ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5518/2012

Prin cererea

înregistrată la Judecătoria Răcari, reclamanta R.G. a chemat în judecată pe

pârâta S.S., solicitând să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de

vânzare-cumpărare a terenului în suprafață de 4.200 mp aflat în extravilanul

com.Tărtășești, jud.Dâmbovița.

Judecătoria Răcari,

prin Sentința civilă nr. 1481 din 11 noiembrie 2011, a admis excepția

necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București, reținând

că sunt aplicabile normele de competență din art. 5 C. proc. civ., care stabilesc,

ca regulă generală că cererea se face la domiciliul pârâtei.

S-a calificat

acțiunea ca o acțiune personală și s-a reținut că domiciliul pârâtei se află pe

raza Judecătoriei sectorului 6 București.

Judecătoria

sectorului 6 București, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 3776 pronunțată

la 27 aprilie 2012, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată

de reclamantă, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei Răcari.

Prin aceeași

hotărâre, constatând ivit conflictul negativ de competență, această instanță a

dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru

pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Judecătoria sectorului 6 București a reținut că, față de obiectul

acțiunii, necompetența teritorială este relativă, iar prima instanță sesizată

nu putea invoca din oficiu excepția necompetenței teritoriale, pârâta

neînțelegând să invoce excepția în condițiile art. 159

1

alin. (3) și

(4) C. proc. civ.

Examinând conflictul

de competență, Înalta Curte va reține, că, în speță, competența soluționării

cauzei în primă instanță revine Judecătoriei Răcari pentru considerentele ce

succed:

Având în vedere că

instanța a fost investită cu soluționarea unei acțiuni personale imobiliare,

prin care reclamanta tinde la valorificarea unui drept personal, dreptul de

creanță corelativ obligației de a face, urmare a antecontractului încheiat cu

pârâta cu privire la un bun imobil, competența teritorială este alternativă.

Potrivit dispozițiilor

art. 10 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 12 C. proc. civ.,

reclamanta avea posibilitatea, instituită de aceste texte de lege, de a alege

între instanța de la domiciliul pârâtei și instanța locului prevăzut în

contract pentru executarea acestuia.

În speță, reclamanta

a sesizat Judecătoria Răcari cu o acțiune în pronunțarea unei hotărâri care să

țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil, susținând

că a încheiat cu pârâta un antecontract de vânzare-cumpărare, pe care aceasta a

refuzat să-l execute, neprezentându-se la notariat în vederea perfectării

actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Antecontractul de

vânzare-cumpărare nu este o convenție translativă de proprietate, ci dă naștere

doar la un drept de creanță, ce are ca obligație corelativă o obligație de a

face, respectiv de a încheia ulterior contractul translativ de proprietate.

Prin urmare, ținând

seama de natura și obiectul dreptului exercitat pe calea acțiunii deduse

judecății, aceasta este o acțiune personală imobiliară, așa încât competența ei

de soluționare nu se stabilește potrivit art. 13, aplicabil exclusiv acțiunilor

reale imobiliare, ci potrivit dispozițiilor de drept comun ale art. 5 C. proc.

civ., potrivit cărora cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.

Norma înscrisă în

art. 5 C. proc. civ. are caracter relativ, de ordine privată.

Astfel, din

coroborarea art. 159 pct. 3 cu art. 19 C. proc. civ. rezultă că numai în

pricinile privitoare la bunuri și numai dacă nu este vorba de unul din cazurile

prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ., competența teritorială este relativă.

Cum, în speță, este

vorba despre o pricină privitoare la bunuri, dar care nu se încadrează în

cazurile prevăzute de art. 14-16 C. proc. civ., ce se referă la cererile în

materie de moștenire, în materie de societate și respectiv în materie de

insolvență, și nici în cel prevăzut de art. 13 C. proc. civ., deoarece nu este

o acțiune reală imobiliară, ci una personală imobiliară, norma de competență

teritorială ce-i este aplicabilă, înscrisă în art. 5 C. proc. civ., are

caracter de ordine privată.

Fiind vorba despre o

normă de competență teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe

calea excepției de necompetență numai de către pârât și numai până la prima zi

de înfățișare., în caz contrar instanța sesizată rămânând competentă să judece

litigiul ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție

relativă.

Prin urmare, nu are

nicio relevanță, în speță, că instanța sesizată de reclamantă cu cererea de

chemare în judecată, respectiv Judecătoria Răcari, nu era cea de la domiciliul

pârâtei, pentru că atâta timp cât pârâta, singura care putea invoca excepția de

necompetență teritorială relativă, nu a invocat-o, Judecătoria Răcari a rămas

competentă să judece litigiul, neavând dreptul să ridice, din oficiu, excepția

de necompetență teritorială relativă, cum greșit s-a procedat în cauză.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei

în primă instanță în favoarea Judecătoriei Răcari.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2012.

Procesat de GGC - DG