ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3873/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 28 septembrie 2011, reclamanta SC M. SA a solicitat în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României anularea în parte a Deciziei nr. 3/12 din 5 august 2011 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul nr. III, în sensul anulării măsurii dispuse la pct. II pct. 1 din decizie și anularea în tot a Încheierii din 14 septembrie 2011. În temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004, reclamanta SC M. SA, a solicitat introducerea în cauză a SC S.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul din prezenta acțiune pentru a asigura opozabilitatea hotărârii.

Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii. SC S.S.I. SRL, formulat, în temeiul art. 49 C. proc. civ., cerere de intervenție în interesul reclamantei. 2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 1751 din 12 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și SC S.S.I. SRL, precum și cererea de intervenție formulată de SC S.S.I. SRL, în interesul reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, următoarele: În fapt, în perioada 23 mai 2011-8 iulie 2011 o echipă de auditori publici externi a efectuat un control al situației evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului la SC M. SA, perioada supusă verificării fiind 2009-2010.

A fost verificat în cadrul controlului efectuat contractul de prestări servicii din 27 decembrie 2007 încheiat între reclamantă și SC S.S.I. SRL pentru „ asigurarea serviciilor de pază, ordine și control, legitimații de călătorie, pentru prevenirea producerii de pagube materiale la obiectivele beneficiarului”. Organele Curții de Conturi au constatat că în perioada 1 ianuarie 2009 - 30 octombrie 2009, reclamanta a efectuat plăți suplimentare către intervenientă în sumă totală de 1.881.612,15 lei, aplicând eronat un tarif prestație/oră de 9 lei în loc de 7,35 lei cum era prevăzut în actul adițional din 2 decembrie 2008. Astfel, s-a reținut că reclamanta a decontat suplimentar și T.V.A. în sumă de 357.506,29 lei.

În contractul de prestări servicii, la art. 8 alin. (1) este prevăzut tariful plătibil prestatorului de către beneficiar de 6 lei/oră, la care se adaugă T.V.A., iar în alin. (2) părțile au prevăzut posibilitatea ajustării prin negociere a tarifului, numai în cazul apariției unor modificări legislative care au ca efect modificarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat prețul contractului. Potrivit art. 49 din Contract, modificarea acestuia s-a făcut prin mai multe adiționale, atât sub aspectul structurii costurilor de pază cât și în ce privește tariful prestației. La data de 1 ianuarie 2009, la art. 4 din actul adițional din 2 decembrie 2008 a fost modificată valoarea tarifului, fiind stabilită la 7,35 lei/oră, iar prin actul adițional nr. 8 încheiat la 30 octombrie 2009, valoarea tarifului a fost stabilită la 9 lei/oră.

Din analiza contractului de prestări servicii, rezultă că la art. 6 s-a prevăzut „că în baza Notei de negociere din 2009 s-a stabilit aplicarea unui tarif unitar de 9 lei/ oră fără T.V.A. pentru prestarea serviciilor de pază și protecție începând cu 1 ianuarie 2009”. În perioada supusă controlului, ianuarie - octombrie 2009, reclamanta a plătit servicii de pază la tariful de 9 lei/oră în loc de 7,35 lei/oră, așa cum este prevăzut prin Actul adițional din 2 decembrie 2008. Această împrejurare rezultă și din factura emisă de intervenientă la 5 februarie 2009, în valoare de 568.583,19 lei în care s-a înscris prețul unitar la valoarea de 9 lei.

Curtea a reținut că actul adițional nr. 8 a fost încheiat la 30 septembrie 2010, fiind prevăzut acest tarif, iar factura în care era înscris prețul de 9 lei/oră a fost emisă de intervenientă la 5 februarie 2009. Factura a fost acceptată la plată în baza contractului încheiat în 2007 și a Notei de negociere din 2009. Curtea a apreciat că nu poate fi luată în considerare nota de negociere invocată în avizul „bun de plată” înscris pe factură, deoarece modificarea contractului de prestări servicii se putea face exclusiv prin act adițional. Pe de altă parte, potrivit Ordinul M.F.P.

nr. 1792/2002 pentru aprobarea normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, care stipulează că „ordonatorii de credite nu pot încheia nici un angajament legal cu terțe persoane fără viza de control financiar preventiv propriu decât în condițiile autorizate de lege”.În cauză, actele adiționale au viza de control financiar preventiv, însă notele de negociere nu au această viză, fiind încălcate astfel dispozițiile legale anterior menționate. În conformitate cu Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventive emise în baza Ordinul M.F.P. nr. 522 din 16 aprilie 2003 cu modificările și completările ulterioare angajamentele legale din care rezultă direct sau indirect obligații de plată, documentul supus controlului financiar preventiv este contractul - comanda de achiziții publice.

În speță, modificarea prețului contractului a intervenit la 30 octombrie 2009 data încheierii actului adițional, or includerea notei de negociere în cadrul art. 6 din actul adițional din 30 octombrie 2009, după aproape 10 luni de la întocmirea acesteia, în mod evident nu poate constitui temei legal pentru acceptarea și decontarea diferenței de tarif retroactiv în perioada ianuarie - octombrie 2009, motivat de faptul că nota de negociere nu produce efecte juridice, ci numai actul adițional prin care părțile își exprimă acordul expres în vederea modificării sale, așa cum prevăd dispozițiile art. 49 din contract. Prin urmare, în aprecierea instanței, nota de negociere nu poate da naștere unor drepturi sau obligații asupra părților contractante, iar pe de altă parte, actul adițional produce efecte la data încheierii sale, acesta fiind documentul care face parte integrantă din contractul de prestări servicii încheiat între părți.

În altă ordine de idei, la încheierea Contractului de prestări servicii din 27 decembrie 2007 și a actului adițional din 2 decembrie 2008 reclamanta a fost reprezentată legal de directorul general ca și în cazul actului adițional din 30 septembrie 2010. La negocierea tarifului din 6 ianuarie 2009 prin care s-a încheiat Nota de negociere din 2009, din partea SC M. SA au participat alte persoane decât directorul general care este reprezentantul legal, documentul fiind semnat de alte persoane decât cele nominalizate ca reprezentanți la negociere. De asemenea, documentul a fost semnat de alte persoane decât cele nominalizate ca reprezentanți la negociere. Concluzionând, instanța a reținut că modificarea contractului de prestări servicii se poate face exclusiv prin act adițional, potrivit dispozițiilor art. 49 din contract, în același sens fiind și Ordinul M.F.P.

nr. 1792/2002 și nr. 522 din 16 aprilie 2003 cu modificările și completările ulterioare, așa încât au fost înlăturate apărările reclamantei și ale intervenientei referitoare la interpretarea clauzelor unei convenții, potrivit dispozițiilor art. 942 C. civ. și art. 969 C. civ. Pe cale de consecință, instanța a respins ca nefondată și cererea de intervenție formulată de intervenienta SC S.S.I. SRL în interesul reclamantei. Prin sentința nr. 6267 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 1751 din 12 martie 2012, formulată de petentele SC M. SA și SC S.S.I. SRL. Instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 281 2 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece societatea petentă SC S.S.I. SRL a fost parte în dosar, în calitate de intervenient accesoriu în favoarea SC M. SA, iar hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu atât cu Curtea de Conturi cât și cu SC S.S.I. SRL, în calitate de pârâte, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței. 3. Calea de atac exercitată de reclamanta SC M. SA și intervenienta S.C. S.S.I. SRL. Împotriva sentințelor civile nr. 1751 din 12 martie 2012 și nr. 6267 din 5 noiembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanta SC M. SA, susținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 6, 8, 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., precum și intervenienta SC S.I. SRL care invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanta arată că instanța a acordat ce nu s-a cerut, în sensul motivării sentinței civile, cu referire la persoanele semnatare ale Notei de negocieri din 2009 (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Mai arată recurenta că prin Decizia nr. 261 din 12 octombrie 2007 reprezentantul legal al societății și-a delegat contribuțiile de negociere a pretențiilor contractelor către o comisie formată din minimum 3 și maxim 9 membri specialiști, astfel că la procedura de negocieri pot participa și alte persoane decât reprezentantul legal al societății. Or, instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ solicitând înscrisuri prin care să dovedească faptul că nota de negociere a fost corect întocmită și semnată de reprezentanții legali ai părților contractante, ci a reiterat susținerile eronate ale pârâtei din întâmpinarea depusă.

Instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv Ordinul M.F.P. nr. 522 din 16 aprilie 2009, contractul de prestări servicii din 2007 pentru asigurarea serviciilor de pază, ordine și control legitimații călătorie, pentru prevenirea producerii de pagube materiale la obiectivele beneficiarului (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Recurenta arată că a aplicat viza C.F.P. pe facturile fiscale emise, astfel că a împlinit prevederile legale stipulate la art. 3.1. din Norma metodologică din 16 aprilie 2003 referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv la Ordinul nr. 522 din 16 aprilie 2003, articol cu trimitere la prevederile art. 23 din Legea nr. 500/2002. De asemenea, sentința recurată a fost dacă cu aplicarea greșită a legii, în speță a cadrului legislativ în vigoare în materie comercială (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Arată recurenta că nota de negociere reprezintă o formă scrisă necesară și suficientă pentru realizarea acordului de voință al părților contractante, ea valorând contract. Nu există stipulat în doctrină sau în literatura de specialitate faptul că actele adiționale produc efecte de la data încheierii sale. Din momentul încheierii notei de negociere, care reprezintă contract, susține reclamanta că era obligată la respectarea acesteia, în caz contrar existând riscul de a fi acționată în judecată și de a suporta cheltuieli suplimentare peste cele prevăzute în nota de negociere. Față de acest aspect, includerea notei de negociere în actul adițional nr. 8 la contract, după aproximativ 10 luni de la emiterea notei nu reprezintă un aspect generator de prejudicii pentru societatea reclamantă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, intervenienta SC S.S. SRL arată că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală, în cauză fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Sub aspectul incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la Nota de negociere din 2009, în legătură cu care instanța de fond a reținut greșit că nu poate constitui temei legal pentru modificarea sau completarea contractului, recurenta-intervenientă consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 942, 969, 970, 977-985 C. civ. (în vigoare la momentul semnării și executării contractului) care prevăd că înțelegerea părților produce efecte de la momentul realizării acordului de voință, acord care nici măcar nu trebuie să îmbrace forma scrisă.

În lumina dispozițiilor legale mai sus menționate, prin raportare la cauza dedusă judecății, este evident că în temeiul dispozițiilor art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, astfel că atât reclamanta cât și intervenienta, din momentul semnării Notei de negociere din 2009 erau obligate să respecte prevederile înțelegerii. De altfel, în actele de control întocmite de Curtea de Conturi nu s-a formulat nicio critică cu privire la fundamentarea și/ sau legalitatea notei de negociere, întrucât este cert că aceasta s-a semnat în acord deplin cu dispozițiile contractului, ci numai cu privire la denumirea actului examinat, care în opinia Curții de Conturi, pentru a produce efecte juridice trebuia intitulat „act adițional”, ceea ce constituie un formalism excesiv și contravine dispozițiilor legale anterior menționate.

Mai arată recurenta-intervenientă că instanța de fond nu a dezlegat una dintre problemele de drept esențiale în prezenta cauză, aceea a inexistenței unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, precum și aceea a contradicției existente între constatările Curții de Conturi. Intimata-pârâtă a menționat în Decizia nr. 3/12 din 5 august 2011 și în Încheierea din 14 septembrie 2011 că „în perioada 01 ianuarie 2009 - 30 octombrie 2009 SC M. SA a efectuat plăți suplimentare generatoare de prejudicii către SC S.S.I.

SRL și constatarea potrivit căreia „cauzele generatoare de prejudicii rezidă în aplicarea eronată a prevederilor contractului de prestare servicii din 27 decembrie 2007”, dar a reținut în mod legal în același înscris, în concordanță cu prevederile contractului că: „Contractul prevede la art. 8 alin. (2) posibilitatea ajustării, prin negociere, a tarifului, numai în cazul apariției unor modificări legislative care au ca efect modificarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat prețul contractului”. Totodată, recurenta-intervenientă a invocat excepția de nelegalitate a pct. II.1, Decizia nr. 3 din 12 din 5 august 2011 și a Încheierii din 14 septembrie 2011, ambele emise de Curtea de Conturi a României, solicitând suspendarea cauzei și sesizarea instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate.

Prin încheierea pronunțată la data de 17 octombrie 2014, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate, având în vedere că aceasta vizează exact actele administrative a căror legalitate este examinată pe calea principală, nefiind astfel îndeplinite ipotezele de la art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește sentința nr. 6267 din 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în soluționarea cererii de completare a dispozitivului sentinței nr. 1751 din 12 martie 2012 pronunțată de aceeași instanță, recurentele invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Se solicită admiterea recursurilor și pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond, admiterea cererii completatoare formulată de SC M. SA, completarea sentinței nr. 1751 din 12 martie 2012 cu privire la cererea de introducere în cauză a SC S.S.I.

SRL, în temeiul art. 16 1 din Legea nr. 554/2004. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința nr. 1751 din 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București SC M. SA a solicitat, prin prisma criticilor invocate prin cele două recursuri, precum și sub toate aspectele, conform, art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente: Urmare a controlului efectuat de o echipă de auditori publici externi la SC M. SA cu privire la evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului în perioada 2009-2010, a fost emisă Decizia nr. 3/12 din 5 august 2011 de către Curtea de Conturi - Departamentul III.

Decizia a fost menținută prin respingerea contestației formulată de reclamantă prin Încheierea din 14 septembrie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României. Prin cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă la data de 28 septembrie 2011 s-a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 3/12 din 5 august 2011 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III în ceea ce privește măsura dispusă la pct. 3 (ce vizează contractul de prestări servicii din 2007 pentru asigurarea serviciilor de pază, ordine și control legitimații de călătorie, pentru prevenirea producerii de pagube materiale la obiectivele beneficiarului) și în consecință, anularea în tot a Încheierii din 14 septembrie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României.

Intimata-pârâtă a reținut prin actele contestate în prezenta cauză că în perioada 01 ianuarie 2009 - 30 octombrie 2009, SC M. SA a efectuat plăți suplimentare generatoare de prejudicii către SC S.S. SRL, în sumă totală de 1.881.612,15 lei (minus T.V.A.) ca urmare a aplicării eronate a unui tarif/prestație/ oră de 9.00 lei, în loc de 7.53 lei, așa cum s-a prevăzut în Actul adițional din 2 decembrie 2008. Aferent plăților suplimentare, societatea a decontat suplimentar și T.V.A. în sumă de 357.506,29 lei. S-a stabilit în consecință, în sarcina SC M. SA, măsura stabilirii întinderii prejudiciului rezultat din aplicarea eronată a prevederilor contractuale referitoare la modificarea tarifului prestațiilor și recuperarea acestuia în conformitate cu dispozițiile legale.

Curtea de apel a considerat acțiunea nefondată, achiesând la măsura dispusă în sarcina recurentei-reclamante prin Decizia nr. 3/12/2011 cu privire la contractul de prestări servicii din 2007. Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) din contract este posibilă ajustarea tarifelor prin negocieri „numai în cazul apariției unor modificări legislative care au ca efect modificarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat prețul contractului (ex: salariul minim pe economie). La art. 49 din contract se prevede că „Modificarea sau completarea prezentului contract se va face numai cu acordul ambelor părți, încheindu-se în acest sens un act adițional”. Or, majorarea tarifului de la 7,35 lei/oră (stabilit conf.

Actului adițional din 2 decembrie 2008) la 9.00 lei/oră (conf. Notei de negocieri din 2009) are la bază apariția unei modificări legislative (așa cum prevăd dispozițiile art. 8 alin. (2) din contract, respectiv din 10 septembrie 2008) privind stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată. Modificarea prețului contractului, conform Notei de negociere din 2009 a fost consecința modificării salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, începând cu 1 ianuarie 2009 și s-a încadrat în prevederile art. 8 alin. (2) din contractul părților. Faptul că înțelegerea părților a îmbrăcat forma unei note de negocieri, ulterior fiind confirmată prin încheierea Actului adițional din 30 octombrie 2009, nu poate constitui o abatere de la legalitate, așa cum a apreciat autoritatea pârâtă.

În realitate, așa-zisa majorare nelegală a costurilor contractului de prestări servicii din 2007 reprezintă o aliniere a tarifelor în raport de dispozițiile H.G. nr. 1051/2008 care majora salariul minim brut pe țară, dispoziții obligatorii atât pentru recurenta-intervenientă cât și pentru recurenta-reclamantă. De altfel, Curtea de Conturi nu contesta legalitatea majorării tarifelor în raport de majorarea nivelului salariului minim brut pe țară, ci doar forma pe care a îmbrăcat-o înțelegerea părților, respectiv nota de negociere și nu act adițional. În ceea ce privește neregula constatată de autoritatea pârâtă, în sensul că nota de negociere a fost semnată de persoane ce nu reprezentau SC M. SA, persoane diferite de cele ce au semnat actul adițional, neregularitate însușită și de către instanța de fond, Înalta Curte reține că aceasta este eronată.

Astfel, nota de negociere din 2009 a fost semnată din partea SC M. SA de ing. S.G.C., pentru directorul general, iar Actul adițional din 30 octombrie 2009 este semnat la rubrica directorul general de dl. U.G. Înalta Curte reține că potrivit documentelor anexate recursului, dl. S.G.C., director exploatare, a preluat atribuțiile funcției de director general, începând cu 29 decembrie 2008, conform Hotărârea A.G.A. a acționarilor nr. 41/1/2008, calitate în care a participat la încheierea notei de negociere. Actul adițional din 30 octombrie 2009 a fost semnat de dl. U.G. numit în funcția de director general și președinte al Consiliului de Administrație al SC M. SA, începând cu data de 6 februarie 2009, prin Hotărârea A.G.A.

nr. 41/6 din 6 februarie 2009. În raport de temeiul legal al majorării operate (dispozițiile H.G. nr. 1051/2008), Înalta Curte constată că neregula depistată de autoritatea publică pârâtă nu impune o măsură de recuperare a unor sume de bani, pentru că în realitate bugetul statului nu a suferit un prejudiciu prin alinierea tarifelor la nivelul salariului minim brut pe țară, așa cum a fost majorat prin H.G. nr. 1051/2008.Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate și modificând sentința recurată, va admite acțiunea formulată de SC M. SA, cu consecința anulării în parte a Deciziei nr. 3/12 din 5 august 2011, precum și a Încheierii nr. 3/81 din 14 septembrie 2011, admițând cererea de intervenție accesorie formulată de SC S.S.I.

SRL. În ceea ce privește sentința nr. 6267 din 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București prin care a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 1751 din 12 martie 2012 pronunțată de aceeași instanță, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., deoarece societatea petentă SC S. SRL a fost parte în dosar, în calitate de intervenient accesoriu în favoarea SC M. SA, sentința fiind pronunțată în contradictoriu cu acesta. Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate împotriva acestei sentințe, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de SC M. SA. și SC S.S.I. SRL împotriva sentinței nr. 1751 din 12 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de SC M. SA și anulează în parte Decizia nr. 3/12 din 05 august 2011, precum și Încheierea nr. 3/81 din 14 septembrie 2011. Admite cererea de intervenție accesorie formulată de SC S.S.I. SRL. Respinge recursurile declarate de SC M. SA și SC S.S.I. SRL împotriva sentinței nr. 6267 din 5 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă intimata-pârâta Curtea de Conturi să plătească recurentei-reclamante SC M. SA suma de 6,45 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2014.