ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1992/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 21 martie 2003

reclamanții R.C., R.M., M.N., A.V., A.P., A.D. și N.A. au solicitat în

contradictoriu cu pârâtul

Institutul de Fonoaudiologie și Chirurgie Funcțională ORL „Profesor dr.

Dorin Hociotă” să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în

București, format din teren în suprafață de 304 mp.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin

care a solicitat respingerea acțiunii motivat de împrejurarea că terenul are

regimul proprietății publice, aflat în administrarea primăriei sectorului 5

București și că reclamanții au vocație doar la măsuri reparatorii prin

echivalent conform Legii nr. 10/2001.

Pe baza probelor administrate,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 381 din 21

aprilie 2003 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților.

În considerentele acestei hotărâri

se arată că reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor

imobilului respectiv I.A. și A.V., au notificat conform art. 21 din Legea nr.1 0/2001

unitatea deținătoare, respectiv pârâtul Institutul de Fonoaudiologie și

Chirurgie Funcțională ORL „Profesor dr. Dorin Hociotă” pentru a le fi restituit

în natură terenul în suprafață de 304 mp aflat în incinta sediului

institutului, teren preluat abuziv de stat de la autorii lor.

Cum reclamanții nu au primit nici un

răspuns la notificare au promovat prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că

reclamanții nu au dovedit identitatea dintre terenul revendicat și cel asupra

căruia poartă dreptul lor de proprietate.

Din expertiza efectuată în cauză

rezultă că terenul a fost identificat de expert pe baza declarațiilor

reclamanților și a afirmațiilor pârâtului și nu prin mijloace științifice

pentru stabilirea identității dintre amplasamentul terenului descris în actul

de proprietate din anul 1935 și amplasamentul actual al acestuia.

De asemenea, nu s-a făcut dovada

identității numărului poștal și al denumirii străzii unde este situat imobilul,

știut fiind că în anul 1975 construcția a fost demolată.

Nemulțumit de această hotărâre,

reclamantul R.M. a declarat apel criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă , prin decizia nr. 71 din 23 ianuarie 2004 a admis apelul

reclamantului R.M., a schimbat sentința tribunalului și a respins acțiunea

reclamanților ca prematur formulată.

Excepția prematurității acțiunii a

fost invocată din oficiu de instanța de apel care a considerat că potrivit

Legii nr. 10/2001,tribunalul nu are decât atribuții de control asupra actelor

săvârșite în faza administrativă, fiind competent să soluționeze doar

contestația împotriva dispoziției motivate emisă de persoana juridică

deținătoare a bunului. Din această perspectivă, este exclusă competența

tribunalului, ca în mod direct și în lipsa dispoziției motivate să dispună

asupra cererii persoanei îndreptățite, substituindu-se persoanei deținătoare.

În acest sens s-au interpretat

dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 și s-a constatat că

acțiunea adresată instanței este prematură întrucât nu s-a parcurs procedura

administrativă prealabilă ce este obligatorie și în raport de art. 109 alin. (2)

C. proc. civ.

În termenul prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții R.M., R.C.,

M.N., A.V., A.P., A.D. și N.A. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții susțin în esență că

instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 10/2001

întrucât instanța de fond avea competență să se pronunțe direct asupra cererii

de restituire în natură a imobilului în condițiile în care intimatul și pe

parcursul procesului a refuzat predarea bunului arătând motivele acestui refuz.

Ca urmare până la invocarea excepției de prematuritate, intimatul s-a pronunțat

asupra notificării î sensul refuzului de restituire în natură a terenului așa

încât acțiunea întrunea toate cerințele de admisibilitate.

Cum instanța de apel nu a intrat în

cercetarea fondului s-a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere

spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. (2) și (5) C. proc. civ.

În subsidiar, s-a invocat Legea nr. 29/1990

și s-a cerut obligarea intimatei să emită dispoziția motivată de restituire în

natură a imobilului în litigiu, iar dacă acest lucru este imposibil, intimatul

să fie obligat să facă recurenților o ofertă de restituire prin echivalent pentru

imobil.

Recursul declarat de reclamanți este

fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Într-adevăr, recurenții reclamanți

au adresat notificare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 intimatei care

deține imobilul în litigiu. Au atașat notificării actele doveditoare privind

proprietatea asupra imobilului și au dovedit cu înscrisuri că au calitate de

persoane îndreptățite conform art. 22 din lege.

Corelativ, persoana deținătoare era

„obligată” ca în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării și a

actelor doveditoare să emită dispoziția motivată pronunțându-se astfel asupra

cererii de restituire în natură, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, recurenții și-au

îndeplinit obligațiile legale în timp ce intimatul a refuzat să emită

dispoziția motivată în termenul defipt de lege, ori această temporizare, de

peste un an, deschide celui vătămat accesul la justiție pentru a-și realiza

dreptul subiectiv exercitat.

Această atitudine culpabilă de a nu

se pronunța asupra notificării prin dispoziție, semnifică faptul că intimatul,

în calitate de persoană juridică deținătoare a imobilului, refuză restituirea

în natură a bunului.

De altfel, pe parcursul procesului

prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond, intimatul și-a

consolidat poziția de a respinge cererea de restituire în natură a imobilului

în mod neechivoc susținând că acest bun face parte din domeniul public și se

află în administrarea Primăriei sectorului 5 București.

Față de cele expuse, este clar că

intimatul s-a pronunțat asupra cererii de restituire a imobilului, astfel că

acțiunea reclamanților nu este prematură și a raționa altfel ar însemna că

printr-un formalism excesiv să fie obstrucționat accesul persoanelor la

justiție ceea ce nu permite art. 21 din Constituția României.

Considerând că prin interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente cauzei instanța de apel a

respins acțiunea reclamanților ca prematur formulată fără a intra în cercetarea

fondului, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (2) și (5) C. proc. civ., va

admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre soluționare

aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții A.V. în nume propriu și ca mandatar al reclamanților A.D. și N.A.

și de reclamantul R.C. în nume propriu și ca mandatar al reclamanților R.M., M.N.

și A.P. împotriva deciziei nr. 71 din 23 ianuarie 2004 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2006.