ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 6377/95/2009, reclamantul R.I. a solicitat anularea Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009 emisă de SC C.E.T. SA, reintegrarea în funcția avuta anterior și obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat. A solicitat să se constate și nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea C.A. nr. 1 din 22 ianuarie 2009 pentru nelegalitate. A susținut că aceasta a avut la baza nota din 21 ianuarie 2009 care nu menționează nicio cauză reală a desființării mai multor posturi din organigrama societății, au fost desființate 13 posturi și înființate 24 de aceeași natură, în contradicție cu art. 65 lit. b) și art. 8 alin. (1) C. muncii.

Prin sentința nr. 3747 din 17 noiembrie 2009 Tribunalul Gorj a respins acțiunea, în totalitate. Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 20.10 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă si pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis recursul reclamantului, a fost casată sentința și trimisă cauza la Tribunalul Gorj, secția comercială, pentru judecare pe fond, reținându-se că în speță, competența de soluționare a acțiunii aparține secției comerciale a Tribunalului Gorj, întrucât raporturile dintre părți s-au desfășurat în baza unui mandat comercial. Prin sentința nr. 40 din 22 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția comercială, în Dosar nr. 1431/95/2011, s~a respins excepția de necompetență materială invocată de reclamantul R.I.

Prin sentința nr. 97 din 26 aprilie 2011 pronunțată, de Tribunalul Gorj, secția comercială, în același dosar, s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009, emisă de pârâtă; s-a respins, ca inadmisibilă, cererea pentru constatarea nulității absolute a art-17 din Hotărârea C.A. nr. 1 din 22 ianuarie 2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în funcția avută anterior Deciziei nr. 826/2009 și privind plata drepturilor bănești ce includ salariile și celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea cu privire la cheltuielile de judecată și cererea de intervenție formulată de F.E., în interesul reclamantului; s-a luat act că prin sentința nr. 40 din 22 februarie 2011, s-a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Gorj, secția comercială.

Împotriva sentințelor nr. 40 din 22 februarie 2011 și nr. 97 din 26 aprilie 2011, ambele pronunțate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 1431195/J/2011, au formulat recurs toate părțile. La termenul din 06 iulie 2001, în raport de dispozițiile art. 3 coroborat cu cele ale art. 282 alin. (1) C. proc. civ., instanța de judecată a calificat apel, calea de atac, constatând că petitul principal al litigiului dedus judecății este anularea deciziei de revocare a mandatului șl având în vedere că nu există dispoziții derogatorii în această materie, astfel încât se aplică dreptul comun. Prin Decizia nr. 179 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă, a respins apelurile reclamantului R.I.

și pârâtei F.E.; a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA; a schimbat sentința și a respins acțiunea reclamantului. Împotriva acestei decizii a declarai recurs reclamantul R.I., solicitând în principal, casarea deciziei atacate și admiterea acțiunii, iar în subsidiar, casarea și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Secției conflicte de muncă a Tribunalului Gorj, formulând următoarele critici: I. Hotărârile pronunțate în cauză sunt date de instanțe necompetente, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a contestat Decizia de concediere nr. 826 din 18 iunie 2009, criticându-se strict actul unilateral al angajatorului de denunțare a contractului individual de muncă, instanțele comerciale au reținut că la momentul emiterii deciziei contestate între părți existau raporturi juridice de muncă.

Așadar, orice alte raporturi juridice ar fi existat între părți anterior actului contestat, ele nu interesează în stabilirea obiectului acțiunii de față. în speță nu se contestă revocarea din funcția de director dar» încălcând principiul disponibilității, instanțele au intervenit în definirea obiectului cauzei, transformând-o din contestarea unei concedieri în contestarea unei revocări de mandat. Examinând capetele de cerere în mod rigid și în afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanțele comerciale au pronunțat hotărâri vădit nelegale, prin încălcarea normelor de competență materială incidente în cauză, prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova s-a stabilit irevocabil doar necompetența Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în niciun caz competența secției comerciale a aceluiași tribunal.

Instanța, în raport de dispozițiile art. 1591 C. proc. civ., era obligată să-și verifice propria competență, raportându-se Ia lege și nu la soluția altei instanțe, fie ea și una de control judiciar. II. Cu privire la Decizia de concediere nr. 826 din 18 iunie 2009, a arătat că instanța de apei a reținut, în mod greșit, că un salariat poate fi concediat prin desființarea unui post pe care nu-l deține în baza unui contract de muncă, ceea ce contravine în mod grav legislației muncii, ignorânclu-se împrejurarea că motivul de fapt al concedierii nu există, fiind o simplă trimitere la la o hotărâre a consiliului de administrație, ce nu i-a fost comunicată, iar din probele administrate rezultă că salariatului i-a fost remisă anterior deciziei o listă care nu cuprindea totalitatea locurilor de muncă disponibile.

De asemenea, instanța de apel a ignorat probele din dosar care impun concluzia că desființarea postului nu a fost efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă. În același mod, nu au fost avute în vedere probele multiple din care rezultă că Hotărârea C.A. nr. 1 din 22 ianuarie 2009 a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale, că deși a înțeles să atace numai secțiunea A a art. 17 din această hotărâre, instanța de apel a motivat soluția pe normele legale incidente revocării mandatului comercial, interpretând astfel în mod greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și pronunțând o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii.

Nicio probă din dosar nu relevă existența mandatului comercial și este lipsită de logică juridică reținerea instanței potrivit căreia nu se poate pronunța asupra legalității și temeiniciei unei hotărâri a consiliului de administrație, dar se pronunță asupra legalității revocării contractului de mandat Prin încheierea din 18 octombrie 2012, Înalta Curte a constatat că a intervenit o transmisiune a calității procesuale și a dispus concepîarea în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, a SC C.E.O. SA-Sucursala Electrocentrale Turceni. Prin Decizia nr. 567 din 7 februarie 2013, Înalta Curie de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a constatat, că cea mai marc parte a criticilor simt neîncadrabile în drept, dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 7 și 8 C. proc.

civ. fiind indicate de o manieră formală, nesusținută de argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs și să facă posibil controlul de legalitate. Dimpotrivă, ignorând exigențele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurentul face trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, pretinzând că prin greșita lor interpretare instanța a denaturat adevăratul înțeles al cererii. Se tinde astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanța mijloacelor de probă și la o devoiuare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei - care sunî în căderea instanțelor fondului - ci legalitatea soluției adoptate, respectiv, corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanțele fondului.

Înalta Curte a mai constatat că în mod greșit, prin nesocotirea conținutului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se pretinde că ar fi avut loc denaturarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al cererii de chemare în judecată - ceea ce ar fi condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale - deși textul menționat vizează ipoteza în care actului juridic în înțelesul său material, de negotium iurîs, care sprijină pretențiile părții, i-ar fi fost denaturate clauzele clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenției, voinței părților. În privința motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1, 3 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate.

Instanța de recurs a apreciat totuși, cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că prezentarea criticilor vizând greșita aplicare a normelor de drept procesual referitoare la competență fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având însă caracter nefondat. Astfel, prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, ca instanță de recurs, s-a stabilit irevocabil competența materială a secției comerciale a tribunalului de a soluționa în primă instanță contestația formulată de R.I., în aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ., cauza fiind trimisă la Tribunalul Gorj, secția comercială. Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului." Instanța de recurs a constatat că nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia prin decizia de casare s-a stabilit în mod irevocabil doar necompetența, secției de conflicte de muncă și asigurări sociale, a Tribunalului Gorj, iar nu competența secției comerciale și ca instanța de fond avea obligația de a-și stabili competența raportându-se ia lege, iar nu la soluția altei instanțe, fie ea și de control judiciar.

În drept, instanțele au obligația de a verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competență materială sau teritorială prevăzute de dispozițiile C. proc. civ. Verificarea respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecata căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină subliniindu-se făptui că instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de recurs chiar și în condițiile în care aceasta ar fi nelegală. Așa fiind, judecarea cauzei de către secția comercială a tribunalului - ca instanță de fond, nu mai putea face obiectul controlului instanței sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greșit susține recurentul. Readucând în dezbaterea judiciară aspectul competenței materiale a instanței, recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces.

Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speță natura comercială a raporturilor dintre părți ce determină competența de primă instanță a secției comerciale a tribunalului - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ., referindu-se la obligativitatea hotărârii instanței de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate, în caz de casare, nu impun în niciun caz examinarea fondului pricinii, cum greșit susține recurentul.

Dezlegările date de instanța de casare pot privi și probleme de drept procesual, nu numai de drept material, așa cum sugerează recurentul. În același timp, invocarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) C. proc. civ., nu are nicio legătură cu pricina, în cauză nefiind vorba despre existența unui conflict pozitiv de competență, ci de statuarea, de către instanța de control judiciar, asupra instanței competente material să judece contestația. Instanța de recurs a stabilit că nici criticile referitoare la natura raporturilor juridice dintre părți nu pot fi primite, cu aceeași motivare, odată ce prin hotărâre irevocabilă instanța de recurs a decis că în condițiile O.G. nr. 82/2007 contractul de mandat încheiat de părți are natura juridică a unui mandat comercial.

Împotriva acestei decizii, M.I. a declarat, la data de 29 noiembrie 2013, contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 318 teza a lI-a C. proc. civ. Contestatorul arată că instanța de recurs, cu încălcarea drepturilor și garanțiilor procesuale prevăzute de dispozițiile constituționale și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a omis a cerceta toate apărările formulate în cauză, încălcând astfel atât dreptul Ia apărare, cât și dreptul la un proces echitabil. În acest sens, contestatorul arată că, potrivit art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs poate examina cauza sub toate aspectele, așadar și sub aspectul temeiniciei, iar nu doar a cauzelor de ne legalitate, și era ținută a pune în discuție argumente ce nu au fost invocate în cererea de recurs, dar au fost dezvoltate oral și prin concluziile scrise depuse în ședința de soluționare a recursului.

Contestatorul se referă la apărările formulate cu prilejul dezbaterilor, privind autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 2163 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, hotărâre pronunțată ulterior declarării și motivării recursului (19 decembrie 2011), prin care s-a statuat că relațiile dintre reclamant și pârâtă reprezintă raporturi juridice stabilite prin contract individual de muncă, sens în care competența de soluționare a cererii reclamantului aparține secției litigii de muncă a Tribunalului Gorj.

Asupra acestui motiv de recurs, contestatorul susține că instanța de judecată nu s-a pronunțat motivat, fiind încălcat, pe cale de consecință, dreptul de apărare al acestuia, ce cuprinde inclusiv «motivele de recurs invocate oral și concluziile scrise depuse la termenul de soluționare a recursului din 07 februarie 2013», situație față de care se impune admiterea contestației, anularea deciziei atacate și fixarea unui termen de judecată pentru soluționarea recursului. În susținerea cererii, contestatorul a mai tăcut ample referiri teoretice la rolul activ al judecătorului și la noțiunea de proces echitabil din perspectiva C.E.D.O.și a jurisprudenței acesteia. Contestația este nefondată, pentru următoarele argumente; Conform dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin. care nu se pot remedia greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Pentru a fi incident motivul de contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc.

civ. invocat de către contestator, este necesar ca instanța de recurs să fi omis din greșeală vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din aceiași cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte. Argumentele invocate trebuie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, instanța neavând obligația de a analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de modificare corespunzătoare argumentelor respective. Instanța de recurs s~a pronunțat, motivat, asupra tuturor chestiunilor de nelegaiitate deduse judecății, în cauză nefiind incident motivul de contestație în anulare invocat de către petent.

Contrar susținerilor contestatorul ui prin care a afirmat faptul că în recursul promovat ar fi trebuit avute în vedere atât aspectele de netemeinîcie ale cauzei, cât și argumentele invocate oral, cu prilejul dezbaterii asupra recursului, precum și cele invocate prin concluziile scrise, se are în vedere că instanța de recurs analizează exclusiv aspecte de nelegaiitate, iar nu de netemeinicîe, și se pronunță doar asupra chestiunilor cu care a fost învestită prin motivele de recurs formulate și depuse în termenul legal. Aceasta întrucât potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ. „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs", text legal în raport de care orice argumente și susțineri ale părților care se situează în afara acestui termen procedural nu mai pot fi analizate ca atare.

Dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. ia care face trimitere cort testa tor ui conform cărora „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apei nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele" nu erau incidente judecății de recurs înfăptuită prin decizia atacată deoarece hotărârea atacată pe calea recursului nu făcea parte din categoria celor „neatacabile cu apel", constituind ea însăși o decizie pronunțată în apei. Referitor la motivul de recurs privind necompetența materială, instanța de recurs a reținut că „verificarea respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecata căilor de atac.

În acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă. Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină suhliniindu-se faptul că instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de recurs chiar și în condițiile în care aceasta ar fi nelegalâ. Așa fiind, judecarea cauzei de către secția comercială a tribunalului - ca instanță de fond, nu mai putea face obiectul controlului instanței sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greșit susține recurentul.

Aceste considerații au fost exprimate de către instanța de recurs cu referire la dezlegările regăsite în Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, care a admis recursul reclamantului și a casat hotărârea de primă instanță, dispunând trimiterea cauzei pentru judecare pe fond la Tribunalul Gorj, secția comercială, apreciindu-se că revine secției comerciale a Tribunalului Gorj competența de soluționare a acțiunii deoarece raporturile dintre părți s-au desfășurat în baza unui mandat comercial.

Așadar, se reține că în mod explicit instanța de recurs s-a pronunțat inclusiv asupra chestiunii referitoare la încălcarea competentei de soluționare a cauzei, invocată de recurent atât în scris, dar dezvoltată și oral la termenul de dezbatere a recursului ori prin concluziile sale scrise, aspect susținut cu referire și la soluția conținută în Decizia nr. 2163 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, neputându-se reține ca fiind incident motivul de contestație în anulare referitor la omisiunea instanței de recurs de examinare a unui motiv de casare. Nemulțumirea eontestatorului relativă la modalitatea în care instanța de recurs s-a pronunțat asupra unui motiv de recurs din cele invocate de parte nu deschide însă acesteia calea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. Referitor la dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 7, 8 C. proc. civ., despre care contestaîorul susține că instanța de control judiciar nu s-ar fi pronunțat, aceasta a reținut că „.sunt indicate de o manieră formală, nefiînd susținute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs și să facă posibil controlul de legalitate". Concluziile scrise depuse ulterior dezbaterii cauzei în ședință publică nu leagă instanța de recurs în formarea convingerii asupra chestiunilor deduse judecății, întrucât acestea reprezintă doar apărări circumscrise motivelor de neîegalitate învederate, iar nu aspecte noi care să fie învederate cu prilejul deliberării, iar într-o asemenea eventuală ipoteză nici nu ar putea fi luate în considerare, căci ar însemna o eludare a dispozițiilor ce reglementează termenul de exercitare a recursului și modalitatea de motivare a căii de atac.

Față de cele arătate mai sus, rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a făcut referire la toate argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu o omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., fiind atributul instanței de judecată de a grupa argumentele șl de a răspunde acestora printr-un considerent comun. Hotărârea contestată îndeplinește atât exigențele dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., cât și exigențele prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția C.E.D.O., conform căruia obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu se concretizează în elaborarea unui răspuns detaliat ia fiecare argument, noțiunea de proces echitabil presupunând ca o instanță internă să examineze cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective.

Or, din această perspectiva,considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, tară ca prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății, împrejurare față de care o asemenea critică nu poate fi primită. Chestiunea competenței despre care contestatorul arată că s-ar circumscrie dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. invocat cu prilejui dezbaterilor a fost tranșată cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apei Craiova, situație față de care nu poate fi analizată în prezenta cale extraordinară de atac.

Contestatorul, reiterează, în realitate, critici ce au format obiect de analiză în calea de atac a recursului și care nu mai pot fi dezbătute în cadrul contestației în anulare, ale cărei motive sunt strict și limitativ reglementate de lege, Împrejurările relevate de contestator în susținerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi avute în vedere în acest context și care exced motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., întrucât deturnează scopul și finalitatea textului legal arătat, înccrcându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.

De altfel, cu prilejul dezbaterilor pe fond acesta a arătat că deși instanța de recurs a răspuns criticilor formulate prin intermediul căii de atac deduse judecății, o astfel de modalitate de răspuns nu poate echivala cu o motivare în sensul legii, rezultând că acesta este nemulțumit, în realitate, de modalitatea de rezolvare dată de instanța de recurs criticilor sale de nelegalitate, prezenta cale extraordinară urmărind doar provocarea unei noi dezbateri asupra acelorași aspecte în scopul adoptării unei alte soluții. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestator R.I. împotriva Deciziei nr. 567 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2015.