ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3205/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 181 din 11 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorii P.M. și P.F. în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut ca, prin dispoziția din 24 iulie 2007, pârâta Primăria Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 80,00 m.p. situat în București, Șoseaua F., imposibil de restituit persoanelor îndreptățite P.F. și P.M. și a fost respinsă cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția situată în București, Șoseaua F., deoarece în Decretul nr. 138/1980, aceasta nu apare expropriată și demolată.

Tribunalul a mai reținut că, prin contestația formulată, contestatorii solicită restituirea în natură a suprafeței de teren reprezentând diferența dintre suprafața de 451 m.p. pe care a deținut-o în proprietate autoarea lor și suprafața de 80 m.p. pentru care li s-au dat despăgubiri (teren care este situat în prezent în incinta curții Spitalului Oncologic F.), arătând în mod expres că nu contestă soluția cu privire la construcție. Cu privire la suprafața de teren de 450 m.p., instanța a reținut că aceasta a făcut obiectul cererii de revendicare formulată de P.I., autorul contestatorilor, în contradictoriu cu Spitalul Clinic F., cerere soluționată definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1436 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin această sentință, acțiunea autorului contestatorilor a fost respinsă reținându-se că terenul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică, în parte fiind necesar pentru lărgirea arterei de circulație, iar restul pentru construirea Institutului de Oncologie București, instituție de interes și de uz public.

Prima instanță a constatat că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condițiile legii), au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1055 din 09 octombrie 2008 a Curții Constituționale, reținându-se și faptul că acesta retroactivează în măsura în care lipsește de orice efecte juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, hotărâri judecătorești irevocabile prin care persoanelor îndreptățite sau altor persoane vătămate într-un drept al lor li s-au respins cereri de revendicare sau de anulare a unor contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile preluate de stat sau de alte persoane juridice.

Astfel legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice și situațiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituțional, încălcarea lui prin textul de lege criticat contravine principiului separației puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desființa hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiției. Tribunalul a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În consecință, Tribunalul a considerat că, la soluționarea prezentei cauze, trebuie avută în vedere și sentința civilă nr. 1463 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că terenul este afectat de lucrări de utilitate publică. În plus, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, nu este posibilă restituirea în natură a imobilului afectat de amenajări sau utilități publice, iar sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafețe de teren afectat unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Instanța a apreciat că terenul în litigiu, situat în curtea Spitalului de Oncologie, nu se poate restitui în natură, în raport cu dispozițiile legale menționate. Reținând că, prin contestația formulată, contestatorii au solicitat doar restituirea în natură a terenului, arătând în mod expres că nu sunt de acord cu acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru acesta și având în vedere considerentele deja expuse, față de care s-a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, instanța a respins contestația ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 381 din 1 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea apelului formulat de apelantul-contestator P.F., împotriva sentinței civile nr. 181 din 11 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-contestator P.M.

A fost schimbată în tot sentința civilă apelată. S-a dispus admiterea acțiunii în parte. S-a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în cuantum de 428.400 RON, echivalent a 104.000 euro, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 450 m.p. și construcția demolată din București, strada F., măsuri ce se vor acorda conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. S-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a terenului. Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reținut următoarele: Conform contractului de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1946 și certificatului din 01 februarie 1993 emis de Primăria sectorului 2 București, N.C.P. (care este aceeași persoană cu N.P., astfel cum reiese din declarația de notorietate) a avut în proprietăți o suprafață de 450 m.p.

teren, identificată în contractul de vânzare-cumpărare prin laturi și vecinătăți. Din suprafața totală menționată s-a expropriat suprafața de 80 m.p., prin Decretul de expropriere din 24 aprilie 1980. Conform înscrisurilor depuse de reclamant în apel, pe teren a exista și o casă de locuit din paianță, cu planșee și șarpantă din lemn, respectiv, cu învelitoare de carton, în suprafață construită de 54 m.p., precum și o magazie din scândură și paianță. În Dosarul nr. 6529/1997 al Tribunalului București, având ca obiect acțiunea în revendicare formulată de P.I., fiul proprietarei N.P., în contradictoriu cu CGMB și Institutul Oncologic București, s-a efectuat o expertiză topografică de către expertul C.S., prin care a fost identificat terenul ca aflându-se în prezent în administrarea Institutului Oncologic București.

De asemenea, s-a constatat că pe teren nu există în prezent construcții, acestea fiind demolate. Prin sentința civilă nr. 1463 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, s-a respins acțiunea în revendicare formulată de P.I. cu motivarea că terenul face parte din domeniul public (suprafața de 80 m.p. a fost expropriată prin Decretul din 24 aprilie 1980, iar restul suprafeței de teren a fost expropriată prin Decretul din 16 aprilie 1951, în cadrul unei suprafețe de teren mai mari, de 33,7670 ha), fiind inclus în terenul ce se găsește în prezent în administrarea Institutul Oncologic București, instituție de interes public. Pentru identificarea terenului, instanța care a pronunțat această sentință a avut în vedere înscrisurile și expertiza topografică efectuată în dosar.

Așa cum a reținut și instanța de fond prin sentința ce formează obiectul prezentului apel, hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată anterior, în Dosarul nr. 6529/1997 a Tribunalului București, se impune cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situației juridice a terenului. Ca atare, în prezenta cauză, instanța pornește de la premisa că terenul în litigiu constituie proprietate publică, fiind inclus în suprafața de teren destinată funcționării unei instituții publice, astfel încât, în raport de prevederile art. 10 alin. (3), art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv, art. 10.3 și art. 11.6 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi (aprobate prin H.G.

nr. 250/2007), cererea de restituire în natură nu poate fi admisă. Deși cererea de restituire în natură a fost în mod corect respinsă de către prima instanță, Curtea apreciază că aceasta avea îndatorirea să lămurească situația juridică a dreptului la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care prin notificarea adresată Prefecturii Municipiului București P.I., autorul contestatorilor, a solicitat despăgubiri, iar din cererea introductivă și din cea depusă în Dosarul nr. 27558/3/2007 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, nu reiese în mod neechivoc împrejurarea că se renunță la dreptul conferit de art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 de a primi măsuri reparatorii în echivalent în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă.

Chiar în cererea introductivă se arată că se dorește terenul în natură, „dacă este posibil”, iar în cererea ulterioară se contestă dispoziția primăriei inclusiv sub aspectul neluării în considerare a construcției demolate (pentru care contestatorii nu puteau solicita decât măsuri reparatorii în echivalent). Împrejurarea că exprimarea contestatorilor nu a fost suficient de clară nu poate conduce la concluzia reținută de prima instanță în sensul că aceștia ar fi respins posibilitatea de a primi măsuri reparatorii în echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă. Prima instanță, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit să solicite contestatorilor să precizeze în mod expres că renunță la dreptul lor de a primi măsuri reparatorii în echivalent.

Or, o astfel de precizare nu a fost făcută, ci dimpotrivă, cu ocazia concluziilor orale pe fond, în ședința publică din 12 ianuarie 2009, contestatorii personal au arătat că solicită despăgubiri în cazul în care terenul nu poate fi restituit în natură. De asemenea, deși din motivarea primei instanțe rezultă că terenul ce a aparținut autoarei contestatorilor a avut suprafața de 450 m.p., totuși se respinge contestația și se păstrează dispoziția emisă de primărie, prin care s-au propus măsuri reparatorii doar pentru suprafața de 80 m.p. Curtea a considerat că prin probele administrate (înscrisuri și expertiza topografică) s-a făcut dovada preluării de către stat a suprafeței de 450 m.p. și a construcțiilor, astfel încât moștenitorii fostei proprietare au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil.

Deși dispoziția contestată în prezenta cauză nu este emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (pentru a deveni aplicabilă soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin Decizia nr. 52/2007), Curtea a considerat că poate stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin contestatorilor. Această concluzie are în vedere necesitatea respectării dreptului de acces la justiție al contestatorilor și principiul plenitudinii de jurisdicție, care presupune o judecată efectivă și completă a raportului juridic dedus judecății. În prezenta cauză, autorul contestatorilor a declanșat în anul 2001, prin formularea notificării, o procedură administrativă finalizată abia în anul 2007, prin emiterea dispoziției contestate.

Potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și Normelor de aplicare a acestui titlu, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, contestatorul ar fi nevoit ca, după parcurgerea unei proceduri administrative, urmată de prezenta procedură judiciară (prin care i s-ar stabili doar un drept, necuantificat, de a primi măsuri reparatorii), să urmeze ulterior o nouă procedură administrativă, de stabilire a cuantumului despăgubirilor, procedură care, la rândul său, poate fi urmată de o nouă procedură judiciară. În raport de perioada de timp extrem de mare care s-a scurs de la data notificării, Curtea consideră că trimiterea contestatorilor într-o nouă procedură administrativă și refuzul de a le stabili întinderea despăgubirilor, ar afecta, în însăși substanța sa, dreptul de acces efectiv la instanță.

Ineficiența procedurii de stabilire și acordare a despăgubirii, prevăzută Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost deja constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze precum F. împotriva României, R.I. împotriva României, M. și alții împotriva României. Curtea a constatat că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, dacă este necesar, la o procedură judiciară contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Refuzul instanței de a stabili în cadrul acestui proces cuantumul măsurilor reparatorii cuvenite contestatorilor ar conduce și la o situație inechitabilă pentru contestatorii cărora li s-au emis dispozițiile ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 în raport cu cei cărora li s-au emis dispozițiile de soluționare a notificărilor înainte de intrarea în vigoare a acestei legi și care, potrivit deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pot beneficia de stabilirea întinderii despăgubirilor chiar de către instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației.

Tratamentul diferențiat al celor două categorii de beneficiari ai aceleiași Legi nr. 10/2001 (care au formulat notificările în condiții egale și înăuntrul aceluiași termen legal) nu poate fi justificat exclusiv pe considerentul că dispoziția de soluționare a contestației a fost emisă înainte sau după modificarea Legii nr. 247/2005, în condițiile în care întârzierea soluționării notificării nu poate fi imputată contestatorilor. În consecință, Curtea, având în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, precum și dispozițiile art. 1, 2, art. 10 alin. (1), (8), (9) și (10), art. 11 alin. (4) și din Legea nr. 10/2001, republicată, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii și constatarea dreptului reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru întreaga suprafață de teren de 450 m.p.

și construcția care a fost demolată. În ceea ce privește modalitățile de acordare efectivă (plata) despăgubirilor, sunt aplicabile prevederile art. 14 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, în sensul că se vor acorda despăgubiri în bani, de către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar, în limita sumei de maxim 500.000 RON, iar pentru diferență, dacă este cazul, se acordă acțiuni la SC F.P. SA. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria Municipiului București prin Primarul General invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Greșit instanța de apel a admis apelul reclamantei deoarece conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire, Secretariatului Comisiei Centrale. Prin urmare, în cauză instanța se putea pronunța în condițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul de a obliga pârâții la a emite o dispoziție, reglementarea în vigoare la epoca pronunțării hotărârii nu mai prevedea forma măsurii reparatorii în echivalent reținută de instanța de judecată, contrar art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Solicită judecarea în lipsă. Examinând recursul declarat de pârâtă, instanța reține următoarele: Stabilirea directă a despăgubirilor în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării precum și obligarea acesteia la plata lor prin hotărâre judecătorească este nelegală. Din moment ce legiuitorul a reglementat distinct entitățile, procedurile și instanțele chemate a se pronunța asupra măsurilor reparatorii în funcție de natura lor, nu se poate concepe juridic o substituție de atribuții și competențe ori de proceduri, fără a afecta grav substanța legii și sensul dat reglementării de către legiuitor.

Astfel, reclamanții sunt titularii unor măsuri de restituire reparatorii în echivalent, consecință a imposibilității restituirii în natură a terenului în suprafață de 450 m 2 teren asupra căruia s-a statuat anterior cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1463 din 17 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, asupra afectațiunii sale publice și a construcției demolate. Într-o atare situație, a determina întinderea despăgubirilor și a stabili acordarea lor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 reprezintă o încălcare a procedurilor statuate de lege, deoarece instanța civilă nu se poate substitui organismului abilitat de lege a statua asupra întinderii cuantumului despăgubirilor și nici instanței de contencios administrativ care tot prin lege nu are prerogativa de a stabili prima facie întinderea despăgubirilor ci de a se pronunța asupra legalității și temeiniciei deciziei emise de Comisia Generală de Stabilire a Despăgubirilor.

Or, prin uzurparea de către instanța civilă a competențelor instanței de contencios administrativ, ele însele ținute de a se pronunța doar în contestația formulată împotriva actului administrativ de stabilire a despăgubirilor și nu direct asupra întinderii lor și prin încălcarea procedurilor legale, special create pentru stabilirea și acordare a despăgubirilor, instanța a încălcat grav legea. Astfel, din moment ce legislatorul a stabilit procedeul de stabilire a despăgubirilor și organismele abilitate a se pronunța asupra lor, precum și căile de atac și instanțele chemate a se pronunța asupra lor prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și O.U.G.

nr. 81/2007, instanța nu poate dispensa partea de obligativitatea urmăririi realizării dreptului în condițiile legii și nici nu poate, fără a încălca vădit legea, să emită considerații de echitate cu privire la momentul soluționării notificărilor persoanelor îndreptățite, înainte sau după apariția Legii nr. 247/2005 care le-a reglementat diferit, deoarece judecătorul este chemat să interpreteze legea așa cum a promulgat-o legiuitorul fără a avea aptitudinea legală de a o înlocui ori să creeze prin încălcarea normelor existente, norme noi, pretoriene.

Or, dacă în materia stabilirii și acordării despăgubirilor legea prezintă caracteristicile de accesibilitate și previzibilitate, nu este posibil a fi înlăturate de la aplicare cu motivarea ineficienței procedurii legale, care nu conduce în termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanei, în absența demersurilor părții de a utiliza procedura specială, de natură a finaliza titlul de despăgubiri și mai ales a probațiunii neefectivității modalităților de despăgubire. În absența acestor coordonate, instanța nu poate executa ea însăși măsura cu caracter general la care este obligat Statul Român de a reface legislația, prin instituirea unor reguli de procedură simplificate și eficiente care corijând disfuncționalitățile mecanismului de restituire, să mențină totuși un just echilibru între interesele în instanță (cauza pilot – M.A.

împotriva României). Procedând în acest mod, instanța a încălcat legea, dreptul de acces la instanță nefiind afectat, din moment ce reclamanții titulari ai unui bun actual fiind și-l pot realiza în cadrul procedurii speciale, a cărei lipsă de efectivitate nu poate fi tranșată anticipat în afara contextului procesual pendinte din care instanța a exclus ab initio finalizarea procedurii speciale și dovada lipsei de efectivitate a modalității de despăgubire. Față de cele reținute instanța urmează ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. să admită recursul pârâtei Primăria Municipiului București prin Primarul General, examinat prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

și să modifice în parte decizia atacată în sensul înlăturării cuantumului măsurilor reparatorii și al menținerii restului deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General împotriva deciziei nr. 381 A din 01 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul înlăturării cuantumului măsurilor reparatorii și menține celelalte dispoziții. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.