ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 605/2013

Decizia nr. 605/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 469/39/2012 pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 348 din 9 aprilie 2012 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Garda Financiară - Comisariatul General până la pronunțarea instanței de fond.

Reclamantul își întemeiază cererea, în drept, pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În susținerea cererii, reclamantul arată că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea unor prevederi legale privind desfășurarea examenului de testare profesională prevăzut de H.G. nr. 611/2008, respectiv dispozițiile art. 55 - 57 și art. 61 alin. (1), fiind lovită de nulitate, deoarece a fost emisă în urma unei proceduri vădit nelegale, declanșate în baza unui act normativ inexistent și care nu putea produce efecte juridice.

Arată reclamantul că pârâta a emis deciziile în baza Ordinului nr. 2.253/2011 al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală București.

Susține reclamantul că decizia atacată este nelegală, întrucât a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 99 alin. (3), (5) și (6) din Legea nr. 188/1999, care prevede că mai întâi trebuie să se exprime manifestarea de voință în sensul eliberării din funcție, iar ulterior să se respecte termenul de preaviz, ori, emitentul actului nu a respectat această condiție, acordând un termen de preaviz anterior eliberării din funcție, fapt ce constituie o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

De asemenea, reclamantul apreciază că decizia este nelegală și pentru că a fost emisă cu încălcarea art. 99 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, arătând că din cuprinsul deciziilor, eliberarea sa din funcție s-a dispus în temeiul art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999.

Reclamantul consideră că decizia atacată este nelegală deoarece a fost emisă cu încălcarea art. 99 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, text de lege care prevede că eliberarea din funcție poate fi dispusă exclusiv în cazul desființării fiecărui post în parte, fără a se avea în vedere vreo circumstanță imputabilă reclamantului.

Prin Sentința nr. 212 din 19 iunie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis cererea de suspendare a executării formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Garda Financiară - Comisariatul General București și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 348 din 9 aprilie 2012 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că este întemeiată condiția cazului bine justificat în înțelesul art. 14; art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Analizând sumar starea de fapt și de drept, Curtea a constatat că există o îndoială serioasă în privința legalității actului atacat, fapt rezultat din împrejurarea că prin Sentința nr. 49/2012 pronunțată de către Curtea de Apel Suceava a fost anulat Ordinul nr. 2.253/2011 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală București. Or, acest ordin a stat la baza emiterii deciziei contestate.

În plus, deși Ordinul nr. 2.253/2011 are un caracter normativ, nu a fost publicat în M. Of. al României, așa cum prevăd dispozițiile art. 11 din Legea nr. 24/2000.

Este dată și condiția pagubei iminente, întrucât reclamantul a rămas fără loc de muncă în condițiile unei crize economice, fiind lipsit de venituri. Mai mult, așa cum rezultă din dovezile depuse la dosar, reclamantul are angajat și un credit bancar cu o rată de 640 RON lunar.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Garda Financiară - Comisariatul General a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, autoritatea pârâtă susține că în speță instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, iar în ce privește existența unui caz bine justificat, arată că această condiție nu este îndeplinită.

Mai învederează că nu poate fi reținută motivarea instanței de fond potrivit căreia se constată că exista o îndoială serioasă în privința legalității actului atacat, fapt rezultat din împrejurarea că prin Sentința nr. 49/2012 pronunțată de Curtea de Apel Suceava a fost anulat Ordinul nr. 2.253/2011 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală, ordin care a stat la baza emiterii deciziei contestate.

Astfel, solicită a se constata că împotriva hotărârii judecătorești la care se referă instanța de fond s-a formulat recurs, așa încât, față de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, Sentința civilă nr. 49/2012 nu este irevocabilă și nu are caracter executoriu, în consecință, existența sentinței menționate anterior nu are nicio relevanță în privința legalității și temeiniciei deciziei de eliberare din funcție a cărei suspendare se solicită, atâta vreme cât respectiva hotărâre fusese atacată cu recurs.

De asemenea, este vădit nelegală motivarea instanței de fond potrivit căreia deși Ordinul nr. 2.253/2011 are un caracter normativ, nu a fost publicat în M. Of. al României așa cum prevăd dispozițiile art. 11 din Legea nr. 24/2000.

Din cele menționate anterior, rezultă fără putință de tăgadă că Ordinul Președintelui ANAF nr. 2.253/2011 nu poate reprezenta un act cu caracter normativ, întrucât acesta nu are o aplicabilitate generală, nu se adresează erga omnes, ci se adresează unui număr restrâns și bine definit de subiecți, respectiv funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul Gărzii Financiare.

Astfel, solicită a se constata că față de dispozițiile legale citate mai sus, nu se impunea publicarea în M. Of. a OPANAF nr. 2.253/2011 pentru că acesta nu este act administrativ cu caracter normativ, ci este act administrativ individual.

În ceea ce privește cealaltă condiție, respectiv prevenirea unei pagube iminente, instanța de fond a reținut în mod eronat că această condiție este îndeplinită.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, este necontestat că Ordinul nr. 2.253/2011 a fost emis de această autoritate în temeiul prevederilor art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (4) și (5) și art. 12 alin. (3) din H.G. nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea ANAF și ale art. 2 alin. (3) și (5) din H.G. nr. 1.324/2009 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, cu modificările și completările ulterioare, acte normative care nu au fost atacate ca nelegale de către intimatul-reclamant.

De asemenea, este necontestat că prin Ordinul nr. 2.253/2011 ANAF a aprobat structura organizatorică și statele de funcții ale Gărzii Financiare, Comisariatul general și Secțiile teritoriale, începând cu data de 25 iulie 2011.

În ceea ce privește posibilitatea suspendării unui act administrativ emis în temeiul unor norme legale, trebuie amintit că din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004, rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept ope legis - ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Or, în cauză, instanța de fond a reținut că ar exista un caz bine justificat datorită faptului că Ordinul nr. 2.253/2011 emis de președintele ANAF nu ar fi fost publicat în M. Of., deși este un act administrativ cu caracter normativ.

Într-adevăr, Ordinul nr. 2.253/2011 emis de președintele A.N.A.F., prin care a fost aprobată structura organizatorică și statele de funcții de la Comisariatul General al Gărzii Financiare și de la secțiile județene, nu a fost publicat în M. Of. al României, dar acest lucru nu era necesar din moment ce acest ordin nu este un act administrativ cu caracter normativ, ci este un act administrativ cu caracter individual, emis pentru aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 1.324/2009 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, așa cum a fost modificată prin H.G. nr. 566/2011.

Astfel fiind, în mod corect susține autoritatea recurentă inexistența unui caz bine justificat pentru suspendarea executării Deciziei nr. 348/2012.

Pe de altă parte, instanța de fond a constatat că, prin Sentința nr. 49/2012 a Curții de Apel Suceava, a fost anulat Ordinul nr. 2.253/2011 emis de ANAF.

Înalta Curte remarcă faptul că, prin Decizia nr. 4956 din 22 noiembrie 2013, instanța supremă a admis recursurile exercitate în cauză împotriva Sentinței nr. 49/2012 și a respins cererea de anulare a actului administrativ contestat, ceea ce reprezintă o împrejurare legată de starea de drept care înlătură îndoiala în privința legalității actului administrativ.

Condiția pagubei iminente, o altă condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind „prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării autorității publice sau a unui serviciu public”.

În cauză, este necontestat că prin eliberarea reclamantului din funcția publică deținută și numirea sa în noua funcție din noul stat de funcții, veniturile acestuia au suferit o diminuare, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea respectivă are, la rândul său, caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Instanța de recurs reține că, chiar dacă ar fi îndeplinită condiția pagubei iminente, în raport de probele depuse la dosar, nu s-ar putea dispune suspendarea executării actului administrativ, așa cum s-a solicitat, pentru că nu s-a dovedit îndeplinirea condiției cazului bine justificat, deoarece cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ.

Pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Garda Financiară - Comisariatul General împotriva Sentinței nr. 212 din 19 iunie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - LM