ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2505/2014

Asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 22 iulie 2013, reclamantul

C.I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.M., pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul în suprafață

de 1.900 mp, teren extravilan, neagricol, situat în comuna Potlogi, sat P., jud.

Dâmbovița, tarlaua AA, parcela XX, conform titlului de proprietate din 19 februarie

2013, emis de CJ.P.S.D.P.A.T. Dâmbovița, înscris în CF nr. BB a comunei Potlogi,

jud. Dâmbovița, nr. cadastral YY.

În motivare, reclamantul

a arătat că a încheiat cu pârâta, la data de 20 ianuarie 2013, o promisiune bilaterală

de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, prin care au convenit tranzacționarea

imobilului mai sus menționat, pentru care a achitat integral suma de 1.900 RON.

Deși reclamantul

și-a îndeplinit obligațiile asumate prin încheierea antecontractului, pârâta nu

s-a prezentat la notariat, cu toate actele necesare vânzării, pentru perfectarea

acesteia în formă autentică.

Prin sentința

nr. 1266 din 27 noiembrie 2013, Judecătoria Răcari a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București, reținând că, în raport

de împrejurarea că acțiunea are caracterul unei acțiuni personale imobiliare, competența

de soluționare a acesteia se determină potrivit regulii generale stipulate în

art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia cererea de chemare in judecată

se introduce la instanța în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau își

are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Având în vedere

că pârâta domiciliază în București, sectorul 4, și că în antecontractul de vânzare-cumpărare

încheiat de părți nu a fost prevăzut un loc pentru executarea obligației asumate

de acestea, s-a stabilit că, în speță, își găsesc aplicabilitatea prevederile

art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

La rândul său,

prin sentința nr. 6229 din 1 iulie 2014, Judecătoria sectorului 4 București, secția

civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari

și, constatând ivit conflictul negativ de competență a sesizat Înalta Curte de Casație

și Justiție cu rezolvarea acestuia.

În considerentele

hotărârii, a reținut că, prin acțiunea cu caracter personal, reclamantul urmărește

valorificarea unui drept de creanță, căruia îi sunt aplicabile, din această perspectivă,

dispozițiile generale în materia competenței teritoriale, reglementate de art. 97-116

C. proc. civ., norme de ordine privată, a căror încălcare putea fi invocată exclusiv

de către pârâtă, prin întâmpinare, conform prevederilor art. 130 alin. (3) coroborate

cu art. 131 alin. (1) din același act normativ, situație care nu s-a întâmplat în

speță.

Mai mult decât

atât, instanța a arătat că domiciliul pârâtei nu se află în sectorul 4 al capitalei,

ci în sectorul 3, astfel încât este nejustificată declinarea de competență dispusă

de Judecătoria Răcari în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.

De altfel, nici

această din urmă instanță nu putea să invoce excepția necompetenței teritoriale

din oiîciu, întrucât aceasta nu a fost învestită de către reclamant, ci de către

Judecătoria Răcari în urma declinării de competență, în raport de domiciliul pârâtei,

care s-a considerat, în mod eronat, că este în sectorul 4 al capitalei.

Prin urmare, având

în vedere că dintre două instanțe necompetente teritorial, dar relativ, una sesizată

de reclamant, căreia nu i s-a invocat de către pârâtă această excepție, iar cealaltă

necompetentă teritorial, dar nesesizată de către reclamant, competentă să judece

litigiul este instanța învestită inițial, respectiv Judecătoria Răcari.

Examinând conflictul

de competență, Înalta Curte va reține că, în speță, competența soluționării cauzei

în primă instanță revine Judecătoriei Răcari pentru considerentele ce succed:

Prin demersul

judiciar inițiat la 22 iulie 2013, reclamantul C.I.M. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta R.M., domiciliată în București, bd. T.P., sector 4, pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu privire la imobilul în

suprafață de 1.900 mp, teren extravilan, neagricol, situat în comuna Potlogi, sat

P., jud. Dâmbovița, tarlaua AA, parcela XX, înscris în CF nr. BB a comunei Potlogi,

jud. Dâmbovița, nr. cadastral YY.

Prin decizia

nr. 8 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind examinarea

recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la caracterul acțiunii în

pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare

a unui imobil și la determinarea instanței competente teritorial să o soluționeze,

s-a stabilit că această acțiune are natura unei acțiuni personale imobiliare. În

această situație, competența teritorială este alternativă, reclamantul având posibilitatea

să aleagă între instanțele deopotrivă competente, respectiv cea de la domiciliul

pârâtului și instanța locului executării obligației, numai dacă în actul juridic

încheiat de părți a fost prevăzut locul executării, fie chiar în parte, a obligației.

Prin urmare, în

raport de această calificare, se constată că Judecătoria Răcari a fost sesizată

cu soluționarea unei acțiuni imobiliare cu caracter personal, prin care reclamantul

urmărește valorificarea unui drept de creanță, rezultat în urma semnării cu pârâta

a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unui imobil, constând în solicitarea

privind încheierea contractului, corelativă obligației pârâtei de a efectua demersurile

necesare în acest scop.

Având în vedere

ca, în speță, părțile litigante nu au predeterminat, în antecontractul pe care i-au

încheiat, locul executării obligației, competența teritorială a instanței în soluționarea

cererii deduse judecății se determină în raport de dispozițiile art. 107 alin. (1)

C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța

în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu

prevede altfel.

Această normă

de ordine privată are caracter relativ, și, prin urmare, numai pârâta, prin întâmpinare,

sau, în lipsa acesteia, până la prima zi de înfățișare, putea invoca excepția necompetenței

teritoriale a instanței, în raport de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Întrucât pârâta

nu a înțeles să invoce excepția menționată, conform prescripțiilor legale enunțate

și, având în vedere că acțiunea de față nu face parte din categoria celor pentru

care legiuitorul a impus o normă de competență teritorială exclusivă, instanța competentă

să soluționeze litigiul dedus judecății este Judecătoria Răcari, instanța inițial

sesizată, care nu avea posibilitatea de a invoca excepția necompetenței sale teritoriale,

astfel după cum greșit a procedat în cauză.

Ca urmare, față

de cele ce preced, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea

Judecătoriei Răcari.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2014.