ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4657/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal,

reclamanții P.I. și N.N. au chemat în judecată Comuna G., județul Prahova,

Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României, solicitând obligarea

pârâților, în solidar, la plata diferenței dintre indemnizațiile cuvenite

potrivit contractelor individuale de muncă și indemnizațiile plătite efectiv,

actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data

plații efective a sumelor datorate, precum și în continuare.

În motivarea acțiunii, reclamanții învederează, în

esență că, la data de 8 august 2010, data stabilită pentru plata

indemnizațiilor aferente lunii iulie, au luat la cunoștință faptul ca au fost

diminuate unilateral salariile și indemnizațiile cu 25%.

Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă,

contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în

baza raportului de muncă și unul dintre drepturile asupra căruia cele două

parți ale raportului juridic au convenit și l-au prevăzut în mod expres în

conținutul contractului, în conformitate cu dispozițiile legale.

Susțin reclamanții că reducerea unilaterală a salariului

brut (indemnizației) cu 25%, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar,

încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele ale

art. 1 alin. (1) din Primul protocolul adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30/1994 referitoare la protecția proprietății

Prin Sentința civilă nr. 272/2011 din 13 octombrie

2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice - reprezentantul Statului Român, și a respins acțiunea

formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele:

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, prima instanță a reținut că Statul

Român stă în proces, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, alături de

Guvernul României, emitentul actului normativ contestat, având astfel calitate

procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că practica

judiciară în soluționarea litigiilor similare este unitară și este cunoscut

faptul că, prin Deciziile nr. 872/2010 și nr. 874/2010, Curtea Constituțională

a constatat constituționalitatea prevederilor Legii nr. 118/2010.

Chiar dacă reclamanții au invocat în susținerea

acțiunii, cu ocazia soluționării pe fond a cauzei, faptul că sunt aleși în urma

unui scrutin, subliniind că le sunt opozabile reglementările Legii nr. 118/2010

nu au relevanță în speța dedusă judecății.

Măsura de reducere a tuturor salariilor bugetarilor cu

25% are caracter temporar și nu afectează substanța dreptului constituțional

protejat, adică dreptul la muncă și implicit dreptul la salariul cuvenit pentru

munca prestată.

Măsurile impuse au fost generate indubitabil de criza

economico-financiară, iar opinia potrivit căreia s-a adus o gravă atingere

dreptului de proprietate nu poate fi reținută tocmai pentru a fi în concordanță

cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, jurisprudență

care garantează dreptul de a continua primești un salariu într-un anumit

cuantum.

Salariul corespunzător muncii deja prestate prezintă un

obiect al proprietății persoanei, dar privit sub aspectul unei creanțe, mai

clar suma actuală, pe care o primește un salariat și nu cea viitoare care va

deveni proprietatea funcționarului (salariatului) în măsura în care va fi

prestată.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel au

declarat recurs reclamanții P.I. și N.N., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată

pe motive de recurs așa cum impun prevederile art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ., recurenții formulează critici de nelegalitate ce pot fi subsumate

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurenții susțin că instanța de fond a

interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 118/2010 raportat la calitatea de

aleși locali a primarului și viceprimarului, potrivit Statutului aleșilor

locali, arătând că legea se aplică inclusiv acelor demnitari care sunt

salarizați exclusiv de la bugetul statului.

În continuare, recurenții arată că primarul are

calitatea de ordonator principal de credite în ceea ce privește bugetul local,

că autoritățile publice nu sunt în subordinea Guvernului, primarul și

viceprimarul au o indemnizație fixă, iar unitatea administrativ-teritorială își

constituie bugetul din alte surse de venituri decât cele ale bugetului de stat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Criticile formulate de recurenți se circumscriu

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Raportat la susținerile din recurs, Înalta Curte

observă că diminuarea cu 25% a drepturilor salariale, ce constituie vătămarea

invocată de reclamanți prin acțiunea dedusă judecății, este aplicabilă inclusiv

primarului și viceprimarului, funcții de demnitate publică alese ale căror

indemnizații sunt prevăzute în Anexa nr. IX/3 la Legea-cadru privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009,

lege la care face trimitere în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr.

118/2010, conform căruia: "Cuantumul brut al

salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri,

indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în

valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de

reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și

stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se

diminuează cu 25%".

Fără îndoială, recurenții-reclamanți pot invoca

atingerea adusă dreptului lor de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în

condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act

normativ le-ar fi fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a

salariului, care reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Însă, este de necontestat că măsura legislativă

adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri,

care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide

calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor

despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă

limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile

art. 1 parag.2 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților

statului în exercitarea unui drept fundamental al recurenților-reclamanți, este

de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului nu

contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care

măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost dispusă prin

lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea

echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a

încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea

exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, în

jurisprudența sa (cauza Broniowski împotriva Poloniei) Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor

categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice

importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să

dispună de o mare putere discreționară.

În materia drepturilor salariale ale personalului

bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal,

mai precis totalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de

reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra

ansamblului statului.

Trebuie subliniat și faptul că, în privința adoptării

unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare

latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de

interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la

alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

În acest context, măsurile legislative stabilite prin

Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere dreptului de proprietate al

recurenților-reclamanți, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor

ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul

rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în

vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a

restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de

proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în

vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei

nr. 1155/2011, în sensul că "salariile viitoare pe care angajatorul

trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului

de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite

în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat.

Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai

sumele certe, lichide și exigibile. (...) Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio

și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu

privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu implică un drept

la dobândirea proprietății".

Pentru considerentele arătate, constatând că sentința

atacată este temeinică și legală, nefiind identificate motive de reformare în

sensul art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul

art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de P.I. și N.N. împotriva

Sentinței nr. 272/2011 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția

a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2012

.

Procesat de GGC - GV