ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1315/2015

SECȚ(A I CIVILĂ

Asupra conflictului negativ de

competența, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 19 noiembrie 2013,

sub nr. 2165/284/2013, reclamantul C.I.M. a solicitat în contradictoriu cu

pârâții G.P. și V.G. să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic

de vânzare-cumpărare pentru dreptul de proprietate privind suprafața de 2.100

mp, teren extravilan neagricol, situat în com. Potiogi, sat. Pitaru, jud.

Dâmbovița, tarla 25/1, parcela 6, cu vecinii: nord/DE 38, est - M.G., sud - izlaz

comunal, vest - M.D.

Prin sentința civilă nr. 649 din 09

iulie 2014, Judecătoria Răcari a admis excepția necompetenței teritoriale a

acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Analizând competența din punct de

vedere teritorial, Judecătoria Răcari a constatat că, potrivit Deciziei nr. 8

din 10 iunie 2013, pronunțată în recursul în interesul legii, s-a stabilit că „acțiunea

prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc

de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni

personale imobiliare".

Astfel, competentă pentru pronunțarea

unei asemenea hotărâri este fie instanța de la domiciliul pârâtului, fie

instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a

obligațiunii.

Tot în considerentele deciziei mai sus

menționate s-a reținut că în situația în care părțile nu au predeterminat în

actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligației, competenta

teritorială nu mai este alternativă, iar cererea se face la instanța

domiciliului pârâtului.

În această situație, s-a apreciat că

reclamantul nu poate înlătura competența astfel stabilită, nefiind incidente

dispozițiile C. proc. civ. privitoare la alegerea instanței sau la alegerea de

competență,

În soluționarea excepției invocate, au

fost avute în vedere și prevederile art. 176 C. proc. civ. conform căruia

încălcarea dispozițiilor privitoare, printre altele, la competența instanței

atrage sancțiunea nulității necondiționate.

Analizând înscrisurile aflate la

dosar, Judecătoria Răcari a reținut că părțile nu au prevăzut în convenția

încheiată locul executării, chiar și în parte a obligației, iar pârâții au

domiciliul în municipiul București, astfel că, a fost admisă excepția

necompetenței teritoriale a Judecătoriei Răcari și a fost declinată competența

în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 57056/299/2014.

Prin sentința civilă nr. 418/14.01,2015,

Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale a

acestei instanțe și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei Răcari. în baza art. 133 pct. 2 C. proc. civ., a constatat

intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul, pentru

soluționarea conflictului de competență, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această hotărâre,

s-a reținut că prezenta acțiune are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să

țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, competența de

soluționare a unei astfel de cereri determinându-se în condițiile art. 107,

respectiv art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind vorba, deci, despre o

competență teritorială relativă care ar putea aparține atât instanței în

circumscripția căreia se află domiciliul pârâtului, dar și instanței locului

prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligației.

În ambele ipoteze, se constată faptul

că, în cazul încălcării normelor referitoare la competența teritorială a

instanței sesizate cu soluționarea cererii, necompetența este de ordine

privată, iar, conform art. 129 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu poate fi

invocată de instanță din oficiu, aspect ce rezultă din interpretarea per a

contraria a dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care stabilește că

„necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin

întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la

primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei

instanțe.

Art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

instituie obligația judecătorului ca la primuî termen de judecată Ia care

părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, să verifice din oficiu și să

stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și

teritorial să judece pricina, or existența acestei obligații nu conferă

judecătorului posibilitatea de a invoca din oficiu necompetența de ordine

privată, în acest caz, excepția necompetenței teritoriale.

În concluzie, având în vedere cele

reținute anterior, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Râcari.

Analizând conflictul negativ de

competență în condițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte

va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râcari,

având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Răcari la data de 19 noiembrie 2013, sub nr. 2165/284/2013,

reclamantul C.I.M. a chemat în judecată pe pârâții G.P. și V.G., pentru ca

instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare

pentru suprafața de 2.100 mp, teren extravilan neagricol, situat în com.

Potlogi, sat. Pitaru, jud. Dâmbovița, aflat în tarlaua 25/1, parcela 6.

Prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii s-a stabilit că acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri

judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui

imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare. Totodată, prin aceeași

decizie în interesul legii, s-a statuat că, din punct de vedere teritorial, competența

de soluționare a unei acțiuni înregistrate înainte de 15 februarie 2013 se

determină în pe baza dispozițiilor art. 5, 7 și, respectiv, art. 10 pct. 1 C.

proc. civ. de la 1865.

Pentru art. 5 C. proc. civ. de Ia 1865

este echivalent art. 107 din noul C. proc. civ., art. 7 își are corespondentul

în prevederile art. 108-110 din noua lege procesuală, iar art. 10 pct. 1 din

vechiul cod are un echivalent în dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 din

noul cod.

Prin urmare, instanța a fost sesizată

cu soluționarea unei acțiuni personale imobiliare, prin care reclamantul

urmărește valorificarea unui drept de creanță, corelativ unei obligații de a

face, rezultat în urma încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu pârâții G.P. și V.G., cu privire la bunuri imobile.

Din această perspectivă, Înalta Curte

constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 107 raportate la cele

ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care stabilesc competența

alternativă în soluționarea prezentei cauze, normele fiind, în acest caz,

dispozitive, motiv pentru care reclamantul a avut posibilitatea să aleagă între

instanța de la domiciliul pârâtei sau instanța locului prevăzut în contract

pentru executarea obligației, competența teritorială fiind relativă, iar normele

care o reglementează, de ordine privată, având, în principiu, caracter

dispozitiv.

În speță, având în vedere natura și

obiectul dreptului exercitat pe calea acțiunii deduse judecății, aceasta fiind

o acțiune personală imobiliară, competența în soluționarea acesteia se

stabilește potrivit dispozițiilor dreptului comun înscrise în art. 107 C. proc.

civ., conform cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța

unde domiciliază pârâtul, normă ce are caracter relativ, fiind de ordine privată.

În plus, fiind vorba despre o normă de

competență teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea

excepției de necompetență numai de către pârâți prin întâmpinare, conform art. 130

alin. (3) C. proc. civ., în caz contrar, instanța sesizată rămânând competentă

să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o

excepție relativa; prin urmare, instanței din oficiu nu îi era permis să invoce

din oficiu excepția de necompetență de ordine privată.

Ca atare, nu are nicio relevanță în

speță împrejurarea că instanța sesizată de reclamanți cu cererea de chemare în

judecată, respectiv Judecătoria Răcari, nu era cea de la domiciliul pârâților,

deoarece atât timp cât pârâții, singurii care puteau ridica excepția de necompetență

teritorială nu au invocat-o, Judecătoria Răcari a rămas competentă să judece

litigiul, în favoarea acestei instanțe operând o prorogare de competență, dat

fiind impedimentul legal ce operează cu privire la instanța învestită cu

soluționarea cauzei în sensul imposibilității invocării din oficiu a

necompetenței de ordine privată.

Cum în speță, excepția de necompetență

a primei instanțe învestite nu a fost invocată și valorificată în condițiile

procedurale anterior menționate, consecința este aceea a păstrării competenței

dobândite, fără ca instanța să aibă posibilitatea de a se mai dezînvesti.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Răcari.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

15 mai 2015.