ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2594/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții A. (M.) M., A.S.S., A.M., B.S., B.M., B.C., B.P.S., G.A., G.L.G., G.M., G.M., G.T., H.M., L.L.M., M.S., M.F., M.O.V., N.C., P.S.I., S.I., Ș.C., V.F., I.L., M.G., P.N. și P.S.V.

au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând revocarea în totalitate a Deciziei nr. 144 din 28 iulie 2010 emisă de Președintele Curții de Apel Oradea, în sensul înlăturării diminuării cu 25% aplicată în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, în ceea ce privește cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizații sau alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul Curții de Apel Oradea și a Tribunalului Bihor, anularea hotărârii nr. 17 din data de 27 septembrie 2010 a Colegiului de Conducere din cadrul Curții de Apel Oradea și pe cale de consecință: - obligarea pârâților la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite și cele încasate efectiv pentru perioada menționată mai sus, respectiv 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, drepturi ce vor fi actualizate în funcție de indicele de inflație existent la data punerii efective în executare; - obligarea pârâtei Curtea de Apel Oradea de a efectua mențiunile corespunzătoare privind înlăturarea diminuării de 25% în carnetele de muncă; - obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Prin încheierea de ședință din data de 04 aprilie 2011 s-a dispus disjungerea acțiunii în ceea ce îi privește pe reclamanții I.L., M.G., P.N., P.S.V., în raport de calitatea acestora de personal contractual. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că prin decizia nr. 144 din 28 iulie 2010 dată de Curtea de Apel Oradea s-a dispus ca în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul Curții de Apel Oradea să se diminueze cu 25% și că prin contestația înregistrată la Curtea de Apel Oradea, au sesizat autoritatea emitentă a actului administrativ atacat, arătând că această decizie este nelegală și netemeinică și pe cale de consecință, au solicitat revocarea acesteia.

Au mai arătat reclamanții că prin hotărârea nr. 21 din 22 noiembrie 2010 s-a respins contestația împotriva deciziei nr. 144 din 28 iulie 2010 referitor la diminuarea cu 25% aplicată drepturilor salariale, în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, cu motivarea că această decizie a fost emisă în baza Legii nr. 118/2010 din 30 iunie 2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Reclamanții au subliniat faptul că au calitate procesuală activă, întrucât prin emiterea deciziei nr. 144 din 28 iulie 2010 de către Președintele Curții de Apel Oradea le-au fost afectate veniturile salariale lunare cuvenite, că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, veniturile menționate mai sus au fost diminuate cu 25%, iar prin aplicarea acestei măsuri s-a realizat o restrângere nepermisă a exercițiului dreptului la muncă, fiind afectată o componentă esențială a acestuia - dreptul salarial.

Au mai arătat reclamanții că, deși diminuarea are aparent un caracter temporar, prin indicarea unui anumit interval de timp (ex: 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), în realitate, trimiterea generală la dispozițiile Legii nr. 118/2010, invocată în actul contestat, conduce la concluzia aplicării și a prevederilor art. 16 alin. (2), care transformă această restrângere într-una definitivă, cu caracter permanent.

Au apreciat reclamanții că prin această diminuare au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului, prevederile art. 11 - privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) - privind egalitatea, art. 20 - referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 44 - privind dreptul de proprietate privată, art. 47 - privind nivelul de trai, art. 53 - privind restrângerea exercițiului unui drept sau al unei libertăți, precum și dispozițiile art. 9, art. 15 alin. (1), art. 41 alin. (5), art. 135 lit. f), g) și art. 154 alin. (1) din Constituția României. Au mai arătat reclamanții că, întrucât dreptul salarial al magistraților constituie un "drept de proprietate" în sensul Convenției și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acestuia prin diminuarea menționată mai sus, echivalează cu o expropriere.

Ministerul Justiției a formulat întâmpinare și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Juridică a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a ridicat excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și a conexității, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 3639 din 23 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a dispus scoaterea acestuia din cauză pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive, invocate de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. (M.) M., A.S.S., A.M., B.S., B.M., B.C., B.P.S., G.A., G.L.G., G.M., M.G., G.T., H.M., L.L.M., M.S., M.F., M.O.V., N.C., P.S.I., S.I., Ș.C. și V.F., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele: Analizând mai întâi excepțiile invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instanța a constatat că toate privesc capătul de cerere accesoriu în raport de care acest pârât a fost chemat în judecată și prin care s-a solicitat obligarea sa la a asigura pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare acordării drepturilor salariale, în cazul în care capătul principal de cerere ar fi primit. Instanța a apreciat că toate excepțiile sunt neîntemeiate, reținând următoarele: - Calitatea procesuală activă a reclamanților nu este dată în cauză de existența unui raport juridic direct cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ci de calitatea reclamanților (procurori) de contestatori ai deciziilor anterior menționate, față de care și-au exercitat dreptul la plângere conform art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.

Față de caracterul accesoriu al capătului de cerere menționat anterior, instanța a constatat că reclamanții justifică calitatea procesuală activă prin prisma capătului principal, iar aspectele invocate de pârât țin de analiza fondului cererii accesorii, la care s-ar ajunge dacă ar fi primite capetele principale de cerere. - Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este justificată tocmai prin petitul accesoriu formulat de reclamanți, toate aspectele invocate de pârât în susținerea acestei excepții ținând, de asemenea, de legalitatea și temeinicia cererii accesorii, iar nu de calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.

- Excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești este neîntemeiată, existența unor raporturi de drept public bazate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul Ministerul Justiției neputând constitui temeiul excluderii de la controlul judecătoresc a unei cereri precum cea formulată de reclamanți. - Excepția inadmisibilității capătului accesoriu anterior menționat pentru neurmarea procedurii prealabile față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este nefondată, în considerarea caracterului accesoriu al acestui petit, accesoriu cererii de anulare a Ordinului nr. 1497 din 30 iulie 2009, față de care s-a urmat procedura prealabilă specială prevăzută de art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.

- Excepția conexității este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile art. 164 C. proc. civ., între cele două dosare cu părți diferite neexistând o strânsă legătură, soluția dată în prezenta cauză neavând nici o înrâurire asupra soluției date în dosarul a cărei conexiune se solicită, având în vedere că părțile sunt încadrate și la instanțe diferite. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor de către Ministerul Public instanța a constatat caracterul subsidiar a al acesteia „în cazul în care se va admite acțiunea reclamanților”, prin urmare, față de soluția dată cererii principale, aceasta a primit aceeași soluție de respingere apreciindu-se că a devenit inutilă analizarea ei.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, invocată de acesta prin întâmpinare, instanța de fond a reținut că, față de obiectul cauzei, Ministerul Justiției nu are atribuții stabilite în sarcina sa în legătură cu încadrarea și stabilirea drepturilor salariale ale personalului instanțelor judecătorești și având în vedere că între Ministerul Justiției și instanțele judecătorești nu există raporturi de subordonare, deoarece acestea aparțin unor puteri diferite ale statului, această instituție nu are competența de a emite ori modifica deciziile de numire sau de încadrare a grefierilor, precum și cele privind stabilirea drepturilor salariale ale acestora.

Pentru considerentele arătate instanța a constatat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, motiv pentru care a dispus scoaterea sa din cauză Pe fondul cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că reclamanții au fost salarizați în cursul anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, că prin decizia nr. 144 din 28 iulie 2010 s-a dispus, în aplicarea susmenționatei legi, diminuarea drepturilor salariale afectând și reclamanții din prezenta acțiune, drept pentru care aceștia au formulat contestație împotriva deciziei amintite, respinsă potrivit hotărârii din 27 septembrie 2010 a Colegiului de conducere din cadrul Curții de Apel Oradea, iar împotriva acestei hotărâri au îndreptat prezenta plângere, în temeiul art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.

S-a mai reținut de către instanță că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au invocat, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție, iar, pe de altă parte, neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile, în principal, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1 pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.

De asemenea, s-a invocat încălcarea contractelor individuale de muncă, a dispozițiilor art. 62 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, nemodificarea expresă a art. 60 alin. (4) din Legea nr. 567/2004 prin Legea nr. 118/2010, precum și nelegalitatea măsurii dispusă printr-o lege ordinară - Legea nr. 118/2010, care modifică o lege organică - Legea nr. 567/2004. Legat de aceste ultime argumente, instanța a constatat că reclamanții care au calitatea de magistrați potrivit art. 37 și 90 2 din Legea nr. 567/2004 au fost numiți în funcții prin decizii ale Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, neavând încheiate contracte individuale de muncă. În concluzie, Legea nr. 118/2010 nu a adus modificări Legii nr. 567/2004 referitoare la statutul personalului auxiliar de specialitate și a celui conex din cadrul instanțelor judecătorești, ci legii în baza căreia aceste categorii profesionale erau salarizate la nivelului anului 2009, lege care a avut caracter ordinar.

Mai mult de atât, Legea nr. 118/2010 a fost adoptată cu votul majorității absolute, conform art. 76 alin. (1) din Constituție. În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a încălcării dispozițiilor constituționale, instanța a reținut că stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituție intră în atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar, prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituțională a statuat că este constituțională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamanți, măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

A reținut instanța și că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, Curtea de Apel a reținut că, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispozițiilor respective, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor. În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei, hotărârea din 2 februarie 2010, parag.

48), a apreciat instanța că reducerea salariilor nu este tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 din Protocolului adițional nr. 1 la Convenție. Totodată, Curtea de Apel a reținut și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Leias împotriva Croației, hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58; cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, parag. 94), Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

În cauza de față trebuie avut în vedere că nu se pune în discuție legalitatea măsurii sau o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar, în contextul în care Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, ipoteză în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 și cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag.

45). În concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol adițional nr. 1 la Convenție. Față de susținerile din cererea de chemare în judecată, Curtea de Apel a reținut că reclamanții nu au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale garantate de art. 17, art. 23 pct. 3 și art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, similare celor reglementate prin art. 41, art. 44 și art. 47 din Constituție, ar avea un conținut mai favorabil decât reglementarea internă, sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.

Totodată, raportat la susținerile reclamanților întemeiate pe dispozițiile din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, instanța a avut în vedere prevederile art. G din Partea a V-a Cartei, conform cărora exercitarea drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții H.M., G.A., G.M., B.M., A.S.S., M.F., B.P.S., V.F., Ș.C., A. (M.) M., A.M., M.G., G.T., P.S.V., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., I.L., P.N., M.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S.

și M.O.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, pentru că este adevărat faptul că Ministerul Justiției și instanțele de judecată fac parte din puteri diferite, dar tot așa de adevărat este faptul că există un raport de subordonare, care nu se rezumă la posibilitatea celui dintâi de a infirma deciziile instanțelor de judecată în domeniile de numire, încadrare în muncă precum și cele privind stabilirea drepturilor salariate, iar Ministerul de Justiție este instituția intermediară în drumul sumelor alocate de către Ministerul de Finanțe instanțelor judecătorești.

Arată recurenții că în măsura în care nu au o hotărâre în contradictoriu pronunțată și cu Ministerul Justiției se vor afla în neplăcuta situație în care, în măsura în care se va admite recursul declarat și se va modifica sentința atacată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, în momentul în care Ministerul de Finanțe va vira sumele de bani aferente satisfacerii revendicărilor, Ministerul de Justiție să refuze alocarea sumelor obținute, pentru simplul motiv că nu a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească să facă acest lucru.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții arată că, î ntrucât dreptul salarial al personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul instanțelor și Parchetelor de pe lângă acestea constituie un „drept de proprietate" în sensul Convenției și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acestuia prin diminuarea menționată, echivalează cu o expropriere și că, deși diminuarea are aparent un caracter temporar, prin indicarea unui anumit interval de timp (ex: 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), în realitate, trimiterea generală la dispozițiile Legii nr. 118/2010, invocată în actul contestat, conduce la concluzia aplicării și a prevederilor art. 16 alin. (2), care transformă această restrângere într-una definitivă, cu caracter permanent.

Subliniază recurenții că dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar nu sunt aplicabile personalului auxiliar de specialitate și conex al instanțelor judecătorești al căror statut este reglementat printr-un act normativ cu caracter special și organic, și care nu poate fi modificat decât printr-o normă cel puțin egală sub aspectul forței juridice, că Legea nr. 118/2010 nu are un caracter organic, ci ordinar și în aceste condiții, este obligatorie aplicarea dispozițiilor Legii nr. 567/2004, și pe cale de consecință nediminuarea indemnizațiilor ce li se cuvin reclamanților. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții: A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A., G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ș.C., V.F., A.M., M.G., G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S. și M.O.V. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. În esență, prin criticile formulate, recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a apreciat în mod greșit că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25%, dispusă prin Legea nr. 118/2010, nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în mod corect instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia: „Art. 1. - Protecția proprietății Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.” Totodată, este adevărat că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. și T. împotriva României, hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008): „(…) art. 1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alin. și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alin., vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alin., recunoaște puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele.

A doua și a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele (a se vedea, în special, James și alții împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, 37, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în Cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, 61; a se vedea și Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, 134, CEDO 2004-V, și Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, 157, CEDO 2006)”. Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al reclamanților de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Pentru ca această ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat. În cauză, ingerința este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Totodată, ingerința ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit, securitatea națională.

Cu privire la raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45). Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat.

Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A., G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ș.C., V.F., A.M., M.G., G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S.

și M.O.V., ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți P.S.V., I.L., P.N. și M.G., Înalta Curte reține faptul că acestea vizează fondul cauzei, dar nu vor fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece pentru acești reclamanți s-a dispus disjungerea acțiunii, în raport de calitatea acestora de personal contractual, prin încheierea de ședință din data de 04 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A., G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ș.C., V.F., A.M., G.M., G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S., M.O.V., împotriva sentinței civile nr. 3639 din 23 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.