ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5053/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 249 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins, ca inadmisibil, primul capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, formulat de reclamanții R.M. și R.E., în contradictoriu cu pârâtul președintele C.C.S.D.; - a respins în rest acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., ca nefondată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința civilă nr. 3860 din 31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta C.C.S.D.

a fost obligată să emită titlul de despăgubire în dosarul reclamanților R.M. și R.E. nr. 35259/CC, conform sumei înscrise în raportul de evaluare efectuat. Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia nr. 776 din 16 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin O.U.G. nr. 4/2012 (M. Of., nr. 169/15.03.2012), s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005. Ulterior, prin Legea de aprobare nr. 117/2012 (M. Of.

nr. 456/6.06.2012), termenul de suspendare a fost prelungit până la data de 15 mai 2013. Este inadmisibil primul capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, prin care se solicită aplicarea amenzii președintelui C.C.S.D., fără individualizarea persoanei acestuia, având în vedere că sancțiunea pecuniară prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca mijloc de constrângere în vederea executării obligației de a face stabilite prin hotărârea judecătorească a instanței de contencios administrativ, nu poate fi aplicată decât unei persoane fizice nominalizate, chiar dacă obligația este strâns legată de calitatea de conducător al autorității.

În cazul în care în funcția respectivă s-au succedat mai multe persoane în perioada în care se reclamă neexecutarea hotărârii, cu atât mai mult trebuie individualizată persoana chemată în judecată, pentru a se analiza dacă și în ce măsură îi este imputabilă întârzierea în executare, astfel încât să fie pasibilă de aplicarea sancțiunii, răspunderea reglementată de lege fiind una subiectivă, bazată pe culpă. Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect despăgubiri pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță de contencios administrativ, Curtea de apel a reținut că, la data la care trebuia executată hotărârea de care se prevalează reclamanții, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și anume 19 martie 2012 (la 30 de zile de la rămânerea irevocabilă, termen procedural, calculat pe zile libere), intrase deja în vigoare O.U.G.

nr. 4/2012, prin ale cărei dispoziții de imediată aplicare s-a dispus suspendarea emiterii titlurilor de despăgubire prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pe o perioadă de 6 luni, suspendare prelungită prin legea de aprobare a ordonanței de urgență, până la data de 15 mai 2013. Curtea de apel a reținut că autoritatea publică pârâtă se află într-o imposibilitate obiectivă, legală, de a pune în executare hotărârea judecătorească, fiind ținută să respecte prevederile O.U.G nr. 4/2012, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 117/2012, astfel că, în lipsa unei fapte ilicite și a vinovăției, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, cu consecința obligării acesteia la despăgubiri pentru întârziere.

Susținerile reclamanților în sensul că dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 117/2012, nu sunt incidente în cazul obligațiilor de a face stabilite prin hotărâri judecătorești nu pot fi primite, atâta timp cât în cele două acte normative nu se face o asemenea distincție, iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești nu se poate face cu ignorarea cadrului legislativ incident la momentul executării, care, în cazul de față, nu permite emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire până la expirarea perioadei de suspendare. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel au declarat recurs reclamanții, considerând-o netemeinică și nelegală și susținând, în esență că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.U.G.

nr. 4/2012, în condițiile în care în dosarul de despăgubire a fost întocmit raportul de evaluare, astfel că emiterea titlului de despăgubire reprezintă o simplă formalitate. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Conform art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente , astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 117/2012, „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII «Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M. Of.

nr. 653/22.07.2005), cu modificările și completările ulterioare”. Această reglementare este de natură a oferi un remediu legislativ temporar, până la adoptarea unor măsuri cu caracter general menite să înlăture disfuncționalitățile mecanismului de restituire sau despăgubire, urmând ca statul, cu respectarea hotărârii pilot a C.E.D.O., pronunțată în cauza A. ș.a., să aleagă măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale ale celor îndreptățiți. În cauză sunt, deci, aplicabile prevederile O.U.G. nr. 4/2012, recurenții fiind, conform prevederilor acestora, titularii unui drept afectat de un termen suspensiv, a cărui realizare (emiterea titlului reprezentând decizia de despăgubire) nu poate fi obținută înainte de împlinirea respectivului termen.

În jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a arătat că, atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, în vederea aplicării unei sancțiuni trebuie să se țină seama de circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și de atitudinea autorităților, de eventuala „inerție” a acestora (cauzele F. c/România și S. c/ Franța). Această răspundere funcționează, deci, numai ca sancțiune a stării de inerție; or, în litigiul de față, fiind suspendată prin lege activitatea autorității intimate, în ceea privește emiterea titlurilor de despăgubire, nu se poate reține existența unei atitudini de pasivitate care să fie sancționabilă. Pentru aceleași argumente, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a respins și capătul de cerere prin care se solicită, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, aplicarea sancțiunii amenzii în privința președintelui C.C.S.D.

Pentru considerentele arătate, constatându-se că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, nefiind incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.M. și R.E. împotriva Sentinței Civile nr. 249 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2013.