ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1992/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 21 martie 2003 reclamanții R.C., R.M., M.N., A.V., A.P., A.D. și N.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Fonoaudiologie și Chirurgie Funcțională ORL „Profesor dr. Dorin Hociotă” să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 304 mp. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii motivat de împrejurarea că terenul are regimul proprietății publice, aflat în administrarea primăriei sectorului 5 București și că reclamanții au vocație doar la măsuri reparatorii prin echivalent conform Legii nr. 10/2001.

Pe baza probelor administrate, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 381 din 21 aprilie 2003 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților. În considerentele acestei hotărâri se arată că reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor imobilului respectiv I.A. și A.V., au notificat conform art. 21 din Legea nr.1 0/2001 unitatea deținătoare, respectiv pârâtul Institutul de Fonoaudiologie și Chirurgie Funcțională ORL „Profesor dr. Dorin Hociotă” pentru a le fi restituit în natură terenul în suprafață de 304 mp aflat în incinta sediului institutului, teren preluat abuziv de stat de la autorii lor. Cum reclamanții nu au primit nici un răspuns la notificare au promovat prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că reclamanții nu au dovedit identitatea dintre terenul revendicat și cel asupra căruia poartă dreptul lor de proprietate. Din expertiza efectuată în cauză rezultă că terenul a fost identificat de expert pe baza declarațiilor reclamanților și a afirmațiilor pârâtului și nu prin mijloace științifice pentru stabilirea identității dintre amplasamentul terenului descris în actul de proprietate din anul 1935 și amplasamentul actual al acestuia. De asemenea, nu s-a făcut dovada identității numărului poștal și al denumirii străzii unde este situat imobilul, știut fiind că în anul 1975 construcția a fost demolată. Nemulțumit de această hotărâre, reclamantul R.M. a declarat apel criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă , prin decizia nr. 71 din 23 ianuarie 2004 a admis apelul reclamantului R.M., a schimbat sentința tribunalului și a respins acțiunea reclamanților ca prematur formulată. Excepția prematurității acțiunii a fost invocată din oficiu de instanța de apel care a considerat că potrivit Legii nr. 10/2001,tribunalul nu are decât atribuții de control asupra actelor săvârșite în faza administrativă, fiind competent să soluționeze doar contestația împotriva dispoziției motivate emisă de persoana juridică deținătoare a bunului. Din această perspectivă, este exclusă competența tribunalului, ca în mod direct și în lipsa dispoziției motivate să dispună asupra cererii persoanei îndreptățite, substituindu-se persoanei deținătoare.

În acest sens s-au interpretat dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 și s-a constatat că acțiunea adresată instanței este prematură întrucât nu s-a parcurs procedura administrativă prealabilă ce este obligatorie și în raport de art. 109 alin. (2) C. proc. civ. În termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții R.M., R.C., M.N., A.V., A.P., A.D. și N.A. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții susțin în esență că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât instanța de fond avea competență să se pronunțe direct asupra cererii de restituire în natură a imobilului în condițiile în care intimatul și pe parcursul procesului a refuzat predarea bunului arătând motivele acestui refuz.

Ca urmare până la invocarea excepției de prematuritate, intimatul s-a pronunțat asupra notificării î sensul refuzului de restituire în natură a terenului așa încât acțiunea întrunea toate cerințele de admisibilitate. Cum instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului s-a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. (2) și (5) C. proc. civ. În subsidiar, s-a invocat Legea nr. 29/1990 și s-a cerut obligarea intimatei să emită dispoziția motivată de restituire în natură a imobilului în litigiu, iar dacă acest lucru este imposibil, intimatul să fie obligat să facă recurenților o ofertă de restituire prin echivalent pentru imobil. Recursul declarat de reclamanți este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Într-adevăr, recurenții reclamanți au adresat notificare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 intimatei care deține imobilul în litigiu. Au atașat notificării actele doveditoare privind proprietatea asupra imobilului și au dovedit cu înscrisuri că au calitate de persoane îndreptățite conform art. 22 din lege. Corelativ, persoana deținătoare era „obligată” ca în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării și a actelor doveditoare să emită dispoziția motivată pronunțându-se astfel asupra cererii de restituire în natură, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În cauză, recurenții și-au îndeplinit obligațiile legale în timp ce intimatul a refuzat să emită dispoziția motivată în termenul defipt de lege, ori această temporizare, de peste un an, deschide celui vătămat accesul la justiție pentru a-și realiza dreptul subiectiv exercitat.

Această atitudine culpabilă de a nu se pronunța asupra notificării prin dispoziție, semnifică faptul că intimatul, în calitate de persoană juridică deținătoare a imobilului, refuză restituirea în natură a bunului. De altfel, pe parcursul procesului prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond, intimatul și-a consolidat poziția de a respinge cererea de restituire în natură a imobilului în mod neechivoc susținând că acest bun face parte din domeniul public și se află în administrarea Primăriei sectorului 5 București. Față de cele expuse, este clar că intimatul s-a pronunțat asupra cererii de restituire a imobilului, astfel că acțiunea reclamanților nu este prematură și a raționa altfel ar însemna că printr-un formalism excesiv să fie obstrucționat accesul persoanelor la justiție ceea ce nu permite art. 21 din Constituția României.

Considerând că prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei instanța de apel a respins acțiunea reclamanților ca prematur formulată fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (2) și (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre soluționare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții A.V. în nume propriu și ca mandatar al reclamanților A.D. și N.A. și de reclamantul R.C. în nume propriu și ca mandatar al reclamanților R.M., M.N. și A.P. împotriva deciziei nr. 71 din 23 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2006.