ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 776/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 580 din 24 mai 2001,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea reclamanților D.V.C.

și D.M.E., ca neîntemeiată.

Prima instanță a

reținut că reclamanții nu au făcut dovada titlului de proprietate pentru

terenul din str. C., că nu au probat exceptarea autorilor lor de la măsura

naționalizării și că, în privința terenului situat în str. C., autorii lor au

rămas în indiviziune cu vânzătorii, astfel încât aceștia nu pot exercita singuri

acțiunea in revendicare.

Prin decizia nr. 653

din 20 decembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelurile reclamanților, cu motivarea că deși motivele 2 și 3 sunt

fondate, respingerea cererii de apel se justifică pentru faptul că reclamanții

nu au făcut dovada exceptării de la naționalizare a autorilor lor.

Prin decizia nr. 4727

din 19 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis

recursurile reclamanților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare,

aceleiași instanțe.

S-a reținut că

imobilele solicitate prin acțiunea pendinte au fost dobândite prin contracte de

vânzare-cumpărare succesiv încheiate și, cu privire la aceste înscrisuri,

Curtea a constatat că nu sunt suficient de lămuritoare pentru operațiunea de

identificare a proprietăților revendicate.

Cu ocazia

rejudecării, s-a statuat că se impune depunerea contractelor de vânzare - cumpărare,

însoțite de schițele anexe de identificare a imobilelor prin limite și

vecinătăți.

Abia după lămurirea

deplină a împrejurărilor de fapt și de drept în cadrul analizei acțiunii în

revendicare, se pot face aprecieri și asupra valabilității titlurilor

prezentate de părți prin prisma dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin decizia civilă nr.

166/ A din 07 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

constatat perimată cererea de apel a reclamanților.

În fapt, s-a reținut

că prin încheierea din 09 aprilie 2003, instanța de apel a suspendat judecarea

apelului reclamanților, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la

solicitarea expresă a acestora, care au învederat instanței că au depus o

notificare în baza Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei municipiului

București.

Din oficiu, Curtea de

apel a dispus citarea părților pentru termenul de judecată din 06 mai  2010

pentru a verifica dacă mai subzistă măsura de suspendare a judecării cauzei.

La acest termen,

potrivit încheierii de ședință, apărătorul reclamantului D.V.C. a depus la

dosar trei dispoziții emise de Primăria municipiului București, precizând că

notificările au fost soluționate, parțial, și că, din totalul de 2.940 m.p.,

solicitați prin una din notificări, a mai rămas o suprafață de teren de 1.406

m.p. pentru care Primăria municipiului București nu a dispus nici o măsură.

Curtea a dispus

repunerea cauzei pe rol, încuviințând totodată, apelantului-reclamant, proba cu

înscrisuri, dar și o expertiză topografică pentru a verifica dacă s-a răspuns

notificărilor formulate, dacă i-au fost restituite terenurile solicitate,

respectiv pentru a se identifica terenurile care, eventual, au mai rămas de

restituit.

Printr-o cererea

depusă la dosar, apelanții-reclamanți au făcut precizarea conform căreia

Primăria municipiului București a răspuns notificărilor formulate, cu excepția

notificării înregistrate cu privire la imobilul din str. C., referitoare la

terenul în suprafață de 2.940 m.p., pentru care nu s-a emis nici un document de

restituire în natură sau bănească, acesta fiind singurul teren cu privire la

care a solicitat instanței să se pronunțe.

Cu privire la acest

imobil, Curtea a constatat următoarele:

Prin dispoziția nr.

3989 din 24 februarie 2005 a primarului general a Municipiului București, în

soluționarea notificării nr. 328/2001, s-a dispus restituirea în natură către

reclamanți a terenului din str. C., sector 2, în suprafață de 1.431,67 m.p.

Prin decizia nr. 5252

din 24 ianuarie 2006 a primarului general al Municipiului București, s-a

modificat art. 1 din Dispoziția nr. 3989/2005, instituindu-se obligația de a se

restitui în natură către reclamanți, terenul din str. C., sector 2, în

suprafață de 1.431,67 m.p., și nu terenul din str. C., sector 2.

Cu referire la

același teren din str. C., printr-o dispoziție ulterioară a Primăriei

municipiului București, și anume Dispoziția nr. 9461 din 07 februarie 2008, cu

privire la notificarea nr. 328/2001, care se referea la imobilul din str. C.,

s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru o diferență de

teren de 102,33 m.p. și pentru construcția demolată.

La dosarul Curții

există și dovada comunicării acestor decizii către apelanți, care, de altfel,

au și confirmat primirea acestora.

Toate aceste trei

decizii menționate privesc imobilul în cauză, situat în str. C., prin ele fiind

soluționată notificarea nr. 328/2001 formulată de către contestator cu privire

la acest imobil.

Prin raportul de

expertiză întocmit în cauză pentru clarificarea situației juridice a

imobilului, expertul a conchis că, în ceea ce privește terenul de 2.940 m.p.,

Primăria municipiului București le-a restituit acestora o parte din teren, și

anume 1.431,67 m.p., rămânând de restituit restul de 1.406 m.p., suprafață

despre care se arată că este afectată de elemente de sistematizare.

Cu privire la această

suprafață de teren de 2.940 m.p., în dosarul instanței de apel se află

declarația numitei D.V.C., din care reiese că l-a împuternicit pe fiul său, D.M.E.,

să o reprezinte în Dosarul nr. 1416/1992, înregistrat la Judecătoria sectorului

2 București, în continuarea demersurilor pentru restituirea imobilului situat

în str. C., referitor la care a mai precizat că actualmente include și fosta

proprietate de la nr. 16-18.

Este adevărat că

expertul a constatat că din totalul cuvenit, reclamanților, li s-a restituit suprafața

de 1.431,67 m.p., rămânând de restituit prin acordarea de măsuri reparatorii

restul de 1406 m.p., însă, cu privire la cele dispuse prin dispozițiile

menționate, petenții aveau posibilitatea legală să depună contestații în termen

de 30 de zile de la comunicarea acestora.

Mai mult, având în

vedere faptul că de la data comunicării acestor decizii, cu privire la care

petenții au luat cunoștință, a trecut mai mult de 1 an, Curtea a invocat

excepția perimării cererii de apel depusă de către apelanții-reclamanți.

Contestatorii nu pot

invoca lipsa culpei procesuale, cât timp aceștia cunoșteau deciziile pronunțate

și le puteau contesta, în condițiile în care considerau că aceste decizii s-ar

fi referit la un alt imobil sau nu ar fi soluționat în fapt notificările

privind întregul teren solicitat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 248 și art. 252 C. proc. civ.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 10 martie 2011,

reclamanții D.V.C. și D.M.E., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

Sancțiunea perimării

cererii nu se putea dispune, întrucât părțile nu se aflau în culpă procesuală,

demersurile efectuate în cadrul procedurii administrative dându-le

posibilitatea să solicite reluarea judecății, dat fiind imposibila comunicare

cu organele administrative.

În ceea ce privește

natura juridică a suspendării dispuse în cauză, s-a susținut că textul art. 47 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 introduce un caz special de suspendare a judecății,

derogator de la dreptul comun, întrucât intervine prin manifestarea unilaterala

a voinței persoanei îndreptățite, aceasta fiind singura în măsură să provoace

oprirea procesului, inclusiv să aleagă momentul producerii acestui incident

procedural.

Prin urmare, dacă a

fost cerută, suspendarea este obligatorie, și nu facultativă pentru instanță,

ceea ce înseamnă că dispozițiile art. 244 C. proc. civ. sunt inaplicabile.

Durata suspendării

impusă de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 poate înceta printr-o simplă

cerere de redeschidere a judecății formulată de către reclamantă.

Sfera de aplicare a

textului vizează nu numai acțiunea în revendicare imobiliară, ci și toate

acțiunile de drept comun având ca obiect bunuri preluate fără titlu sau cu

titlu nevalabil, inclusiv plângerile îndreptate împotriva hotărârilor date de

comisiile județene sau ale municipiului București, înființate în vederea

aplicării Legii nr. 112/1995.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

În drept, potrivit art.

248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă

de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina

părții timp de un an.

În fapt, la data de

09 aprilie 2003, instanța de apel a suspendat judecarea cauzei conform art. 47 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, la solicitarea expresă a reclamanților, care au

învederat instanței că au depus o notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu

privire la imobilul în litigiu.

Din oficiu, Curtea de

apel a dispus citarea părților pentru termenul de judecată din 06 mai  2010

pentru a verifica dacă mai subzistă măsura de suspendare a judecării cauzei.

În condițiile în care

s-a dovedit că de la data comunicării celor trei decizii administrative -

dispoziția nr. 3989 din 24 februarie 2005, decizia nr. 5252 din 24 ianuarie 2006,

dispoziția nr. 9461 din 07 februarie 2008 - prin care a fost soluționată

notificarea nr. 328/2001 cu privire la imobilul în litigiu, a trecut mai mult

de 1 an, perioadă de timp în care nu s-a săvârșit nici un alt act de procedură,

în mod corect și judicios s-a invocat și reținut excepția perimării cererii de

apel a reclamanților.

Instituția perimării

are nu numai semnificația unei sancțiuni procedurale pentru nerespectarea

termenului prescris de lege, ci și semnificația unei prezumții de desistare,

dedusă din faptul nestăruinței părților în judecată, vreme îndelungată.

Contestatorii nu pot

susține lipsa culpei procesuale, cât timp aceștia, în raport de conținutul

deciziilor pronunțate, puteau în mod efectiv să-și valorifice pretinsele

drepturi patrimoniale, fie în condițiile stricte ale legii speciale, fie în

condițiile deja prefigurate de procesul pendinte, dar cu condiția reluării

judecății în condiții de regularitate procedurală.

Durata suspendării

impusă de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 putea înceta, într-adevăr,

printr-o simplă cerere de redeschidere a judecății formulată de către

reclamanți, însă aceasta nu înseamnă că persoanele în cauză se puteau sustrage

condiției impuse de dispozițiile art. 248 C. proc. civ.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D.V.C. și D.M.E. împotriva deciziei nr.

166/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2012.