ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4657/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, reclamanții P.I. și N.N. au chemat în judecată Comuna G., județul Prahova, Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata diferenței dintre indemnizațiile cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă și indemnizațiile plătite efectiv, actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plații efective a sumelor datorate, precum și în continuare. În motivarea acțiunii, reclamanții învederează, în esență că, la data de 8 august 2010, data stabilită pentru plata indemnizațiilor aferente lunii iulie, au luat la cunoștință faptul ca au fost diminuate unilateral salariile și indemnizațiile cu 25%.

Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă, contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă și unul dintre drepturile asupra căruia cele două parți ale raportului juridic au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului, în conformitate cu dispozițiile legale.

Susțin reclamanții că reducerea unilaterală a salariului brut (indemnizației) cu 25%, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele ale art. 1 alin. (1) din Primul protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 referitoare la protecția proprietății 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 272/2011 din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice - reprezentantul Statului Român, și a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele: Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, prima instanță a reținut că Statul Român stă în proces, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, alături de Guvernul României, emitentul actului normativ contestat, având astfel calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că practica judiciară în soluționarea litigiilor similare este unitară și este cunoscut faptul că, prin Deciziile nr. 872/2010 și nr. 874/2010, Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea prevederilor Legii nr. 118/2010. Chiar dacă reclamanții au invocat în susținerea acțiunii, cu ocazia soluționării pe fond a cauzei, faptul că sunt aleși în urma unui scrutin, subliniind că le sunt opozabile reglementările Legii nr. 118/2010 nu au relevanță în speța dedusă judecății. Măsura de reducere a tuturor salariilor bugetarilor cu 25% are caracter temporar și nu afectează substanța dreptului constituțional protejat, adică dreptul la muncă și implicit dreptul la salariul cuvenit pentru munca prestată.

Măsurile impuse au fost generate indubitabil de criza economico-financiară, iar opinia potrivit căreia s-a adus o gravă atingere dreptului de proprietate nu poate fi reținută tocmai pentru a fi în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, jurisprudență care garantează dreptul de a continua primești un salariu într-un anumit cuantum. Salariul corespunzător muncii deja prestate prezintă un obiect al proprietății persoanei, dar privit sub aspectul unei creanțe, mai clar suma actuală, pe care o primește un salariat și nu cea viitoare care va deveni proprietatea funcționarului (salariatului) în măsura în care va fi prestată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel au declarat recurs reclamanții P.I.

și N.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs așa cum impun prevederile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., recurenții formulează critici de nelegalitate ce pot fi subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, recurenții susțin că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 118/2010 raportat la calitatea de aleși locali a primarului și viceprimarului, potrivit Statutului aleșilor locali, arătând că legea se aplică inclusiv acelor demnitari care sunt salarizați exclusiv de la bugetul statului.

În continuare, recurenții arată că primarul are calitatea de ordonator principal de credite în ceea ce privește bugetul local, că autoritățile publice nu sunt în subordinea Guvernului, primarul și viceprimarul au o indemnizație fixă, iar unitatea administrativ-teritorială își constituie bugetul din alte surse de venituri decât cele ale bugetului de stat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Criticile formulate de recurenți se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Raportat la susținerile din recurs, Înalta Curte observă că diminuarea cu 25% a drepturilor salariale, ce constituie vătămarea invocată de reclamanți prin acțiunea dedusă judecății, este aplicabilă inclusiv primarului și viceprimarului, funcții de demnitate publică alese ale căror indemnizații sunt prevăzute în Anexa nr. IX/3 la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, lege la care face trimitere în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, conform căruia: "Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%". Fără îndoială, recurenții-reclamanți pot invoca atingerea adusă dreptului lor de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ le-ar fi fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului,

care reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Însă, este de necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag.2 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al recurenților-reclamanți, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost dispusă prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudența sa (cauza Broniowski împotriva Poloniei) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară. În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis totalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și faptul că, în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări. În acest context, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că "salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile.

(...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății". Pentru considerentele arătate, constatând că sentința atacată este temeinică și legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de P.I. și N.N. împotriva Sentinței nr. 272/2011 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2012 . Procesat de GGC - GV