ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2505/2014

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 22 iulie 2013, reclamantul C.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.M., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul în suprafață de 1.900 mp, teren extravilan, neagricol, situat în comuna Potlogi, sat P., jud. Dâmbovița, tarlaua AA, parcela XX, conform titlului de proprietate din 19 februarie 2013, emis de CJ.P.S.D.P.A.T. Dâmbovița, înscris în CF nr. BB a comunei Potlogi, jud. Dâmbovița, nr. cadastral YY. În motivare, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta, la data de 20 ianuarie 2013, o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, prin care au convenit tranzacționarea imobilului mai sus menționat, pentru care a achitat integral suma de 1.900 RON.

Deși reclamantul și-a îndeplinit obligațiile asumate prin încheierea antecontractului, pârâta nu s-a prezentat la notariat, cu toate actele necesare vânzării, pentru perfectarea acesteia în formă autentică. Prin sentința nr. 1266 din 27 noiembrie 2013, Judecătoria Răcari a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București, reținând că, în raport de împrejurarea că acțiunea are caracterul unei acțiuni personale imobiliare, competența de soluționare a acesteia se determină potrivit regulii generale stipulate în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia cererea de chemare in judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Având în vedere că pârâta domiciliază în București, sectorul 4, și că în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți nu a fost prevăzut un loc pentru executarea obligației asumate de acestea, s-a stabilit că, în speță, își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. La rândul său, prin sentința nr. 6229 din 1 iulie 2014, Judecătoria sectorului 4 București, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari și, constatând ivit conflictul negativ de competență a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu rezolvarea acestuia. În considerentele hotărârii, a reținut că, prin acțiunea cu caracter personal, reclamantul urmărește valorificarea unui drept de creanță, căruia îi sunt aplicabile, din această perspectivă, dispozițiile generale în materia competenței teritoriale, reglementate de art. 97-116 C. proc.

civ., norme de ordine privată, a căror încălcare putea fi invocată exclusiv de către pârâtă, prin întâmpinare, conform prevederilor art. 130 alin. (3) coroborate cu art. 131 alin. (1) din același act normativ, situație care nu s-a întâmplat în speță. Mai mult decât atât, instanța a arătat că domiciliul pârâtei nu se află în sectorul 4 al capitalei, ci în sectorul 3, astfel încât este nejustificată declinarea de competență dispusă de Judecătoria Răcari în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București. De altfel, nici această din urmă instanță nu putea să invoce excepția necompetenței teritoriale din oiîciu, întrucât aceasta nu a fost învestită de către reclamant, ci de către Judecătoria Răcari în urma declinării de competență, în raport de domiciliul pârâtei, care s-a considerat, în mod eronat, că este în sectorul 4 al capitalei.

Prin urmare, având în vedere că dintre două instanțe necompetente teritorial, dar relativ, una sesizată de reclamant, căreia nu i s-a invocat de către pârâtă această excepție, iar cealaltă necompetentă teritorial, dar nesesizată de către reclamant, competentă să judece litigiul este instanța învestită inițial, respectiv Judecătoria Răcari. Examinând conflictul de competență, Înalta Curte va reține că, în speță, competența soluționării cauzei în primă instanță revine Judecătoriei Răcari pentru considerentele ce succed: Prin demersul judiciar inițiat la 22 iulie 2013, reclamantul C.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.M., domiciliată în București, bd.

T.P., sector 4, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu privire la imobilul în suprafață de 1.900 mp, teren extravilan, neagricol, situat în comuna Potlogi, sat P., jud. Dâmbovița, tarlaua AA, parcela XX, înscris în CF nr. BB a comunei Potlogi, jud. Dâmbovița, nr. cadastral YY. Prin decizia nr. 8 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la caracterul acțiunii în pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil și la determinarea instanței competente teritorial să o soluționeze, s-a stabilit că această acțiune are natura unei acțiuni personale imobiliare.

În această situație, competența teritorială este alternativă, reclamantul având posibilitatea să aleagă între instanțele deopotrivă competente, respectiv cea de la domiciliul pârâtului și instanța locului executării obligației, numai dacă în actul juridic încheiat de părți a fost prevăzut locul executării, fie chiar în parte, a obligației. Prin urmare, în raport de această calificare, se constată că Judecătoria Răcari a fost sesizată cu soluționarea unei acțiuni imobiliare cu caracter personal, prin care reclamantul urmărește valorificarea unui drept de creanță, rezultat în urma semnării cu pârâta a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unui imobil, constând în solicitarea privind încheierea contractului, corelativă obligației pârâtei de a efectua demersurile necesare în acest scop.

Având în vedere ca, în speță, părțile litigante nu au predeterminat, în antecontractul pe care i-au încheiat, locul executării obligației, competența teritorială a instanței în soluționarea cererii deduse judecății se determină în raport de dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. Această normă de ordine privată are caracter relativ, și, prin urmare, numai pârâta, prin întâmpinare, sau, în lipsa acesteia, până la prima zi de înfățișare, putea invoca excepția necompetenței teritoriale a instanței, în raport de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc.

civ. Întrucât pârâta nu a înțeles să invoce excepția menționată, conform prescripțiilor legale enunțate și, având în vedere că acțiunea de față nu face parte din categoria celor pentru care legiuitorul a impus o normă de competență teritorială exclusivă, instanța competentă să soluționeze litigiul dedus judecății este Judecătoria Răcari, instanța inițial sesizată, care nu avea posibilitatea de a invoca excepția necompetenței sale teritoriale, astfel după cum greșit a procedat în cauză. Ca urmare, față de cele ce preced, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Judecătoriei Răcari.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2014.