ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1082/2015

Asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 14 august 2014,

reclamantul A.A. a contestat Decizia de invalidare nr. 1262 din 22 mai 2014

emisă de pârâta C.N.C.I., solicitând anularea acesteia, validarea Deciziei nr.

737 din 11 ianuarie 2008 emisă de A.D.S. în Dosarul de despăgubiri înregistrat

sub nr. 33870/CC la C.C.S.D.,

dosar predat acestei autorități centrale în

baza procesului-verbal de predare primire din 31 ianuarie 2008, conform sentinței

civile nr. 211 din 30 iunie 2011, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia

nr. 1010 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție

pronunțată în Dosar nr. 470/44/2011 și a prevederilor art. 41 alin. (5), precum

și a art. 21 din Legea nr. 165/2013; emiterea deciziei de compensare prin

puncte a imobilului preluat în mod abuziv, potrivit prevederilor art. 21 alin. (9)

din Legea nr. 165/2013.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 22 iulie 2014 i-a fost

comunicată Decizia de invalidare nr. 1262 din 22 mai 2014 emisă de C.N.C.I.

prin care s-a dispus invalidarea Deciziei nr. 737 din 11 ianuarie 2008 emisă de

A.D.S. în Dosarul de despăgubiri înregistrat sub nr. 33870/CC la C.C.S.D.,

motivat de faptul că nu există dovada calității de moștenitor de pe urma bunicii

sale paterne, S.M., care este proprietara imobilului potrivit actului dotal

autentificat din 07 iulie 1912, iar imobilul ce face obiectul Deciziei nr. 737

din 11 ianuarie 2008 emisă de A.D.S. nu este identificat și astfel, este

imposibil de stabilit dacă este același cu cel preluat de stat.

În drept,

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 165/2014 și

dispozițiile Codului de procedură civilă.

Prin

sentința nr. 1495 din 11 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis excepția de necompetenței sale teritoriale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că

decizia contestată este emisă de pârâtă în

aplicarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Potrivit art. 21 din

același act normativ, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide

cu momentul finalizării procedurii administrative de control al existenței

dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii,

control care se desfășoară centralizat la nivelul întregii țări de către

Secretariatul Comisiei Naționale. Acesta este abilitat de lege să solicite

documente în completare entităților învestite de lege care i-au transmis

deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii.

În noțiunea de

„entitate învestită de lege” în accepțiunea actului normativ special intră,

potrivit art. 3 pct. 4 și Comisia Județeană de Fond Funciar.

În același timp, art.

35 din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competență

teritorială în soluționarea contestațiilor promovate conform art. 34 în

favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție de află sediul

entității.

Din interpretarea

coroborată a textelor mai sus evocate, interpretare ce se impune a fi făcută în

spiritul legii, Tribunalul București a apreciat că ceea ce prezintă relevanță

în determinarea competenței teritoriale de soluționare a contestației este

sediul Comisiei Județene de Fond Funciar emitente a hotărârii prin care s-au

acordat măsuri compensatorii, iar nu sediul C.N.C.I.

Prin

sentința civilă nr. 69 din 19 februarie 2015, Tribunalul Vrancea a declinat la

rândul său competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București și, constatând ivit conflict negativ de competență, a sesizat Înalta

Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea regulatorului de competență

ivit între cele două instanțe.

Pentru

a pronunța această sentință, Tribunalul Vrancea a reținut că, potrivit art. 35 alin.

(1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013, deciziile emise cu respectarea

prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Prin

„entitate” în sensul acestor dispoziții se înțelege entitatea care a emis

actul, respectiv decizia care se contestă.

Reținând

că sediul entității emitente a deciziei de invalidare contestată se află în

circumscripția Tribunalului București, Tribunalul Vrancea și-a declinat

competența în favoarea acestei instanțe.

Înalta

Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la

art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Într-adevăr,

norma de competență incidență raportului juridic litigios este cea invocată de

cele două instanțe, respectiv dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165

din 16 mai 2013.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) „Deciziile

emise cu respectarea prevederile art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care

se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul entității, în termen e 30 de zile de la data

comunicării”.

Dispozițiile legale

sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de

lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor

emise de aceasta.

Noțiunea

de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din

Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificație următoarele structuri

cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de

stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr.

250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită

cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările și

completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale,

orășenești și municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată,

cu modificările și completările ulterioare; d) comisia județeană de fond

funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București,

constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor

aparținând minorităților naționale din România; f) A.N.R.P., organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică; g) C.N.C.I.,

înființată potrivit legii.

Întrucât

în cauză, Decizia de invalidare nr. 1262 din 22 mai 2014, contestată de reclamant,

a fost emisă de C.N.C.I., potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013,

această instituție are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât,

conform art. 35 alin. (1) din același act normativ, competența de soluționare a

cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei

entități.

Având

în vedere că sediul C.N.C.I. se află în circumscripția Tribunalului București,

aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă

judecății.

În

consecință, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea tribunalului în circumscripția căreia se află sediul C.N.C.I.,

respectiv Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2015.