ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3205/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3205/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 181 din 11 februarie

2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a respins ca neîntemeiată

contestația formulată de contestatorii P.M. și P.F. în contradictoriu cu intimata

Primăria Municipiului București.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut ca, prin dispoziția din 24 iulie 2007, pârâta Primăria Municipiului

București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul

în suprafață de 80,00 m.p. situat în București, Șoseaua F., imposibil de restituit

persoanelor îndreptățite P.F. și P.M. și a fost respinsă cererea privind acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția situată în București, Șoseaua

F., deoarece în Decretul nr. 138/1980, aceasta nu apare expropriată și demolată.

Tribunalul a mai reținut

că, prin contestația formulată, contestatorii solicită restituirea în natură a suprafeței

de teren reprezentând diferența dintre suprafața de 451 m.p. pe care a deținut-o

în proprietate autoarea lor și suprafața de 80 m.p. pentru care li s-au dat despăgubiri

(teren care este situat în prezent în incinta curții Spitalului Oncologic F.), arătând

în mod expres că nu contestă soluția cu privire la construcție.

Cu privire la suprafața

de teren de 450 m.p., instanța a reținut că aceasta a făcut obiectul cererii de

revendicare formulată de P.I., autorul contestatorilor, în contradictoriu cu Spitalul

Clinic F., cerere soluționată definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.

1436 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin

această sentință, acțiunea autorului contestatorilor a fost respinsă reținându-se

că terenul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, în parte fiind necesar

pentru lărgirea arterei de circulație, iar restul pentru construirea Institutului

de Oncologie București, instituție de interes și de uz public.

Prima instanță a constatat

că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora persoanele îndreptățite,

precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat,

de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent

de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent,

în condițiile legii), au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1055

din 09 octombrie 2008 a Curții Constituționale, reținându-se și faptul că acesta

retroactivează în măsura în care lipsește de orice efecte juridice, respectiv de

puterea lucrului judecat, hotărâri judecătorești irevocabile prin care persoanelor

îndreptățite sau altor persoane vătămate într-un drept al lor li s-au respins cereri

de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect

imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice. Astfel legea nouă nu poate,

fără a retroactiva, să se aplice și situațiilor litigioase rezolvate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile. Chiar dacă principiul puterii de lucru

judecat nu este un principiu constituțional, încălcarea lui prin textul de lege

criticat contravine principiului separației puterilor în stat, întrucât legiuitorul

nu poate desființa hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intervenind

astfel în procesul de realizare a justiției.

Tribunalul a mai reținut

că, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În consecință, Tribunalul a considerat

că, la soluționarea prezentei cauze, trebuie avută în vedere și sentința civilă

nr. 1463 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

prin care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că terenul este afectat de lucrări

de utilitate publică.

În plus, în conformitate

cu dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, nu este posibilă restituirea

în natură a imobilului afectat de amenajări sau utilități publice, iar sintagma

amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafețe de teren afectat unei

utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate

a deservi nevoile comunității și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare

etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor

de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Instanța a apreciat

că terenul în litigiu, situat în curtea Spitalului de Oncologie, nu se poate restitui

în natură, în raport cu dispozițiile legale menționate.

Reținând că, prin contestația

formulată, contestatorii au solicitat doar restituirea în natură a terenului, arătând

în mod expres că nu sunt de acord cu acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru

acesta și având în vedere considerentele deja expuse, față de care s-a apreciat

că restituirea în natură nu este posibilă, instanța a respins contestația ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 381 din 1 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea

apelului formulat de apelantul-contestator P.F., împotriva sentinței civile nr.

181 din 11 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în contradictoriu cu intimatul-contestator P.M.

A fost schimbată în tot

sentința civilă apelată.

S-a dispus admiterea acțiunii

în parte.

S-a constatat dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii în cuantum de 428.400 RON, echivalent a 104.000

euro, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 450 m.p. și construcția demolată

din București, strada F., măsuri ce se vor acorda conform Titlului VII al Legii

nr. 247/2005.

S-a dispus respingerea

cererii de restituire în natură a terenului.

Examinând sentința apelată,

prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reținut următoarele:

Conform contractului de

vânzare-cumpărare

din

18 decembrie 1946 și certificatului din 01 februarie 1993 emis de Primăria sectorului

2 București, N.C.P. (care este aceeași persoană cu N.P., astfel cum reiese din declarația

de notorietate) a avut în proprietăți o suprafață de 450 m.p. teren, identificată

în contractul de vânzare-cumpărare prin laturi și vecinătăți. Din suprafața totală

menționată s-a expropriat suprafața de 80 m.p., prin Decretul de expropriere din

24 aprilie 1980.

Conform înscrisurilor

depuse de reclamant în apel, pe teren a exista și o casă de locuit din paianță,

cu planșee și șarpantă din lemn, respectiv, cu învelitoare de carton, în suprafață

construită de 54 m.p., precum și o magazie din scândură și paianță.

În Dosarul nr. 6529/1997

al Tribunalului București, având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de

P.I., fiul proprietarei N.P., în contradictoriu cu CGMB și Institutul Oncologic

București, s-a efectuat o expertiză topografică de către expertul C.S., prin care

a fost identificat terenul ca aflându-se în prezent în administrarea Institutului

Oncologic București. De asemenea, s-a constatat că pe teren nu există în prezent

construcții, acestea fiind demolate.

Prin sentința civilă

nr. 1463 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

rămasă irevocabilă, s-a respins acțiunea în revendicare formulată de P.I. cu motivarea

că terenul face parte din domeniul public (suprafața de 80 m.p. a fost expropriată

prin Decretul din 24 aprilie 1980, iar restul suprafeței de teren a fost expropriată

prin Decretul din 16 aprilie 1951, în cadrul unei suprafețe de teren mai mari, de

33,7670 ha), fiind inclus în terenul ce se găsește în prezent în administrarea Institutul

Oncologic București, instituție de interes public. Pentru identificarea terenului,

instanța care a pronunțat această sentință a avut în vedere înscrisurile și expertiza

topografică efectuată în dosar.

Așa cum a reținut și instanța

de fond prin sentința ce formează obiectul prezentului apel, hotărârea judecătorească

irevocabilă pronunțată anterior, în Dosarul nr. 6529/1997 a Tribunalului București,

se impune cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situației juridice a terenului.

Ca atare, în prezenta cauză, instanța pornește de la premisa că terenul în litigiu

constituie proprietate publică, fiind inclus în suprafața de teren destinată funcționării

unei instituții publice, astfel încât, în raport de prevederile art. 10 alin.

(3), art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv, art. 10.3

și art. 11.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi (aprobate

prin H.G. nr. 250/2007), cererea de restituire în natură nu poate fi admisă.

Deși cererea de restituire

în natură a fost în mod corect respinsă de către prima instanță, Curtea apreciază

că aceasta avea îndatorirea să lămurească situația juridică a dreptului la măsuri

reparatorii în echivalent, în condițiile în care prin notificarea adresată Prefecturii

Municipiului București  P.I., autorul contestatorilor, a solicitat despăgubiri,

iar din cererea introductivă și din cea depusă în Dosarul nr. 27558/3/2007 al Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, nu reiese în mod neechivoc

împrejurarea că se renunță la dreptul conferit de art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001

de a primi măsuri reparatorii în echivalent în ipoteza în care restituirea în natură

nu este posibilă.

Chiar în cererea introductivă

se arată că se dorește terenul în natură, „dacă este posibil”, iar în cererea ulterioară

se contestă dispoziția primăriei inclusiv sub aspectul neluării în considerare a

construcției demolate (pentru care contestatorii nu puteau solicita decât măsuri

reparatorii în echivalent). Împrejurarea că exprimarea contestatorilor nu a fost

suficient de clară nu poate conduce la concluzia reținută de prima instanță în sensul

că aceștia ar fi respins posibilitatea de a primi măsuri reparatorii în echivalent,

în situația în care restituirea în natură nu este posibilă. Prima instanță, în virtutea

rolului activ, ar fi trebuit să solicite contestatorilor să precizeze în mod expres

că renunță la dreptul lor de a primi măsuri reparatorii în echivalent. Or, o astfel

de precizare nu a fost făcută, ci dimpotrivă, cu ocazia concluziilor orale pe fond,

în ședința publică din 12 ianuarie 2009, contestatorii personal au arătat că solicită

despăgubiri în cazul în care terenul nu poate fi restituit în natură.

De asemenea, deși din

motivarea primei instanțe rezultă că terenul ce a aparținut autoarei contestatorilor

a avut suprafața de 450 m.p., totuși se respinge contestația și se păstrează dispoziția

emisă de primărie, prin care s-au propus măsuri reparatorii doar pentru suprafața

de 80 m.p.

Curtea a considerat că

prin probele administrate (înscrisuri și expertiza topografică) s-a făcut dovada

preluării de către stat a suprafeței de 450 m.p. și a construcțiilor, astfel încât

moștenitorii fostei proprietare au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru

întregul imobil.

Deși dispoziția contestată

în prezenta cauză nu este emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005

(pentru a deveni aplicabilă soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul în interesul legii prin Decizia nr. 52/2007), Curtea a considerat că

poate stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin contestatorilor. Această

concluzie are în vedere necesitatea respectării dreptului de acces la justiție al

contestatorilor și principiul plenitudinii de jurisdicție, care presupune o judecată

efectivă și completă a raportului juridic dedus judecății.

În prezenta cauză, autorul

contestatorilor a declanșat în anul 2001, prin formularea notificării, o procedură

administrativă finalizată abia în anul 2007, prin emiterea dispoziției contestate.

Potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și Normelor de aplicare a acestui titlu,

aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, contestatorul ar fi nevoit ca, după parcurgerea

unei proceduri administrative, urmată de prezenta procedură judiciară (prin care

i s-ar stabili doar un drept, necuantificat, de a primi măsuri reparatorii), să

urmeze ulterior o nouă procedură administrativă, de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

procedură care, la rândul său, poate fi urmată de o nouă procedură judiciară.

În raport de perioada

de timp extrem de mare care s-a scurs de la data notificării, Curtea consideră că

trimiterea contestatorilor într-o nouă procedură administrativă și refuzul de a

le stabili întinderea despăgubirilor, ar afecta, în însăși substanța sa, dreptul

de acces efectiv la instanță.

Ineficiența procedurii

de stabilire și acordare a despăgubirii, prevăzută Legea nr. 10/2001 și Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, a fost deja constatată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauze precum F. împotriva României, R.I. împotriva României, M. și alții

împotriva României. Curtea a constatat că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților

interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este

necesar, la o procedură judiciară contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu,

nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri

în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Refuzul instanței de a

stabili în cadrul acestui proces cuantumul măsurilor reparatorii cuvenite contestatorilor

ar conduce și la o situație inechitabilă pentru contestatorii cărora li s-au emis

dispozițiile ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 în raport cu cei

cărora li s-au emis dispozițiile de soluționare a notificărilor înainte de intrarea

în vigoare a acestei legi și care, potrivit deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, pot beneficia de stabilirea întinderii despăgubirilor chiar

de către instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației. Tratamentul

diferențiat al celor două categorii de beneficiari ai aceleiași Legi nr. 10/2001

(care au formulat notificările în condiții egale și înăuntrul aceluiași termen legal)

nu poate fi justificat exclusiv pe considerentul că dispoziția de soluționare a

contestației a fost emisă înainte sau după modificarea Legii nr. 247/2005, în condițiile

în care întârzierea soluționării notificării nu poate fi imputată contestatorilor.

În consecință, Curtea,

având în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel,

precum și dispozițiile art. 1, 2, art. 10 alin. (1), (8), (9) și (10), art. 11

alin. (4) și din Legea nr. 10/2001, republicată, a admis apelul, a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii și constatarea dreptului

reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru întreaga suprafață de teren

de 450 m.p. și construcția care a fost demolată.

În ceea ce privește modalitățile

de acordare efectivă (plata) despăgubirilor, sunt aplicabile prevederile art. 14

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G.

nr. 81/2007, în sensul că se vor acorda despăgubiri în bani, de către Direcția pentru

Acordarea Despăgubirilor în numerar, în limita sumei de maxim 500.000 RON, iar pentru

diferență, dacă este cazul, se acordă acțiuni la SC F.P. SA.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs Primăria Municipiului București prin Primarul General invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Greșit instanța de apel

a admis apelul reclamantei deoarece conform art. 16 din Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate

potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe

bază de proces-verbal de predare-primire, Secretariatului Comisiei Centrale.

Prin urmare, în cauză

instanța se putea pronunța în condițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul

de a obliga pârâții la a emite o dispoziție, reglementarea în vigoare la epoca pronunțării

hotărârii nu mai prevedea forma măsurii reparatorii în echivalent reținută de instanța

de judecată, contrar art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Solicită judecarea în

lipsă.

Examinând recursul declarat

de pârâtă, instanța reține următoarele:

Stabilirea directă a despăgubirilor

în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării precum și obligarea acesteia

la plata lor prin hotărâre judecătorească este nelegală.

Din moment ce legiuitorul

a reglementat distinct entitățile, procedurile și instanțele chemate a se pronunța

asupra măsurilor reparatorii în funcție de natura lor, nu se poate concepe juridic

o substituție de atribuții și competențe ori de proceduri, fără a afecta grav substanța

legii și sensul dat reglementării de către legiuitor.

Astfel, reclamanții sunt

titularii unor măsuri de restituire reparatorii în echivalent, consecință a imposibilității

restituirii în natură a terenului în suprafață de 450 m

2

teren asupra

căruia s-a statuat anterior cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr.

1463 din 17 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, asupra afectațiunii

sale publice și a construcției demolate.

Într-o atare situație,

a determina întinderea despăgubirilor și a stabili acordarea lor conform Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 reprezintă o încălcare a procedurilor statuate de lege,

deoarece instanța civilă nu se poate substitui organismului abilitat de lege a statua

asupra întinderii cuantumului despăgubirilor și nici instanței de contencios administrativ

care tot prin lege nu are prerogativa de a stabili prima facie întinderea despăgubirilor

ci de a se pronunța asupra legalității și temeiniciei deciziei emise de Comisia

Generală de Stabilire a Despăgubirilor.

Or, prin uzurparea de

către instanța civilă a competențelor instanței de contencios administrativ, ele

însele ținute de a se pronunța doar în contestația formulată împotriva actului administrativ

de stabilire a despăgubirilor și nu direct asupra întinderii lor și prin încălcarea

procedurilor legale, special create pentru stabilirea și acordare a despăgubirilor,

instanța a încălcat grav legea.

Astfel, din moment ce

legislatorul a stabilit procedeul de stabilire a despăgubirilor și organismele abilitate

a se pronunța asupra lor, precum și căile de atac și instanțele chemate a se pronunța

asupra lor prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81/2007, instanța

nu poate dispensa partea de obligativitatea urmăririi realizării dreptului în condițiile

legii și nici nu poate, fără a încălca vădit legea, să emită considerații de echitate

cu privire la momentul soluționării notificărilor persoanelor îndreptățite, înainte

sau după apariția Legii nr. 247/2005 care le-a reglementat diferit, deoarece judecătorul

este chemat să interpreteze legea așa cum a promulgat-o legiuitorul fără a avea

aptitudinea legală de a o înlocui ori să creeze prin încălcarea normelor existente,

norme noi, pretoriene.

Or, dacă în materia stabilirii

și acordării despăgubirilor legea prezintă caracteristicile de accesibilitate și

previzibilitate, nu este posibil a fi înlăturate de la aplicare cu motivarea ineficienței

procedurii legale, care nu conduce în termen rezonabil la plata unei despăgubiri

în favoarea persoanei, în absența demersurilor părții de a utiliza procedura specială,

de natură a finaliza titlul de despăgubiri și mai ales a probațiunii neefectivității

modalităților de despăgubire.

În absența acestor coordonate,

instanța nu poate executa ea însăși măsura cu caracter general la care este obligat

Statul Român de a reface legislația, prin instituirea unor reguli de procedură simplificate

și eficiente care corijând disfuncționalitățile mecanismului de restituire, să mențină

totuși un just echilibru între interesele în instanță (cauza pilot – M.A. împotriva

României).

Procedând în acest mod,

instanța a încălcat legea, dreptul de acces la instanță nefiind afectat, din moment

ce reclamanții titulari ai unui bun actual fiind și-l pot realiza în cadrul procedurii

speciale, a cărei lipsă de efectivitate nu poate fi tranșată anticipat în afara

contextului procesual pendinte din care instanța a exclus ab initio finalizarea

procedurii speciale și dovada lipsei de efectivitate a modalității de despăgubire.

Față de cele reținute

instanța urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. să admită recursul pârâtei

Primăria Municipiului București prin Primarul General, examinat prin prisma motivului

de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și să modifice în parte decizia

atacată în sensul înlăturării cuantumului măsurilor reparatorii și al menținerii

restului deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General împotriva deciziei

nr. 381 A din 01 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Modifică în parte decizia

atacată în sensul înlăturării cuantumului măsurilor reparatorii și menține celelalte

dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2011.