ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3873/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3873/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, la data de 28 septembrie 2011, reclamanta SC

M. SA a solicitat în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României anularea în

parte a Deciziei nr. 3/12 din 5 august 2011 emisă de Curtea de Conturi -

Departamentul nr. III, în sensul anulării măsurii dispuse la pct. II pct. 1 din

decizie și anularea în tot a Încheierii din 14 septembrie 2011.

În temeiul art. 16

din Legea nr. 554/2004, reclamanta SC M. SA, a solicitat introducerea în cauză

a SC S.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul din prezenta acțiune pentru a

asigura opozabilitatea hotărârii.

Pârâta Curtea de

Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca

neîntemeiată a acțiunii.

SC S.S.I. SRL, formulat,

în temeiul art. 49 C. proc. civ., cerere de intervenție în interesul

reclamantei.

de apel

Prin sentința

nr. 1751 din 12 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de

Conturi a României și SC S.S.I. SRL, precum și cererea de intervenție

formulată de SC S.S.I. SRL, în interesul reclamantei.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, următoarele:

În fapt, în perioada

23 mai 2011-8 iulie 2011 o echipă de auditori publici externi a efectuat un

control al situației evoluției și modului de administrare a patrimoniului

public și privat al statului la SC M. SA, perioada supusă verificării fiind

2009-2010.

A fost verificat în

cadrul controlului efectuat contractul de prestări servicii din 27 decembrie 2007

încheiat între reclamantă și SC S.S.I. SRL pentru „ asigurarea serviciilor de

pază, ordine și control, legitimații de călătorie, pentru prevenirea producerii

de pagube materiale la obiectivele beneficiarului”.

Organele Curții de

Conturi au constatat că în perioada 1 ianuarie 2009 - 30 octombrie 2009,

reclamanta a efectuat plăți suplimentare către intervenientă în sumă totală de

1.881.612,15 lei, aplicând eronat un tarif prestație/oră de 9 lei în loc de

7,35 lei cum era prevăzut în actul adițional din 2 decembrie 2008.

Astfel, s-a reținut

că reclamanta a decontat suplimentar și T.V.A. în sumă de 357.506,29 lei.

În contractul de

prestări servicii, la art. 8 alin. (1) este prevăzut tariful plătibil

prestatorului de către beneficiar de 6 lei/oră, la care se adaugă T.V.A., iar

în alin. (2) părțile au prevăzut posibilitatea ajustării prin negociere a

tarifului, numai în cazul apariției unor modificări legislative care au ca

efect modificarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat prețul

contractului.

Potrivit art. 49 din

Contract, modificarea acestuia s-a făcut prin mai multe adiționale, atât sub

aspectul structurii costurilor de pază cât și în ce privește tariful

prestației.

La data de 1 ianuarie

2009, la art. 4 din actul adițional din 2 decembrie 2008 a fost modificată

valoarea tarifului, fiind stabilită la 7,35 lei/oră, iar prin actul adițional nr.

8 încheiat la 30 octombrie 2009, valoarea tarifului a fost stabilită la 9

lei/oră.

Din analiza

contractului de prestări servicii, rezultă că la art. 6 s-a prevăzut „că în

baza Notei de negociere din 2009 s-a stabilit aplicarea unui tarif unitar de 9

lei/ oră fără T.V.A. pentru prestarea serviciilor de pază și protecție începând

cu 1 ianuarie 2009”.

În perioada supusă

controlului, ianuarie - octombrie 2009, reclamanta a plătit servicii de pază la

tariful de 9 lei/oră în loc de 7,35 lei/oră, așa cum este prevăzut prin Actul

adițional din 2 decembrie 2008.

Această împrejurare

rezultă și din factura emisă de intervenientă la 5 februarie 2009, în valoare

de 568.583,19 lei în care s-a înscris prețul unitar la valoarea de 9 lei.

Curtea a reținut

că actul adițional nr. 8 a fost încheiat la 30 septembrie 2010, fiind prevăzut

acest tarif, iar factura în care era înscris prețul de 9 lei/oră a fost emisă

de intervenientă la 5 februarie 2009.

Factura a fost

acceptată la plată în baza contractului încheiat în 2007 și a Notei de negociere

din 2009.

Curtea a apreciat că

nu poate fi luată în considerare nota de negociere invocată în avizul „bun de

plată” înscris pe factură, deoarece modificarea contractului de prestări

servicii se putea face exclusiv prin act adițional.

Pe de altă parte,

potrivit Ordinul M.F.P. nr. 1792/2002 pentru aprobarea normelor metodologice

privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor

instituțiilor publice, care stipulează că „ordonatorii de credite nu pot

încheia nici un angajament legal cu terțe persoane fără viza de control

financiar preventiv propriu decât în condițiile autorizate de lege”.În cauză,

actele adiționale au viza de control financiar preventiv, însă notele de

negociere nu au această viză, fiind încălcate astfel dispozițiile legale

anterior menționate.

În conformitate cu

Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar

preventive emise în baza Ordinul M.F.P. nr. 522 din 16 aprilie 2003 cu

modificările și completările ulterioare angajamentele legale din care rezultă

direct sau indirect obligații de plată, documentul supus controlului financiar

preventiv este contractul - comanda de achiziții publice.

În speță, modificarea

prețului contractului a intervenit la 30 octombrie 2009 data încheierii actului

adițional, or includerea notei de negociere în cadrul art. 6 din actul

adițional din 30 octombrie 2009, după aproape 10 luni de la întocmirea

acesteia, în mod evident nu poate constitui temei legal pentru acceptarea și

decontarea diferenței de tarif retroactiv în perioada ianuarie - octombrie

2009, motivat de faptul că nota de negociere nu produce efecte juridice, ci

numai actul adițional prin care părțile își exprimă acordul expres în vederea

modificării sale, așa cum prevăd dispozițiile art. 49 din contract.

Prin urmare, în

aprecierea instanței, nota de negociere nu poate da naștere unor drepturi

sau obligații asupra părților contractante, iar pe de altă parte, actul

adițional produce efecte la data încheierii sale, acesta fiind documentul care

face parte integrantă din contractul de prestări servicii încheiat între părți.

În altă ordine de

idei, la încheierea Contractului de prestări servicii din 27 decembrie 2007 și

a actului adițional din 2 decembrie 2008 reclamanta a fost reprezentată legal

de directorul general ca și în cazul actului adițional din 30 septembrie 2010.

La negocierea

tarifului din 6 ianuarie 2009 prin care s-a încheiat Nota de negociere din 2009,

din partea SC M. SA au participat alte persoane decât directorul general care

este reprezentantul legal, documentul fiind semnat de alte persoane decât cele

nominalizate ca reprezentanți la negociere.

De asemenea,

documentul a fost semnat de alte persoane decât cele nominalizate ca

reprezentanți la negociere.

Concluzionând,

instanța a reținut că modificarea contractului de prestări servicii

se poate face exclusiv prin act adițional, potrivit dispozițiilor art. 49

din contract, în același sens fiind și Ordinul M.F.P. nr. 1792/2002

și nr. 522 din 16 aprilie 2003 cu modificările și completările ulterioare,

așa încât au fost înlăturate apărările reclamantei și ale intervenientei

referitoare la interpretarea clauzelor unei convenții, potrivit dispozițiilor

art. 942 C. civ. și art. 969 C. civ.

Pe cale de

consecință, instanța a respins ca nefondată și cererea de intervenție

formulată de intervenienta SC S.S.I. SRL în interesul reclamantei.

Prin sentința nr. 6267

din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței

nr. 1751 din 12 martie 2012, formulată de petentele SC M. SA și SC S.S.I. SRL.

Instanța a reținut că

nu sunt incidente dispozițiile art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ.,

deoarece societatea petentă SC S.S.I. SRL a fost parte în dosar, în calitate de

intervenient accesoriu în favoarea SC M. SA, iar hotărârea a fost pronunțată în

contradictoriu atât cu Curtea de Conturi cât și cu SC S.S.I. SRL, în calitate

de pârâte, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței.

exercitată de reclamanta SC M. SA și intervenienta S.C. S.S.I. SRL.

Împotriva sentințelor

civile nr. 1751 din 12 martie 2012 și nr. 6267 din 5 noiembrie 2012, pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanta SC M. SA, susținând

incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 6, 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ., precum și intervenienta SC S.I. SRL care invocă dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

reclamanta arată că instanța a acordat ce nu s-a cerut, în sensul motivării

sentinței civile, cu referire la persoanele semnatare ale Notei de negocieri din

2009 (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Mai arată recurenta

că prin Decizia nr. 261 din 12 octombrie 2007 reprezentantul legal al societății

și-a delegat contribuțiile de negociere a pretențiilor contractelor către o

comisie formată din minimum 3 și maxim 9 membri specialiști, astfel că la

procedura de negocieri pot participa și alte persoane decât reprezentantul

legal al societății.

Or, instanța de fond

nu și-a exercitat rolul activ solicitând înscrisuri prin care să dovedească

faptul că nota de negociere a fost corect întocmită și semnată de

reprezentanții legali ai părților contractante, ci a reiterat susținerile

eronate ale pârâtei din întâmpinarea depusă.

Instanța de fond a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv Ordinul M.F.P. nr. 522

din 16 aprilie 2009, contractul de prestări servicii din 2007 pentru asigurarea

serviciilor de pază, ordine și control legitimații călătorie, pentru prevenirea

producerii de pagube materiale la obiectivele beneficiarului (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.).

Recurenta arată că a

aplicat viza C.F.P. pe facturile fiscale emise, astfel că a împlinit

prevederile legale stipulate la art. 3.1. din Norma metodologică din 16 aprilie

2003 referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv la Ordinul nr.

522 din 16 aprilie 2003, articol cu trimitere la prevederile art. 23 din Legea nr.

500/2002.

De asemenea, sentința

recurată a fost dacă cu aplicarea greșită a legii, în speță a cadrului

legislativ în vigoare în materie comercială (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Arată recurenta că

nota de negociere reprezintă o formă scrisă necesară și suficientă pentru

realizarea acordului de voință al părților contractante, ea valorând contract.

Nu există stipulat în doctrină sau în literatura de specialitate faptul că

actele adiționale produc efecte de la data încheierii sale.

Din momentul

încheierii notei de negociere, care reprezintă contract, susține reclamanta că

era obligată la respectarea acesteia, în caz contrar existând riscul de a fi

acționată în judecată și de a suporta cheltuieli suplimentare peste cele

prevăzute în nota de negociere. Față de acest aspect, includerea notei de

negociere în actul adițional nr. 8 la contract, după aproximativ 10 luni de la

emiterea notei nu reprezintă un aspect generator de prejudicii pentru

societatea reclamantă.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, intervenienta SC S.S. SRL arată că sentința pronunțată de

instanța de fond este nelegală, în cauză fiind incidente motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., precum și

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Sub aspectul

incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire

la Nota de negociere din 2009, în legătură cu care instanța de fond a reținut

greșit că nu poate constitui temei legal pentru modificarea sau completarea

contractului, recurenta-intervenientă consideră că au fost încălcate

dispozițiile art. 942, 969, 970, 977-985 C. civ. (în vigoare la momentul

semnării și executării contractului) care prevăd că înțelegerea părților

produce efecte de la momentul realizării acordului de voință, acord care nici

măcar nu trebuie să îmbrace forma scrisă.

În lumina

dispozițiilor legale mai sus menționate, prin raportare la cauza dedusă

judecății, este evident că în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ.,

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, astfel

că atât reclamanta cât și intervenienta, din momentul semnării Notei de

negociere din 2009 erau obligate să respecte prevederile înțelegerii.

De altfel, în actele

de control întocmite de Curtea de Conturi nu s-a formulat nicio critică cu

privire la fundamentarea și/ sau legalitatea notei de negociere, întrucât este

cert că aceasta s-a semnat în acord deplin cu dispozițiile contractului, ci

numai cu privire la denumirea actului examinat, care în opinia Curții de

Conturi, pentru a produce efecte juridice trebuia intitulat „act adițional”, ceea

ce constituie un formalism excesiv și contravine dispozițiilor legale anterior

menționate.

Mai arată

recurenta-intervenientă că instanța de fond nu a dezlegat una dintre problemele

de drept esențiale în prezenta cauză, aceea a inexistenței unui prejudiciu în

patrimoniul reclamantei, precum și aceea a contradicției existente între

constatările Curții de Conturi.

Intimata-pârâtă a

menționat în Decizia nr. 3/12 din 5 august 2011 și în Încheierea din 14

septembrie 2011 că „în perioada 01 ianuarie 2009 - 30 octombrie 2009 SC M. SA a

efectuat plăți suplimentare generatoare de prejudicii către SC S.S.I. SRL și

constatarea potrivit căreia „cauzele generatoare de prejudicii rezidă în

aplicarea eronată a prevederilor contractului de prestare servicii din 27

decembrie 2007”, dar a reținut în mod legal în același înscris, în concordanță

cu prevederile contractului că: „Contractul prevede la art. 8 alin. (2)

posibilitatea ajustării, prin negociere, a tarifului, numai în cazul apariției

unor modificări legislative care au ca efect modificarea costurilor pe baza

cărora s-a fundamentat prețul contractului”.

Totodată,

recurenta-intervenientă a invocat excepția de nelegalitate a pct. II.1, Decizia

nr. 3 din 12 din 5 august 2011 și a Încheierii din 14 septembrie 2011, ambele

emise de Curtea de Conturi a României, solicitând suspendarea cauzei și

sesizarea instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de

nelegalitate.

Prin încheierea

pronunțată la data de 17 octombrie 2014, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă

excepția de nelegalitate, având în vedere că aceasta vizează exact actele

administrative a căror legalitate este examinată pe calea principală, nefiind

astfel îndeplinite ipotezele de la art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește

sentința nr. 6267 din 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal, în soluționarea cererii de completare a

dispozitivului sentinței nr. 1751 din 12 martie 2012 pronunțată de aceeași

instanță, recurentele invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Se solicită admiterea

recursurilor și pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței atacate,

iar pe fond, admiterea cererii completatoare formulată de SC M. SA, completarea

sentinței nr. 1751 din 12 martie 2012 cu privire la cererea de introducere în

cauză a SC S.S.I. SRL, în temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința

nr. 1751 din 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București SC M. SA a

solicitat, prin prisma criticilor invocate prin cele două recursuri, precum și

sub toate aspectele, conform, art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Urmare a controlului

efectuat de o echipă de auditori publici externi la SC M. SA cu privire la

evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului

în perioada 2009-2010, a fost emisă Decizia nr. 3/12 din 5 august 2011 de către

Curtea de Conturi - Departamentul III.

Decizia a fost

menținută prin respingerea contestației formulată de reclamantă prin Încheierea

din 14 septembrie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României.

Prin cererea de

chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă la data de 28 septembrie 2011

s-a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 3/12 din 5 august 2011 emisă de

Curtea de Conturi - Departamentul III în ceea ce privește măsura dispusă la pct.

3 (ce vizează contractul de prestări servicii din 2007 pentru asigurarea

serviciilor de pază, ordine și control legitimații de călătorie, pentru

prevenirea producerii de pagube materiale la obiectivele beneficiarului) și în

consecință, anularea în tot a Încheierii din 14 septembrie 2011 emisă de Curtea

de Conturi a României.

Intimata-pârâtă a

reținut prin actele contestate în prezenta cauză că în perioada 01 ianuarie

2009 - 30 octombrie 2009, SC M. SA a efectuat plăți suplimentare generatoare de

prejudicii către SC S.S. SRL, în sumă totală de 1.881.612,15 lei (minus T.V.A.)

ca urmare a aplicării eronate a unui tarif/prestație/ oră de 9.00 lei, în loc

de 7.53 lei, așa cum s-a prevăzut în Actul adițional din 2 decembrie 2008.

Aferent plăților suplimentare, societatea a decontat suplimentar și T.V.A. în

sumă de 357.506,29 lei.

S-a stabilit în

consecință, în sarcina SC M. SA, măsura stabilirii întinderii prejudiciului

rezultat din aplicarea eronată a prevederilor contractuale referitoare la

modificarea tarifului prestațiilor și recuperarea acestuia în conformitate cu dispozițiile

legale.

Curtea de apel a

considerat acțiunea nefondată, achiesând la măsura dispusă în sarcina

recurentei-reclamante prin Decizia nr. 3/12/2011 cu privire la contractul de

prestări servicii din 2007.

Înalta Curte reține

că potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) din contract este posibilă ajustarea

tarifelor prin negocieri „numai în cazul apariției unor modificări legislative

care au ca efect modificarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat prețul

contractului (ex: salariul minim pe economie).

La art. 49 din

contract se prevede că „Modificarea sau completarea prezentului contract se va

face numai cu acordul ambelor părți, încheindu-se în acest sens un act

adițional”.

Or, majorarea

tarifului de la 7,35 lei/oră (stabilit conf. Actului adițional din 2 decembrie

2008) la 9.00 lei/oră (conf. Notei de negocieri din 2009) are la bază apariția

unei modificări legislative (așa cum prevăd dispozițiile art. 8 alin. (2) din

contract, respectiv din 10 septembrie 2008) privind stabilirea salariului de

bază minim brut pe țară garantat în plată.

Modificarea prețului

contractului, conform Notei de negociere din 2009 a fost consecința modificării

salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, începând cu 1 ianuarie

2009 și s-a încadrat în prevederile art. 8 alin. (2) din contractul părților.

Faptul că înțelegerea

părților a îmbrăcat forma unei note de negocieri, ulterior fiind confirmată prin

încheierea Actului adițional din 30 octombrie 2009, nu poate constitui o

abatere de la legalitate, așa cum a apreciat autoritatea pârâtă.

În realitate,

așa-zisa majorare nelegală a costurilor contractului de prestări servicii din 2007

reprezintă o aliniere a tarifelor în raport de dispozițiile H.G. nr. 1051/2008

care majora salariul minim brut pe țară, dispoziții obligatorii atât pentru

recurenta-intervenientă cât și pentru recurenta-reclamantă.

De altfel, Curtea de

Conturi nu contesta legalitatea majorării tarifelor în raport de majorarea

nivelului salariului minim brut pe țară, ci doar forma pe care a îmbrăcat-o înțelegerea

părților, respectiv nota de negociere și nu act adițional.

În ceea ce privește neregula

constatată de autoritatea pârâtă, în sensul că nota de negociere a fost semnată

de persoane ce nu reprezentau SC M. SA, persoane diferite de cele ce au semnat

actul adițional, neregularitate însușită și de către instanța de fond, Înalta

Curte reține că aceasta este eronată.

Astfel, nota de

negociere din 2009 a fost semnată din partea SC M. SA de ing. S.G.C., pentru

directorul general, iar Actul adițional din 30 octombrie 2009 este semnat la rubrica

directorul general de dl. U.G.

Înalta Curte reține

că potrivit documentelor anexate recursului, dl. S.G.C., director exploatare, a

preluat atribuțiile funcției de director general, începând cu 29 decembrie

2008, conform Hotărârea A.G.A. a acționarilor nr. 41/1/2008, calitate în care a

participat la încheierea notei de negociere.

Actul adițional din 30

octombrie 2009 a fost semnat de dl. U.G. numit în funcția de director general

și președinte al Consiliului de Administrație al SC M. SA, începând cu data de

6 februarie 2009, prin Hotărârea A.G.A. nr. 41/6 din 6 februarie 2009.

În raport de temeiul

legal al majorării operate (dispozițiile H.G. nr. 1051/2008), Înalta Curte

constată că neregula depistată de autoritatea publică pârâtă nu impune o măsură

de recuperare a unor sume de bani, pentru că în realitate bugetul statului nu a

suferit un prejudiciu prin alinierea tarifelor la nivelul salariului minim brut

pe țară, așa cum a fost majorat prin H.G. nr. 1051/2008.Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., va admite recursurile declarate și modificând sentința recurată, va

admite acțiunea formulată de SC M. SA, cu consecința anulării în parte a

Deciziei nr. 3/12 din  5 august 2011, precum și a Încheierii nr. 3/81 din 14

septembrie 2011, admițând cererea de intervenție accesorie formulată de SC

S.S.I. SRL.

În ceea ce privește sentința

nr. 6267 din 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București prin care

a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 1751 din

12 martie 2012 pronunțată de aceeași instanță, Înalta Curte constată că în mod

corect prima instanță a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ., deoarece societatea petentă SC S. SRL a fost parte în

dosar, în calitate de intervenient accesoriu în favoarea SC M. SA, sentința

fiind pronunțată în contradictoriu cu acesta.

Astfel fiind, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursurile formulate împotriva acestei sentințe, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de SC M. SA. și SC S.S.I. SRL împotriva sentinței nr. 1751 din 12 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de SC M. SA și anulează în

parte Decizia nr. 3/12 din 05 august 2011, precum și Încheierea nr. 3/81 din 14

septembrie 2011.

Admite cererea de intervenție

accesorie formulată de SC S.S.I. SRL.

Respinge recursurile

declarate de SC M. SA și SC S.S.I. SRL împotriva sentinței nr. 6267 din 5

noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă

intimata-pârâta Curtea de Conturi să plătească recurentei-reclamante SC M. SA

suma de 6,45 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2014.