aceluiași articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Legiuitorul a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menționează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. În alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

După cum s-a arătat, Legea nr. 247/2005, în Titlul VII nu a prevăzut un termen în care să se soluționeze dosarele în care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv și nici prin Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 nu s-au stabilit termene de soluționare. Inițial, Comisia Centrală a stabilit soluționarea aleatorie a dosarelor, iar ulterior, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 s-a prevăzut că ordinea de soluționare a dosarelor înaintate va fi cea a înregistrării. Una dintre garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este principiul celerității procedurilor judiciare. Termenul rezonabil impus de art. 6 cuprinde și durata procedurii administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, de parcurgerea, în mod obligatoriu, a unei asemenea proceduri, așa cum este cazul în speță.

Pentru respectarea termenului rezonabil statul trebuie să-și organizeze sistemul puterilor sale, astfel încât să răspundă acestei cerințe, dincolo de dificultățile generate de diverși factori care pot întârzia procedurile, inclusiv pe cea administrativă. Raportat la criteriile recunoscute în jurisprudența CEDO se constată că sunt nefondate criticile recurentei deoarece nu s-au invocat motive care să justifice durata excesivă a procedurii administrative. Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în așa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluționarea cererii reclamantei de emitere a titlului de despăgubire se aduc grave prejudicii acesteia.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 365 din 7 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM