ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2339/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2339/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 164 din 9

februarie 2009 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Consiliul Local al Sectorului 2 București, s-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Spitalul Clinic D.I.C., s-a

respins acțiunea față de pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 București,

pentru lipsă calitate procesuală pasivă, s-a admis acțiunea formulată de

reclamanți față de pârâții Spitalul Clinic D.I.C. și Municipiul București prin

Primarul General; s-a constatat calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite la restituirea imobilului - teren și construcții (corp A și B)

situate în București, sector 2, au fost obligate pârâtele să restituie în

natură reclamanților terenul situat în prezent în incinta Spitalului Clinic

D.I.C. din București, sector 2, identificat în schița anexa la raportul de

expertiză tehnică topografică, întocmit de expert tehnic D.N.M., precum și

imobilele construcții corp A (C2) în suprafață de 147 35 mp și corp B (C2) în

suprafață de 47,45 mp identificate în raportul de expertiză tehnică construcții

întocmit de ing. expert V.V., iar în conformitate cu art. 16 din Legea nr.

10/2001, republicată, a obligat reclamanții să mențină afecțiunea imobilului

restituit o perioadă de 5 ani de la data pronunțării sentinței de restituire.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că a fost învestit cu acțiunea formulată de reclamanți, în calitate de

persoane îndreptățite, în situația refuzului nejustificat al unității

deținătoare de a răspunde la notificarea formulată de aceștia, situație în

care, în conformitate cu dispozițiile Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

are obligația de a soluționa pe fond acțiunea.

Analizând cu prioritatea impusă de lege

excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul

Local sector 2 București și a pârâtului Spitalul Clinic D.I.C., tribunalul a

reținut că are legitimare procesuală pasivă în cauză doar pârâtul Spitalul

Clinic D.I.C. și Municipiul București prin Primarul General, care sunt

deținători în sensul acestei legi, nu și Consiliul Local Sector 2 București.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că

reclamanții au dovedit cu probele administrate atât dreptul de proprietate al

autorilor lor asupra imobilului solicitat prin notificare, cât și calitatea lor

de unici succesori ai acestora.

Din concluziile raportului de expertiza

efectuat în cauză, s-a reținut că imobilul figurează în prezent ca fiind inclus

în incinta Spitalului Clinic D.I.C., unitate raportat la care nu este exclusă

restituirea în natură, în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001,

republicată, care obligă însă pe reclamanți să mențină afectațiunea imobilului

restituit o perioadă de 5 ani de ia data pronunțării sentinței de restituire.

Și împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții N.A.A. și P.D.G.E., precum și pârâții Municipiul București

prin Primarul General și Spitalul Clinic D.I.C.

Prin decizia civilă nr. 496 din 15

octombrie 2009 a Curții de Apel București s-au respins ca nefondate apelurile

declarate de reclamanții P.D.G.E. și N.A.A., și de petenții Municipiul

București prin Primarul General, Spitalul Clinic D.I.C. reținându-se

următoarele considerente.

Prin cererea adresată instanței de fond,

astfel cum a fost precizată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la

restituirea în natură a imobilului situat în București.

Motivându-și acțiunea, reclamanții au

susținut că imobilul a fost proprietatea autorilor lor și a fost trecut în mod

abuziv în proprietatea statului prin naționalizare. Prin notificarea

înregistrată sub nr. 2330 din 21 mai 2001 la Primăria Municipiului București,

reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului, dar, deși au

trecut mai mult de 60 de zile de la înregistrare, nu au primit nici un răspuns.

Prin decizia nr. XX pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție la data de 19 martie 2007, în recurs in interesul

legii, s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de răspunde la notificarea

părții interesate.

Conform dispozițiilor art. 329 pct. 3 C.

proc. civ. dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor

de drept judecate prin această decizie erau obligatorii pentru instanța

fondului.

In consecință, sesizată fiind de către

reclamanți cu o cerere având ca obiect restituirea în natură a unui imobil

trecut abuziv în proprietatea statului, în care se invoca refuzul nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificare, instanța de fond era

obligată, conform deciziei obligatorii menționată anterior, să soluționeze pe

fond cererea de restituire.

O astfel de soluționare nu se putea face

decât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, în baza căreia fusese formulată

notificarea și are impunea verificarea calității reclamanților de persoane

îndreptățite la restituire în accepțiunea acestei legi speciale.

Procedând în acest mod și verificând

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, instanța de

fond nu numai că nu a pronunțat mai mult decât s-a cerut, astfel cum se susține

de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General ci a pronunțat o

hotărâre legală, în conformitate atât cu dispozițiile obligatorii cuprinse în

decizia pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, cât și cu

dispozițiile «speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Prin apelul declarat de Municipiul

București prin Primarul General și prin invocările apelantului pârât Spitalul

Clinic D.I.C. nu s-a contestat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite

la restituire ci doar modalitatea de restituire în natură dispusă de tribunal,

susținându-se că, fiind vorba de un imobil aflat în incinta unui spital, acesta

aparține domeniului public și nu putea fi restituit decât prin echivalent.

Fiind vorba de un imobil trecut în

patrimoniul statului în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, aflat în prezent în incinta Spitalului Clinic D.I.C. erau incidente

dispozițiile art. 16 din lege.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001

republicată în baza art. VII din Legea nr. 24/72005, în situația imobilelor

având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă

din această lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de

interes public, de învățământ, sănătate, ori social-culturale, foștilor

proprietari sau, după caz, moștenitorilor cestora, li se restituie imobilul în

proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3

ani, pentru cele arătate la pct. 3 și 4 in anexa nr. 2 lit. a) sau, după caz,

de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele

arătate la pct. 1 și 2 din anexa nr. 2 lit. a).

Printr-o corectă interpretare și aplicare

a acestui text de lege, având în vedere și faptul că imobilul în litigiu făcea

parte din categoriile de imobile menționate în anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 din

lege, tribunalul a apreciat] că reclamanții, în calitate de unici succesori ai

foștilor proprietari ai imobilului sunt îndreptățiți a restituire în natură,

dar cu condiția menținerii afectațiunii imobilului restituit, pentru o perioadă

de 5 ani de la data pronunțării emiterii hotărârii de restituire.

In consecință, critica adusă de apelantul

pârât Municipiul București prin Primarul General acestei soluții, prin care se

susține că imobilul nu putea fi restituit în natură deoarece este afectat de

amenajări de interes public va fi respinsă de instanța de apel ca nefondată,

textul legal menționat anterior prevăzând în mod expres restituirea în natură a

imobilelor aparținând unităților sanitare necesare și afectate de activități de

interes public.

In condițiile în care apelantul pârât

Spitalului Clinic D.I.C. este cel care posedă în fapt imobilul solicitat de

reclamanți, iar prin acțiune s-a solicitat obligarea pârâților la restituirea

imobilului, în mod corect instanța de fond a apreciat că acesta, în calitatea

sa de unitate deținătoare, are legitimare procesuală pasivă în cauză, deși nu

este entitatea învestită cu soluționarea notificării, numai astfel putându-i fi

opusă hotărârea irevocabilă ce va fi pronunțată în final.

Analizând, în conformitate cu

dispozițiile art. 292 alin. ultim C. proc. civ., apelul declarat de apelantul pârât

Spitalului Clinic D.I.C., nemotivat, s-a reținut că acesta a invocat în fața

instanței de fond excepțiile privind netimbrarea acțiunii, autoritatea de lucru

judecat, inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive a

Consiliului Local Sector 2 București, iar pe fond a solicitat respingerea

cererii reclamanților privind restituirea în natură a imobilului în raport de

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data formulării

întâmpinării de către acest pârâtul, respectiv la 02 septembrie 2002 (filele

80-82 din dosarul nr. 6590/2002 al Judecătoriei sectorului 2 București).

Fiind vorba de o contestație la refuzul

primăriei de a soluționa notificarea formulată de reclamați în baza Legii nr.

10/2001, refuz asimilat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizie

obligatorie pentru celelalte instanțe, cu respingerea cererii de restituire, în

mod corect tribunalul a apreciat că aceasta se judecă de instanță în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 și este scutită de plata taxei

de timbru, atât potrivit dispozițiilor acestei legi, cât și potrivit, art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997.

In ceea ce privește autoritatea de lucru

judecat, s-a reținut că aceasta a fost argumentată de apelantul pârât

Spitalului Clinic D.I.C. prin invocarea deciziei civile nr. 2728 din 28

octombrie 1999 pronunțată de Curtea de Ape București, prin care a fost

menținută o hotărâre pronunțată de instanță de fond într-o acțiune de

revendicare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

In condițiile în care acțiunea de față a

fost calificată ca fiind (contestație la refuzul pârâților de a soluționa

notificarea reclamanților întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite în

cauză condițiile art. 1201 C. proc. civ. pentru constarea autorității de lucru

judecat, neexistând identitate de obiect și cauză.

Excepția inadmisibilității acțiunii a

fost motivată de apelantul pârât prin faptul că reclamanții nu au epuizat

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care permite acestora

să se adreseze instanței de judecată doar cu contestație împotriva deciziei sau

dispoziției prin care unitatea deținătoare soluționează notificarea nu și în

cazul refuzului de soluționare a notificării.

Și această excepție a fost în mod corect

respinsă de instanța de fond, în raport de dispozițiile cuprinse în decizia nr.

XX

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la

data de 19 martie 2007, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu

putere obligatorie,că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a Consiliului Local Sector 2 București a fost unită de prima instanță cu

fondul cauzei, iar prin hotărârea pronunțată a fost respinsă, soluție care-i

profită apelantului pârât și care face să fie lipsită de interes reanalizarea

acesteia de către instanța de apel, conform art. 292 alin. ultim C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, apelantul pârât

Spitalului Clinic D.I.C. a solicitat respingerea cererii reclamanților de

restituire în natură a imobilului, invocând dispozițiile art. 16 din Legea nr.

10/2001, reglementarea în vigoare la data formulării întâmpinării de către

acest pârât la instanța de fond, potrivit căreia în situația imobilelor ocupate

de unități bugetare din învățământ, din sănătate, așezăminte social-culturale

sau de instituții publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de

misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanțele organizațiilor

internaționale inter-guvernamentale acreditate în România, precum și de

personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării

activităților de interes public, social-cultural sau obștesc, foștilor

proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile

prezentei legi.

Pe parcursul soluționării cauzei do față,

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Fiind vorba de o modificare ce privea

dispoziții de drept material cuprinse într-o lege specială aplicabilă în cauză,

modificare survenită înainte de trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța

de fond, aceasta era de imediată aplicare, iar apărarea invocată de apelantul

pârât Spitalului Clinic D.I.C. în fața primei instanțe, pe fondul cauzei, este

în mod evident nefondată.

Apelul declarat de apelanții reclamanți N.A.A.

și P.D.G.E. nu a fost motivat, situație în care analizarea lui s-a analizat în

raport de invocările făcute în fața instanței de fond.

In condițiile în care acțiunea acestora a

fost admisă pe baza celor susținute în fața primei instanțe, este evident că nu

există interes pentru reanalizarea acestora de către instanța de apel. Instanța

de apel a mai reținut că susținerea apelanților reclamanți făcută prin avocat

ia termenul de judecată din data de 12 octombrie 2009, peste termenul legal de

motivare a apelului, în sensul că aceștia ar fi nemulțumiți de menționarea în

dispozitivul sentinței instanței de fond a obligației lor privind menținerea

afectațiunii imobilului pentru o perioadă de 5 ani de la data pronunțării

hotărârii de restituire, nu reprezintă un motiv de ordine publică și nici nu a

fost o susținere pe care reclamanții să fi făcut-o în fața instanței de fond

.situație în care nu poate fi analizată de instanța de apel, conform art. 292

alin. ultim C. proc. civ..

Î

mpotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții N.A.A. și P.D.G.E. cât și

pârâții Municipiul București prin

Primarul General și Spitalul Clinic D.I.C.

Astfel

criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub

următoarele aspecte.

Reclamanții au criticat hotărârea

instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 motiv pentru care au solicitat

înlăturarea obligării la menținerea afectațiunii imobilului pe o perioadă de 5

ani.

In aceeași idee se susține că instanțele

au acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care nu fuseseră investite cu

o astfel de cerere.

Or, susțin reclamanții acest motiv de

recurs este unul de ordine publică câtă vreme instanțele nu au fost învestite

decât cu o cerere de restituire în natură a imobilului.

Pârâtul Municipiul București prin

Primarul General a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârea instanței de apel fiind lipsită de temei legal și dată cu

încălcarea legii.

Se mai învederează că instanța evocă în

considerentele hotărârii motivele de apel dar nu argumentează de ce sunt ele

nefondate, ceea ce echivalează cu o motivare necorespunzătoare.

Pârâtul Municipiul București mai susține

că existența unor elemente de sistematizare în patrimoniul imobilului din

litigiu și a rețelelor edilitare subterane fac în speță inaplicabile

dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 pe care instanța le invocă în mod

greșit.

In ceea ce privește recursul declarat de

Spitalul D.I.C., criticile acestui pârât vizează același motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin greșita aplicare a dispozițiilor

art. 1200-1201 C. civ. și art. 132 C. proc. civ.

Se susține astfel că acțiunea

reclamanților este practic una în revendicare astfel încât este incidență

excepția autorității de lucru judecat.

In ceea ce privește situația juridică a

imobilului din litigiu se susține că acesta a fost reconstituit în totalitate

pe cheltuiala Spitalului că în spațiile respective funcționează secția de

anatomie patologică și ca atare o restituire a imobilului în natură înseamnă

practic suspendarea funcționării instituției medicale pe o perioadă

nedeterminată ce implică grave prejudicii materiale unității.

Din acest punct de vedere, recurentul

susține că instanțele trebuiau să analizeze faptul că Spitalul D.I.C. este o

instituție de interes public și că activitățile medicale desfășurate în incinta

instituției medicale sunt destinate sănătății fiind astfel prioritare

interesului privat al reclamanților.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de

recurenți de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că

recursurile sunt nefondate.

Astfel

potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată,

imobilele ce au destinația arătată la anexa 2 lit. a), necesare și afectate

exclusiv și nemijlocit activităților în interes public se restituie foștilor

proprietari cu obligația menținerii afectacțiunii pe o perioadă de 3 ani pentru

cele arătate la pct. 3 și 4 din Anexa 2 lit. V) sau după caz de până la 5 ani

de la data emiterii deciziei sau dispoziției pentru cele arătate la pct. 1 și 2

din anexa nr. 2 lit. a).

Astfel în Anexa 2 sunt expres enumerate

imobilele ce intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind astfel

prevăzute și imobilele ocupate de unități sanitare și de asistență medico-socială

din sistemul public (creșe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de

plasament, case de copii).

Din perspectiva acestei dispoziții legale

exprese și imperative, imobilul din litigiu se încadrează în categoria

imobilelor ce intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001 și pentru care

legiuitorul a impus menținerea afectațiunii pe o perioadă de până la 5 ani.

Astfel câtă vreme din dispozițiile art. 16

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă fără posibilitate de echivoc obligația

(expresă) legală stabilită în sarcina foștilor proprietari sau după caz a moștenitorilor

acestora (cărora li se restituie în proprietate imobilele din categoria celor

înscrise în Anexa 2 din Legea nr. 10/2001) de a menține afectațiunea imobilelor

pe o anumită perioadă, instanța de apel nu a acordat plus petita, ci a dat

eficiență dispozițiilor legale sus evocate.

Ca atare, în condițiile în care obligația

menținerii afectațiunii imobilului este una legală, rezultată din dispozițiile

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ea se impune a fi respectată de

reclamanți cărora li s-a restituit în natură imobilul.

Din perspectiva dispozițiilor art. 16 din

Legea nr. 10/2001 și a celor cuprinse în Anexa 2 din Legea nr. 10/2001, sunt

nefondate atât criticile reclamantului cât și ale pârâtului Spitalul D.I.C.

Pentru eventualele investiții făcute de

Spitalul D.I.C. acesta are la îndemână mijloace juridice procedurale de

realizare, care însă nu pot fi analizate în acest cadru procesual, neexistând

vreun petit în acest sens.

Excepția autorității de lucru judecat și

cea a inadmisibilității acțiunii (ce a fost caracterizată de pârâtul Spitalul D.I.C.)

în revendicare a fost analizată de instanța de apel, nefiind incidente aceste

excepții, în condițiile în care acțiunea reclamanților a fost determinată de

refuzul și tergiversarea soluționării notificării (fiind incidente în cauză și

dispozițiile Deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în

recurs în interesul legii de Secțiile Unite) și a faptului că față de decizia

nr. 2728 din 28 octombrie 1999 a Curții de Apel București nu sunt întrunite

cerințele prevăzute de art. 1200-1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ. în ce

privește excepția autorității de lucru judecat.

Din perspectiva celor expuse și a

faptului că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unor rețele edilitare și

nici a unor elemente de sistematizare în privința imobilului, sunt nefondate și

criticile pârâtului Municipiul București prin Primarul General.

Nefondată este și critica acestui pârât

legată de o motivare necorespunzătoare a hotărârii, în condițiile în care instanța

de apel a dat eficiență atât dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. cât și

principiului

tantum devolutum quantum apellatum

.

Față de cele expuse nefiind întrunite

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a fi respins atât recursul

reclamanților cât și a celor doi pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondate recursurile declarate de reclamanții N.A.A. și P.D.G.E.; de

pârâții Municipiul București prin Primarul General și Spitalul Clinic D.I.C.

împotriva deciziei civile nr. 496A din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

aprilie 2010.