ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3288/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3288/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 975 din 01 iulie

2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

inadmisibilității ca nefondată, a admis excepția autorității de lucru judecat

și a respins pentru autoritate de lucru judecat cererea formulată de

reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., în contradictoriu cu pârâții C.S. și C.A.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește

inadmisibilitatea cererii, prin raportare la faptul că cererea nu este

formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, întrucât

ambele părți au titluri de proprietate, tribunalul a constatat că este pe

deplin stabilit, atât în literatura juridică, cât și în practica judiciară, că

sfera de aplicare a acțiunii în revendicare acoperă nu numai situația în care

numai una dintre părți are titlu (cererea formulată de proprietarul neposesor

împotriva posesorului neproprietar), dar în egală măsură și situația în care

ambele părți invocă un titlu (situația speței de față).

În ceea ce privește

inadmisibilitatea cererii, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

tribunalul a reținut că, potrivit principiului disponibilității, reclamantele

au dedus judecații, o acțiune în revendicare îndreptată împotriva foștilor

chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 și urm. din C. civ.

Tribunalul a

constatat că, prin Decizia în recursul în interesul legii nr. XXXIII/2008,

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a

statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești,

concluzia Curții fiind aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act

normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, în

situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și

obligatorie prevăzută de legea specială - în speță, însă, s-a făcut dovada că

autorul reclamantelor a formulat notificarea înregistrată la B.E.J. A.P. sub

nr. 177/18 mai 2001, privind imobilul în litigiu.

Pe de altă parte,

recursul în interesul legii la care s-a făcut referire anterior tratează și

situația în care notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată.

Sub aspectul acestei

ipoteze, tribunalul a constatat că, din întâmpinarea depusă de pârâții persoane

fizice, rezultă că autorul reclamantelor a solicitat restituirea pe cale

administrativă a imobilului, acesta fiindu-i restituit parțial, chestiune ce nu

a fost contestată de reclamante; de asemenea, contractul de vânzare-cumpărare

al pârâților a fost menținut pe cale judecătorească.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că reclamantele, invocând existența unui bun, în sensul

art. 1 din Protocolul 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului,

invocă implicit existența unui conflict între norma specială și Convenție,

atrăgând incidența art. 20 alin. (2) din Constituția României, prin care se

stabilește prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea

nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 2

alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, în speța de față,

întrucât ambele părți invocă un bun, în sensul Convenției, tribunalul a

constatat că acțiunea nu poate fi oprită printr-un fine de neprimire,

reprezentat de excepția inadmisibilității, astfel cum aceasta a fost invocată

de pârâți, ci se impune compararea pe fond a titlurilor, prin raportare la

criteriile individualizate tot pe calea recursului în interesul legii.

În ceea ce privește

excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a reținut că potrivit art.

1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are

același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți,

făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

În fapt, prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 14438/27

septembrie 1999 (și, pe rolul Tribunalul București sub nr. 5154/2000, în urma

admiterii excepției de necompetență materială), reclamantul M.G. a chemat în

judecată pe pârâții C.G.M.B. și SC F. SA, a solicitat să se constate că nu sunt

aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950 privind imobilul situate în

București, str. T., sectorul 2 și, pe cale de consecință să se dispună

obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul menționat anterior, în condițiile art. 480 și urm. C. civ.

În dosarul

Judecătoriei s-au formulat cereri de intervenție în interes propriu de către

cumpărătorii apartamentelor din imobilul respectiv (între care și pârâții din

cauza de față), aceștia solicitând să se pronunțe o hotărâre prin care să

constate că sunt proprietari ai apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr.

112/1995.

Prin Sentința civilă

nr. 244 din 06 martie 2001 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte cererea principală, a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie 124,64 mp teren, din care 36,16 suprafață

construită, precum și apartamentele deținute cu contract de închiriere;

instanța a admis și cererile de intervenție în interes propriu a cumpărătorilor

în baza Legii nr. 112/1995, printre care și pârâșii din cauza de față.

Cu privire la

cererile de intervenție în interes propriu, a reținut instanța că, în temeiul

art. 480 C. civ., intervenienții au, la rândul lor, un drept de proprietate,

provenind de la un alt proprietar, pe care îl pot opune reclamantului.

Prin Decizia civilă

nr. 520/A din 22 noiembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București a fost

respins apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, de către C.G.M.B.; reclamantul M.G. nu a

declarat apel, cu referire la soluția pronunțată pe cererea principală și pe

cererile de intervenție în interes propriu.

Prin Decizia civilă

nr. 3882/2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de

C.G.M.B. împotriva deciziei menționate anterior.

Tribunalul a

constatat că procesul care a făcut obiectul Dosarului nr. 5154/2000 s-a purtat

între aceleași părți, ca și cele din prezenta acțiune.

Astfel, în cadrul acestui

dosar s-a judecat cererea de intervenție în interes propriu, formulată de

intervenienții C.S. și A., în contradictoriu cu autorul părților reclamante din

dosarul de față, respectiv cu reclamantul M.G. - sub acest aspect, trebuie

precizat că este avută în vedere identitatea juridică a părților, nefiind

obligatoriu ca o parte să aibă în ambele procese calitatea de reclamant, iar

cealaltă parte calitatea de pârât (dacă în ambele procese participă aceleași

persoane ca titulari ale drepturilor, va fi identitate de părți, chiar dacă în

cadrul proceselor sunt inversate calitățile părților).

Prin raportare la

cele reținute anterior, s-a observat că părțile din proces sunt aceleași, cu

calități inversate (C.S. și A. având în procesul anterior calitatea de intervenienți

în interes propriu, iar M.G. calitatea de reclamant - procedural formal, pârât

în cererea dedusă judecății pe calea intervenției de către intervenienți, sub

aspectul fondului cererii); pe de altă parte, reclamantele din cauza de față

sunt moștenitoarele reclamantului din acțiunea anterioară, fiind așadar, din

punct de vedere juridic, succesoare ale acestuia.

În ceea ce privește

obiectul, Tribunalul a constatat că scopul urmărit prin prima acțiune a fost

acela de a se constata că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la

imobil, preluarea de către acesta fiind abuzivă și, pe cale de consecință,

constatându-se care titlu este preferabil, urmând a se stabili care sunt

proprietarii ce vor deține posesia imobilului, chestiune care este în mod evident

readusă în discuție în prezenta acțiune.

Tot astfel, s-a

apreciat că fundamentul raportului juridic dedus judecății, prin raportare la

temeiul juridic al cererii (situația de fapt calificată juridic) este de

asemenea identic, ambele cereri, atât acțiunea în revendicare din dosarul de

față, cât și cererea de intervenție în interes propriu dedusă judecății în

dosarul anterior, fiind întemeiate pe prevederile dreptului comun în materie,

respectiv art. 480 C. civ.

Tribunalul a avut în

vedere că prima instanță a soluționat acțiunea pe fondul ei, arătând în

considerente că reclamanții au un titlu de proprietate, însă, la rândul lor,

pârâții din prezenta acțiune, intervenienți în nume propriu în cea anterioară,

au și ei un titlu de proprietate, care a fost considerat prevalent, ceea ce a

determinat respingerea cererii de revendicare formulată în contradictoriu cu

aceștia (iar considerentele, atunci când explică dispozitivul, intră și ele în

puterea lucrului judecat, odată cu dispozitivul).

Tribunalul a avut în

vedere că efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect, respectiv

un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai

poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu și un aspect pozitiv,

pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala

de dreptul recunoscut într-o nouă judecată.

Prin urmare,

constatând că printr-o hotărâre irevocabilă, anterioară prezentei cauze,

raporturile juridice dintre părți au fost soluționate, verificându-se tripla

identitate de părți, obiect și cauză, în condițiile art. 1201 C. civ. și art.

166 C. proc. civ., tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat și,

pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată pentru

autoritate de lucru judecat.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel reclamantele A.L.R.P. și M.D.A., iar prin

Decizia civilă nr. 479 din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a admis apelul reclamantelor

și s-a desființat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii

excepției autorității de lucru judecat trimițând cauza spre continuarea

judecății aceleiași instanțe. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței

referitoare la excepția inadmisibilității.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Potrivit art. 1201 C.

civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute

de ele și în contra lor, în aceeași calitate.

Din interpretarea

art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., rezultă că există autoritate de

lucru judecat atunci când este îndeplinită condiția triplei identități: părți,

obiect și cauză.

Așadar, se impune a

se cerceta existența identității între raportul juridic dedus judecății și cel

anterior judecat, raport necesar să existe între aceleași părți, în procesul

civil, intrând în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul

dezbaterii contradictorii a părților.

Din analiza acțiunii

civile cu care a fost învestită prima instanță, prin raportare la Sentința

civilă nr. 244/2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă

București, definitivă, prin Decizia civilă nr. 520A a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3882/2003

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel constată că

tripla identitate de părți, obiect și cauză, cerută de norma legală anterior

citată nu este întrunită în cauză.

În ceea ce privește

cerința identității sub aspectul părților, Curtea s-a apreciat că, în mod

corect a apreciat prima instanță că sub acest aspect, trebuie avută în vedere

prezența juridică a acestora, neavând relevanță din acest punct de vedere dacă

în cel de-al doilea proces calitățile lor sunt inversate.

Astfel, Sentința

civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București, a fost pronunțată în

contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A.

SA și intervenienții în nume propriu C.S. și C.A.

Așa cum se arată și

în literatura de specialitate, în cazul succesorului cu titlu particular,

calitatea de având cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a

dobândit dreptul subiectiv (în contract având calitatea de parte) și nici în

raport de alte acte juridice încheiate de autorul său și care nu au nicio

legătură cu dreptul transmis (față de aceste acte având poziția juridică de

terț) ci numai în raport de actele juridice încheiate anterior de autorul său

(referitoare la același drept) cu alte persoane. Pentru ca succesorul cu titlu

particular să aibă calitatea de având cauză a autorului său - trebuie

îndeplinite cumulativ mai multe condiții: să fie vorba de un act juridic

încheiat anterior înstrăinării, actul respectiv să se refere la dreptul

transmis, să fie vorba de drepturi și obligații strâns legate de dreptul

transmis succesorului cu titlu particular.

Pe cale de

consecință, condiția esențială în raport de care se procedează la examinarea și

a celorlalte cerințe, constă în anterioritatea actului juridic încheiat de

autor față de transmiterea dreptului către succesorul cu titlu particular.

Sub acest aspect, s-a

apreciat că deși nu se poate reține că pârâții au calitatea de avânzi cauză în

raport de autorul care a figurat ca pârât în acțiunea în revendicare anterior

soluționată - Consiliul General al Municipiului București, nefiind îndeplinită

condiția anteriorității actului, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare,

care reprezintă titlul de proprietate al pârâților în temeiul Legii nr.

112/1995, asupra apartamentului revendicat este perfectat la data de 11

decembrie 1996, iar hotărârea în raport de care se analizează identitatea de

părți, este pronunțată la data de 06 martie 2001, nu se poate face abstracție

de faptul că în acel litigiu, cei doi pârâți chemați în judecată în această

ultima cauză, au stat totuși în proces în calitate de intervenienți în interes

propriu.

Cu privire la cea

de-a doua condiție a identității de obiect (prin obiect înțelegând atât dreptul

subiectiv dedus judecății cât și bunul asupra căruia poartă aceste drept),

instanța de apel a constatat că prin Sentința civilă nr. 244/2001 s-a admis

revendicarea, în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al municipiului București

și SC F. SA, pentru terenul aferent imobilului revendicat și pentru

apartamentele care erau deținute cu contracte de închiriere, nu și pentru cele

vândute în baza Legii nr. 112/1995, așa cum este cazul apartamentului deținut

în proprietate de pârâți.

De asemenea, trebuie

avut în vedere faptul că cererea de intervenție în interes propriu, a avut ca

obiect constatarea deținerii de către actualii pârâți, a dreptului de

proprietate asupra apartamentului, anterior menționat, drept care le-a și fost

recunoscut acestora prin Sentința civilă nr. 244/2001 a Tribunalului București.

Prin acțiunea

introductivă în prezenta cauză, reclamantele revendică în contradictoriu cu

pârâții C.A. și S., acest apartament.

Or, prin raportat la

considerentele avute în vedere în analiza lipsei calității acestor pârâți de

avânzi cauză în raport de persoanele care au figurat în primul proces în

calitate de pârâți și de obiectul concret al cererii de intervenție în interes

propriu, soluționată prin hotărârea anterioară, s-a apreciat că în cauză,

eronat s-a apreciat că este îndeplinită condiția identității de obiect.

În ceea ce privește

identitatea de cauză, se reține că această noțiune desemnează fundamentul

pretenției afirmate, instituția sau categoria juridică pe care reclamantul își

întemeiază pretenția sa, coroborat cu împrejurările de fapt datorită cărora

invocă aplicarea respectivei reguli de drept. În determinarea conceptului de

cauză sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la

fundamentarea temeiului juridic al acțiunii.

În același timp,

pentru a se stabili identitatea de cauză se impune verificarea considerentelor

hotărârii, pentru că atunci când judecătorul soluționează o cerere, el se

raportează la cauza acțiunii cu care a fost învestit.

Deci pentru a ști dacă

este vorba despre reînnoirea aceluiași litigiu, judecătorul trebuie să ia în

considerare motivele hotărârii anterioare, care reprezintă justificarea și

susținerea necesară a soluției adoptate.

Astfel, litigiul

anterior a avut ca obiect revendicarea imobilului situat în București,str. T.,

sector 2, reclamantul - M.G., invocând în acel proces, preluarea abuzivă a

bunului revendicat de către stat, întemeiată pe exceptarea de la naționalizare

a autorilor săi.

Prin cererea de

intervenție în interes propriu, s-a solicitat de către intervenienții în

interes propriu, C.S. și C.A., constatarea calității acestora de proprietari ai

apartamentului din imobilul revendicat, cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,

cerere care a fost soluționată ca atare de către instanța astfel învestită.

În acest sens, în

considerentele sentinței sus-menționate s-a reținut cu privire la cererea de

intervenție în interes propriu:"în conformitate cu prevederile art. 480 C.

civ., va admite cererile de intervenție, constatând în conformitate cu

prevederile art. 111 din C. proc. civ., dreptul de proprietate asupra

apartamentelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, așa cum rezultă din

actele dosarului, aceștia putând opune reclamantului, un titlu de proprietate

provenind de la un alt autor”.

Așadar, Tribunalul

București, soluționând cererea de intervenție principală, doar a constatat

existența dreptului de proprietate asupra apartamentului în patrimoniul lor,

fără să procedeze la o comparare cu titlul reclamantelor, mecanism care ține de

esența acțiunii în revendicare.

Rațiunea pentru care

acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B. și SC

F. SA, a fost admisă în parte, a vizat potrivit acelorași considerente,

împrejurarea că "în posesia statului, în funcție de relațiile comunicate

din dosar mai aflându-se în acest moment 18,84% din imobilul respectiv

apartamentele ocupate de familiile P.S., P.L. și D.N. ca și 36,16 mp suprafață

construită și 90,30 mp teren liber, astfel că tribunalul va admite cererea, în

parte, conform art. 480 din C. civ., deci numai pentru ceea ce se mai regăsește

în posesia statului.”.

Totodată, în căile de

atac exercitate împotriva acestei hotărâri, singurul aspect care a făcut

obiectul dezbaterilor contradictorii a vizat calitatea procesuală pasivă a

Consiliului General al Municipiului București. În consecință, verificarea

cerințelor impuse de art. 1201 din C. civ., se impune a fi făcută în raport de

considerentele Sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalul București, secția a

III-a civilă.

Așadar, în litigiul

anterior, autorul reclamantelor a solicitat obligarea Consiliului General al

Municipiului București și SC F. SA la a-i lăsa în proprietate și posesie

imobilul, cauza acestui litigiu, din perspectiva acțiunii principale,

constituind-o nevalabilitatea titlului acestor pârâți, așadar deținerea

nelegală a bunului de către stat, din perspectiva nerespectării prevederilor

Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

Pe de altă parte,

cererile de intervenție principală formulate de C.S. și C.A., au avut drept

cauză, constatarea existenței în patrimoniul acestor intervenienți a dreptului

de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, apartament situate în imobilul revendicat.

În prezenta cauză, se

solicită, pe calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva pârâților

dobânditori ai dreptului de proprietate asupra apartamentului în temeiul Legii

nr. 112/1995, compararea celor două titluri deținute de către părțile din

proces, titluri apreciate ca fiind valabile - cel aparținând autorilor

reclamantelor - actul de vânzare-cumpărare transcris la 16 februarie 1937 și

autorizația de construire din 01 septembrie 1941 și cel al pârâților -

contractul de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 1996, încheiat cu Primăria

Municipiului București, ca reprezentantă a statului și constatarea titlului cel

mai bine caracterizat, iar în urma realizării acestei analize, să se dispună

obligarea pârâților la a lăsa în deplina proprietate și posesie imobilul

apartament dobândit prin contractul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Așadar, reclamantele

își întemeiază noua acțiune în revendicare pe prevederile art. 480 C. civ. și

pe alte împrejurări de fapt, care nu au fost avute în vedere în litigiul ce s-a

purtat anterior, din considerentele Sentinței civile nr. 244/2001 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, nerezultând că instanțele

învestite cu soluționarea procesului ce a făcut inițial obiectul Dosarului nr.

5154/2000, ar fi procedat la compararea celor două titluri de proprietate

invocate de părțile din prezenta cauză asupra aceluiași imobil.

Din considerentele

sentinței apelate rezultă că instanța de fond a analizat această problemă a

autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 244/2001 a Tribunalului

București, din prisma soluției pronunțate sub aspectul cererii de intervenție

principală formulată de pârâții din prezenta cauză în Dosarul nr. 5154/2000 a

Tribunalului București, ajungând la concluzia că este îndeplinită cerința

triplei identități de elemente (anterior analizate). Curtea apreciază că

raționamentul primei instanțe nu rezistă la critică, dat fiind faptul că, deși

există identitate de părți, nu sunt îndeplinite celelalte condiții referitoare

la identitatea de obiect și de cauză.

Or, câtă vreme din

situația de fapt conturată în cauză și pe care prima instanță și-a întemeiat

soluția pronunțată, nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor stabilite

de art. 1201 din C. civ., în cauză, admiterea excepției autorității de lucru

judecat este eronată, instanța de fond făcând o aplicare greșită în cauză a

prevederilor legale anterior citate.

Instanța de apel a

avut în vedere pentru identitate de rațiune și Decizia civilă nr. 638AS din 26

noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

irevocabilă, prin care s-a soluționat aceeași problema de drept, prin raportare

la Sentința civilă nr. 244/2001 în raport de intervenienții în nume propriu

M.E.și M.M.E.

În acest sens, s-a

avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza

Tudor Tudor contra României, cauză în care s-a statuat:"în absența unui

mecanism care să asigură consistență practicii instanțelor naționale,

diferențele de interpretare așa de profunde și de durată în timp referitor la

un subiect de o asemenea importanță pentru societate, este în măsură să creeze

o situație de incertitudine continuă” apreciată ca fiind contrară art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții C.S. și C.A., solicitând modificarea ei în

sensul respingerii apelului și pe cale de consecință menținerea hotărârii

instanței de fond.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în ce

privește excepția autorității de lucru judecat, care în opinia recurentului

este incidentă în cauză.

În aceeași idee se

susține că în ambele procese se tinde la valorificarea aceluiași drept de

proprietate și că în baza cererii de intervenție a lor au provocat compararea

titlurilor.

Ca atare, susțin

recurenții, ambele acțiuni sunt întemeiate pe dreptul comun art. 480 C. civ.,

motiv pentru care fiind întrunite și cerințele triplei identități de părți,

obiect și cauză, este operantă excepția autorității de lucru judecat.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Potrivit art 1201 C.

civ. există autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în

judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și privește

aceleași părți.

Principiul autorității

de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a uni proces terminat,

având aceleași părți, obiect și aceeași cauză, ci și contrazicerile dintre două

hotărâri. Astfel lucrul judecat are mai multe efecte între care exclusivitatea,

care face să nu fie posibil un nou litigiu, dacă există triplă identitate de

părți obiect și cauză, dar și obligativitatea care face ca părțile să se supună

hotărârii judecătorești.

Ca atare respectarea

principiului autorității de lucru judecat presupune în ideea asigurării

stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă o dată tranșată

de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății . Astfel autoritatea de

lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in

idem) ci sub forma prezumției de lucru judecat.

Or, raportând cele

expuse la speța, la Sentința civilă nr 244/2001 a Tribunalului București și

respectiv obiectul prezentului litigiu, este de reținut că excepția autorității

de lucru judecat, de care se prevalează recurenții, nu este incidentă în cauză,

cum de altfel bine a reținut instanța de apel, întrucât nu sunt întrunite

cerințele triplei identități, de obiect, cauză și părți.

Astfel litigiul

anterior a vizat revendicarea imobilului situat în București str. T. preluat abuziv

de stat, întemeiată pe exceptarea acestui imobil de la naționalizarea lui prin

Decretul nr. 92/1950.

Din Sentința civilă

nr 244/2001a Tribunalului București, rezultă că instanța a constatat (ca urmare

a admiterii cererii de intervenție formulată de C.S. și C.A.) doar existența

dreptului de proprietate asupra apartamentului, fără a se fi procedat la o

comparare a titlurilor de proprietate.

Or, noua acțiune

întemeiată pe dispozițiile art 480 C. civ. vizează tocmai această comparare a

titlurilor de proprietate prezentate de părți cu privire la același imobil.

Ca atare, față de

dispozitivul și considerentele Sentinței civile nr 244/2001 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, de faptul că noua acțiune vizează un alt

obiect și anume compararea titlurilor de proprietate deținute de părțile din

litigiu, nu sunt întrunite cerințele art 1201 C. civ. și respectiv art. 166 C.

proc. civ.

Astfel din această

perspectivă, criticile recurenților sunt nefondate motiv pentru care nefiind

incidente dispozițiile art 304 pct 9 C. proc. civ., recursul pârâților urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâții C.S. și C.A. împotriva Deciziei nr. 479 A din 5

mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS