ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1539/2014

Asupra conflictului de competență constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 2 octombrie 2012, reclamantul V.M. a chemat în judecată pe pârâta D.M.A. solicitând instanței să constate că la data de 20 mai 2012 între părți a intervenit o convenție bilaterală de vânzare-cumpărare cu privire la suprafața de 500 mp teren arabil intravilan și pe cale de consecință, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. În ședința publică de la 22 mai 2013 a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, D.D. Prin sentința civilă nr. 1121 din 16 octombrie 2012 judecătoria Răcari a fost admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

În motivare s-a reținut că, în lipsa unui loc pentru executare, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 8/2013 a stabilit competența teritorială generală, întemeiată pe art. 5 C. proc. civ., respectiv domiciliul pârâtului. Prin sentința nr. 828 din 23 ianuarie 2014, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Răcari, argumentând că excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu de către Judecătoria Răcari are un caracter relativ, ea putând fi invocată numai de către pârâți și numai la prima zi de înfățișare, situație care nu se regăsește în cauza de față. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3), coroborate cu dispozițiile art. 20 pct. 2 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Având în vedere că instanța a fost investită cu soluționarea unei acțiuni personale imobiliare, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, dreptul de creanță corelativ obligației de a face, urmare a antecontractului încheiat cu pârâții cu privire la un bun imobil, competența teritorială este alternativă. Potrivit dispozițiilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 12 C. proc. civ., reclamantul avea posibilitatea, instituită de aceste texte de lege, de a alege între instanța de la domiciliul pârâților și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea acestuia.

În speță, reclamantul a sesizat Judecătoria Răcari cu o acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil, susținând ca a încheiat cu pârâții un antecontract de vânzare-cumpărare, pe care aceștia au refuzat să-l execute, neprezentându-se la notariat în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Antecontractul de vânzare-cumpărare nu este o convenție translativă de proprietate, ci dă naștere doar la un drept de creanță, ce are ca obligație corelativă o obligație de a face, respectiv de a încheia ulterior contractul translativ de proprietate. Prin urmare, ținând seama de natura și obiectul dreptului exercitat pe calea acțiunii deduse judecății, aceasta este o acțiune personală imobiliară, așa încât competența ei de soluționare nu se stabilește potrivit art. 13, aplicabil exclusiv acțiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 5 C. proc.

civ., potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului. Norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are caracter relativ, de ordine privată. Astfel, din coroborarea art. 159 pct. 3 cu art. 19 C. proc. civ. rezultă că numai în pricinile privitoare la bunuri și numai dacă nu este vorba de unul din cazurile prevăzute de art. 13-art. 16 C. proc. civ., competența teritorială este relativă. Cum, în speță, este vorba despre o pricină privitoare la bunuri, dar care nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 14-art. 16 C. proc. civ., ce se referă la cererile în materie de moștenire, în materie de societate și respectiv în materie de insolvență, și nici în cel prevăzut de art. 13 C. proc.

civ., deoarece nu este o acțiune reală imobiliară, ci una personală imobiliară, norma de competență teritorială ce-i este aplicabilă, înscrisă în art. 5 C. proc. civ., are caracter de ordine privată. Fiind vorba despre o normă de competență teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi de înfățișare, în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă. Prin urmare, nu are nicio relevanță, în speță, că instanța sesizată de reclamant cu cererea de chemare în judecată, respectiv Judecătoria Răcari, nu era cea de la domiciliul pârâților, pentru ca pârâții, singurii care puteau invoca excepția de necompetență teritorială relativă, nu au invocat-o în cauză.

Pe cale de consecință, competența teritorială de judecare a cauzei în primă instanță aparține Judecătoriei Răcari, ca instanță inițial sesizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2014.