ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2594/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2594/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții A. (M.) M.,

A.S.S., A.M., B.S., B.M., B.C., B.P.S., G.A., G.L.G., G.M., G.M., G.T., H.M., L.L.M.,

M.S., M.F., M.O.V., N.C., P.S.I., S.I., Ș.C., V.F., I.L., M.G., P.N. și P.S.V.

au chemat în judecată pe pârâții Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiției și

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând revocarea în totalitate a Deciziei

nr. 144 din 28 iulie 2010 emisă de Președintele Curții de Apel Oradea, în

sensul înlăturării diminuării cu 25% aplicată în perioada 03 iulie 2010 - 31

decembrie 2010, în ceea ce privește cuantumul brut al salariilor, inclusiv

sporuri, indemnizații sau alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de

specialitate, personalului conex, funcționarilor publici și personalului

contractual din cadrul Curții de Apel Oradea și a Tribunalului Bihor, anularea hotărârii

nr. 17 din data de 27 septembrie 2010 a Colegiului de Conducere din cadrul

Curții de Apel Oradea și pe cale de consecință:

- obligarea pârâților

la plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite și cele încasate efectiv

pentru perioada menționată mai sus, respectiv 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010,

drepturi ce vor fi actualizate în funcție de indicele de inflație existent la data

punerii efective în executare;

- obligarea pârâtei Curtea

de Apel Oradea de a efectua mențiunile corespunzătoare privind înlăturarea diminuării

de 25% în carnetele de muncă;

- obligarea pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiției sumele necesare

acordării acestor drepturi salariale.

Prin încheierea de ședință

din data de 04 aprilie 2011 s-a dispus disjungerea acțiunii în ceea ce îi privește

pe reclamanții I.L., M.G., P.N., P.S.V., în raport de calitatea acestora de personal

contractual.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că prin decizia nr. 144 din 28 iulie 2010 dată de Curtea de

Apel Oradea s-a dispus ca în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 cuantumul

brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale ale

personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcționarilor publici

și personalului contractual din cadrul Curții de Apel Oradea să se diminueze cu

25% și că prin contestația înregistrată la Curtea de Apel Oradea, au sesizat autoritatea

emitentă a actului administrativ atacat, arătând că această decizie este nelegală

și netemeinică și pe cale de consecință, au solicitat revocarea acesteia.

Au mai arătat reclamanții

că prin hotărârea nr. 21 din 22 noiembrie 2010 s-a respins contestația împotriva

deciziei nr. 144 din 28 iulie 2010 referitor la diminuarea cu 25% aplicată drepturilor

salariale, în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, cu motivarea că această

decizie a fost emisă în baza Legii nr. 118/2010 din 30 iunie 2010, privind unele

măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Reclamanții au subliniat

faptul că au calitate procesuală activă, întrucât prin emiterea deciziei nr.

144 din 28 iulie 2010 de către Președintele Curții de Apel Oradea le-au fost afectate

veniturile salariale lunare cuvenite, că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar, veniturile menționate mai sus au fost diminuate cu 25%, iar

prin aplicarea acestei măsuri s-a realizat o restrângere nepermisă a exercițiului

dreptului la muncă, fiind afectată o componentă esențială a acestuia - dreptul salarial.

Au mai arătat reclamanții

că, deși diminuarea are aparent un caracter temporar, prin indicarea unui anumit

interval de timp (ex: 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), în realitate, trimiterea

generală la dispozițiile Legii nr. 118/2010, invocată în actul contestat, conduce

la concluzia aplicării și a prevederilor art. 16 alin. (2), care transformă această

restrângere într-una definitivă, cu caracter permanent.

Au apreciat reclamanții

că prin această diminuare au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului, prevederile art. 11 - privind dreptul

internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) - privind egalitatea, art. 20

- referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 44 - privind

dreptul de proprietate privată, art. 47 - privind nivelul de trai, art. 53 - privind

restrângerea exercițiului unui drept sau al unei libertăți, precum și dispozițiile

art. 9, art. 15 alin. (1), art. 41 alin. (5), art. 135 lit. f), g) și art. 154

alin. (1) din Constituția României.

Au mai arătat reclamanții

că, întrucât dreptul salarial al magistraților constituie un "drept de proprietate"

în sensul Convenției și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acestuia

prin diminuarea menționată mai sus, echivalează cu o expropriere.

Ministerul Justiției a

formulat întâmpinare și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală Juridică a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a

ridicat excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active,

lipsei calității procesuale pasive și a conexității, iar, pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin sentința civilă

nr. 3639 din 23 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și

a dispus scoaterea acestuia din cauză pentru lipsa calității procesuale pasive;

a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesuale active,

lipsei calității procesuale pasive, invocate de către pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. (M.)

M., A.S.S., A.M., B.S., B.M., B.C., B.P.S., G.A., G.L.G., G.M., M.G., G.T., H.M.,

L.L.M., M.S., M.F., M.O.V., N.C., P.S.I., S.I., Ș.C. și V.F., în contradictoriu

cu pârâții Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor

Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Analizând mai întâi excepțiile

invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instanța a constatat că toate

privesc capătul de cerere accesoriu în raport de care acest pârât a fost chemat

în judecată și prin care s-a solicitat obligarea sa la a asigura pârâtului Ministerul

Justiției sumele necesare acordării drepturilor salariale, în cazul în care capătul

principal de cerere ar fi primit.

Instanța a apreciat că

toate excepțiile sunt neîntemeiate, reținând următoarele:

- Calitatea procesuală

activă a reclamanților nu este dată în cauză de existența unui raport juridic direct

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ci de calitatea reclamanților (procurori)

de contestatori ai deciziilor anterior menționate, față de care și-au exercitat

dreptul la plângere conform art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.

Față de caracterul accesoriu al capătului de cerere menționat anterior, instanța

a constatat că reclamanții justifică calitatea procesuală activă prin prisma capătului

principal, iar aspectele invocate de pârât țin de analiza fondului cererii accesorii,

la care s-ar ajunge dacă ar fi primite capetele principale de cerere.

- Calitatea procesuală

pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este justificată tocmai prin petitul

accesoriu formulat de reclamanți, toate aspectele invocate de pârât în susținerea

acestei excepții ținând, de asemenea, de legalitatea și temeinicia cererii accesorii,

iar nu de calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.

- Excepția necompetenței

generale a instanțelor judecătorești este neîntemeiată, existența unor raporturi

de drept public bazate pe dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice

între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul Ministerul Justiției neputând

constitui temeiul excluderii de la controlul judecătoresc a unei cereri precum cea

formulată de reclamanți.

- Excepția inadmisibilității

capătului accesoriu anterior menționat pentru neurmarea procedurii prealabile față

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este nefondată, în considerarea caracterului

accesoriu al acestui petit, accesoriu cererii de anulare a Ordinului nr. 1497

din 30 iulie 2009, față de care s-a urmat procedura prealabilă specială prevăzută

de art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.

- Excepția conexității

este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile art. 164 C. proc. civ., între

cele două dosare cu părți diferite neexistând o strânsă legătură, soluția dată în

prezenta cauză neavând nici o înrâurire asupra soluției date în dosarul a cărei

conexiune se solicită, având în vedere că părțile sunt încadrate și la instanțe

diferite.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor de către Ministerul Public instanța

a constatat caracterul subsidiar a al acesteia „în cazul în care se va admite acțiunea

reclamanților”, prin urmare, față de soluția dată cererii principale, aceasta a

primit aceeași soluție de respingere apreciindu-se că a devenit inutilă analizarea

ei.

Asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, invocată de acesta prin întâmpinare,

instanța de fond a reținut că, față de obiectul cauzei, Ministerul Justiției nu

are atribuții stabilite în sarcina sa în legătură cu încadrarea și stabilirea drepturilor

salariale ale personalului instanțelor judecătorești și având în vedere că între

Ministerul Justiției și instanțele judecătorești nu există raporturi de subordonare,

deoarece acestea aparțin unor puteri diferite ale statului, această instituție nu

are competența de a emite ori modifica deciziile de numire sau de încadrare a grefierilor,

precum și cele privind stabilirea drepturilor salariale ale acestora.

Pentru considerentele

arătate instanța a constatat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției,

motiv pentru care a dispus scoaterea sa din cauză

Pe fondul cererii de chemare

în judecată, instanța a reținut că reclamanții au fost salarizați în cursul anului

2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit

din fonduri publice, că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 -

31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1

alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar, că prin decizia nr. 144 din 28 iulie 2010 s-a dispus, în aplicarea

susmenționatei legi, diminuarea drepturilor salariale afectând și reclamanții din

prezenta acțiune, drept pentru care aceștia au formulat contestație împotriva deciziei

amintite, respinsă potrivit hotărârii din 27 septembrie 2010 a Colegiului de conducere

din cadrul Curții de Apel Oradea, iar împotriva acestei hotărâri au îndreptat prezenta

plângere, în temeiul art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.

S-a mai reținut de către

instanță că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au invocat, pe de o

parte, conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului

dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de

art. 41 din Constituție, iar, pe de altă parte, neconcordanța între anumite acte

internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte și legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art. 20

alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile, în principal,

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 17,

art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și

art. 1 pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană.

De asemenea, s-a invocat

încălcarea contractelor individuale de muncă, a dispozițiilor art. 62 alin. (4)

din Legea nr. 188/1999, nemodificarea expresă a art. 60 alin. (4) din Legea nr.

567/2004 prin Legea nr. 118/2010, precum și nelegalitatea măsurii dispusă printr-o

lege ordinară - Legea nr. 118/2010, care modifică o lege organică - Legea nr. 567/2004.

Legat de aceste ultime

argumente, instanța a constatat că reclamanții care au calitatea de magistrați potrivit

art. 37 și 90

2

din Legea nr. 567/2004 au fost numiți în funcții prin

decizii ale Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, neavând

încheiate contracte individuale de muncă.

În concluzie, Legea

nr. 118/2010 nu a adus modificări Legii nr. 567/2004 referitoare la statutul personalului

auxiliar de specialitate și a celui conex din cadrul instanțelor judecătorești,

ci legii în baza căreia aceste categorii profesionale erau salarizate la nivelului

anului 2009, lege care a avut caracter ordinar. Mai mult de atât, Legea nr. 118/2010

a fost adoptată cu votul majorității absolute, conform art. 76 alin. (1) din Constituție.

În ceea ce privește invocarea

de către reclamanți a încălcării dispozițiilor constituționale, instanța a reținut

că stabilirea neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituție intră în

atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale, iar, prin Decizia nr. 872/2010,

Curtea Constituțională a statuat că este constituțională, inclusiv în raport cu

prevederile invocate de reclamanți, măsura reducerii temporare a salariului personalului

bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri

necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

A reținut instanța și

că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, Curtea de Apel

a reținut că, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, salariul,

în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispozițiilor

respective, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a

salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate,

care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri

de reglementare a folosinței bunurilor. În raport cu jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei, hotărârea

din 2 februarie 2010, parag. 48), a apreciat instanța că reducerea salariilor nu

este tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce

la încălcarea art. 1 din Protocolului adițional nr. 1 la Convenție. Totodată, Curtea

de Apel a reținut și că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

(cauza Leias împotriva Croației, hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58; cauza Vilho

Eskelinen împotriva Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, parag. 94), Convenția

nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar

o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern,

ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus

diminuarea drepturilor salariale.

În cauza de față trebuie

avut în vedere că nu se pune în discuție legalitatea măsurii sau o pierdere totală

a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exercițiului acestuia, aplicată

nediscriminatoriu întregului personal bugetar, în contextul în care Legea nr. 118/2010

a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, ipoteză în care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva

Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la

angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială

(cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 și cauza

Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).

În concluzie, Curtea a

apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25%

nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului,

nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul

echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocol

adițional nr. 1 la Convenție.

Față de susținerile din

cererea de chemare în judecată, Curtea de Apel a reținut că reclamanții nu au adus

argumente în sensul că drepturile fundamentale garantate de art. 17, art. 23

pct. 3 și art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, similare celor

reglementate prin art. 41, art. 44 și art. 47 din Constituție, ar avea un conținut

mai favorabil decât reglementarea internă, sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului

la salariu, în condițiile art. 53 din Constituție.

Totodată, raportat la

susținerile reclamanților întemeiate pe dispozițiile din Carta socială europeană

revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, instanța

a avut în vedere prevederile art. G din Partea a V-a Cartei, conform cărora exercitarea

drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise

prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea

drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea

națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții H.M., G.A., G.M., B.M., A.S.S., M.F., B.P.S., V.F.,

Ș.C., A. (M.) M., A.M., M.G., G.T., P.S.V., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., I.L., P.N.,

M.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S. și M.O.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Justiției, pentru că este adevărat faptul că Ministerul Justiției și instanțele

de judecată fac parte din puteri diferite, dar tot așa de adevărat este faptul că

există un raport de subordonare, care nu se rezumă la posibilitatea celui dintâi

de a infirma deciziile instanțelor de judecată în domeniile de numire, încadrare

în muncă precum și cele privind stabilirea drepturilor salariate, iar Ministerul

de Justiție este instituția intermediară în drumul sumelor alocate de către Ministerul

de Finanțe instanțelor judecătorești.

Arată recurenții că în

măsura în care nu au o hotărâre în contradictoriu pronunțată și cu Ministerul Justiției

se vor afla în neplăcuta situație în care, în măsura în care se va admite recursul

declarat și se va modifica sentința atacată în sensul admiterii cererii de chemare

în judecată, în momentul în care Ministerul de Finanțe va vira sumele de bani aferente

satisfacerii revendicărilor, Ministerul de Justiție să refuze alocarea sumelor obținute,

pentru simplul motiv că nu a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească să facă

acest lucru.

În ceea ce privește fondul

cauzei, recurenții arată că, î

ntrucât dreptul salarial al personalului auxiliar de specialitate,

personalului conex, funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul

instanțelor și Parchetelor de pe lângă acestea constituie un „drept de proprietate"

în sensul Convenției și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acestuia

prin diminuarea menționată, echivalează cu o expropriere și că, deși diminuarea

are aparent un caracter temporar, prin indicarea unui anumit interval de timp (ex:

03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), în realitate,

trimiterea generală la dispozițiile Legii nr.

118/2010, invocată în actul contestat, conduce la concluzia aplicării și a prevederilor

art. 16 alin. (2), care transformă această restrângere într-una definitivă, cu caracter

permanent.

Subliniază recurenții

că dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar nu sunt aplicabile personalului auxiliar de specialitate și

conex al instanțelor judecătorești al căror statut este reglementat printr-un act

normativ cu caracter special și organic, și care nu poate fi modificat decât printr-o

normă cel puțin egală sub aspectul forței juridice, că Legea nr. 118/2010 nu are

un caracter organic, ci ordinar și în aceste condiții, este obligatorie aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 567/2004, și pe cale de consecință nediminuarea indemnizațiilor

ce li se cuvin reclamanților.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul declarat de reclamanții: A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A.,

G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ș.C., V.F., A.M., M.G., G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G.,

B.C., M.S., P.S.I., B.S. și M.O.V. este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

În esență, prin criticile

formulate, recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a apreciat în mod greșit

că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25%, dispusă prin Legea nr. 118/2010,

nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în mod corect

instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii

de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia:

„Art. 1. - Protecția proprietății

Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente

nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a

asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Totodată, este adevărat

că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi cauza

Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie

1995, parag. 55, cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate

în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. și T. împotriva României, hotărârea

din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008):

„(…) art. 1 din Protocolul

nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alin.

și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății;

a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alin., vizează privarea

de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia,

menționată în cel de-al doilea alin., recunoaște puterea statelor, printre altele,

de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși

de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia se referă la anumite

exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate

în lumina principiului consacrat de prima dintre ele (a se vedea, în special, James

și alții împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr.

98, pp. 29-30, 37, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în Cauza

Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria

A nr. 52, p. 24, 61; a se vedea și Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96,

134, CEDO 2004-V, și Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, 157,

CEDO 2006)”.

Într-adevăr, Legea

nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial

al reclamanților de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare

a acestei legi.

Pentru ca această ingerință

să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim;

(3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate

și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința este

legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare

în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Totodată, ingerința ce

decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim,

constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația

de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri

adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit, securitatea națională.

Cu privire la raportul

de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul

legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între

cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale

ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în mod

just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o

largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți

din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva

Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva

Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).

Independent de aspectele

arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în

considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care

angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a

dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor

fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de

angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai

sumele certe, lichide și exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre

exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva

Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”.

Având

în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A.,

G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ș.C., V.F., A.M., M.G., G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G.,

B.C., M.S., P.S.I., B.S. și M.O.V., ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea

sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile

recurenților-reclamanți P.S.V., I.L., P.N. și M.G., Înalta Curte reține faptul că

acestea vizează fondul cauzei, dar nu vor fi analizate în prezenta cale de atac,

deoarece pentru acești reclamanți s-a dispus disjungerea acțiunii, în raport de

calitatea acestora de personal contractual, prin încheierea de ședință din data

de 04 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A., G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ș.C., V.F., A.M., G.M.,

G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S., M.O.V., împotriva sentinței

civile nr. 3639 din 23 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 mai 2012.