ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 21 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Gorj,

secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 6377/95/2009,

reclamantul R.I. a solicitat anularea Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009 emisă

de SC C.E.T. SA, reintegrarea în funcția avuta anterior și obligarea

angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și

reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era

concediat.

A solicitat să se constate și

nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea C.A. nr. 1 din 22 ianuarie 2009 pentru

nelegalitate. A susținut că aceasta a avut la baza nota din 21 ianuarie 2009

care nu menționează nicio cauză reală a desființării mai multor posturi din

organigrama societății, au fost desființate 13 posturi și înființate 24 de

aceeași natură, în contradicție cu art. 65 lit. b) și art. 8 alin. (1) C.

muncii.

Prin sentința nr. 3747 din 17

noiembrie 2009 Tribunalul Gorj a respins acțiunea, în totalitate.

Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie

20.10 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă si pentru conflicte de

muncă și asigurări sociale, s-a admis recursul reclamantului, a fost casată

sentința și trimisă cauza la Tribunalul Gorj, secția comercială, pentru

judecare pe fond, reținându-se că în speță, competența de soluționare a

acțiunii aparține secției comerciale a Tribunalului Gorj, întrucât raporturile

dintre părți s-au desfășurat în baza unui mandat comercial.

Prin sentința nr. 40 din 22 februarie

2011 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția comercială, în Dosar nr.

1431/95/2011, s~a respins excepția de necompetență materială invocată de

reclamantul R.I.

Prin sentința nr. 97 din 26 aprilie

2011 pronunțată, de Tribunalul Gorj, secția comercială, în același dosar, s-a

admis în parte acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 826

din 18 iunie 2009, emisă de pârâtă; s-a respins, ca inadmisibilă, cererea

pentru constatarea nulității absolute a art-17 din Hotărârea C.A. nr. 1 din 22

ianuarie 2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în

funcția avută anterior Deciziei nr. 826/2009 și privind plata drepturilor

bănești ce includ salariile și celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea

cu privire la cheltuielile de judecată și cererea de intervenție formulată de

F.E., în interesul reclamantului; s-a luat act că prin sentința nr. 40 din 22

februarie 2011, s-a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului

Gorj, secția comercială.

Împotriva sentințelor nr. 40 din 22

februarie 2011 și nr. 97 din 26 aprilie 2011, ambele pronunțate de Tribunalul

Gorj în Dosarul nr. 1431195/J/2011, au formulat recurs toate părțile.

La termenul din 06 iulie 2001, în

raport de dispozițiile art. 3 coroborat cu cele ale art. 282 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de judecată a calificat apel, calea de atac, constatând că

petitul principal al litigiului dedus judecății este anularea deciziei de

revocare a mandatului șl având în vedere că nu există dispoziții derogatorii în

această materie, astfel încât se aplică dreptul comun.

Prin Decizia nr. 179 din 16 noiembrie

2011, Curtea de Apel Craiova, secția a III-a civilă, a respins apelurile

reclamantului R.I. și pârâtei F.E.; a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA; a

schimbat sentința și a respins acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarai

recurs reclamantul R.I., solicitând în principal, casarea deciziei atacate și

admiterea acțiunii, iar în subsidiar, casarea și trimiterea cauzei spre

competentă soluționare Secției conflicte de muncă a Tribunalului Gorj,

formulând următoarele critici:

I. Hotărârile pronunțate în cauză sunt

date de instanțe necompetente, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a

contestat Decizia de concediere nr. 826 din 18 iunie 2009, criticându-se strict

actul unilateral al angajatorului de denunțare a contractului individual de muncă,

instanțele comerciale au reținut că la momentul emiterii deciziei contestate

între părți existau raporturi juridice de muncă. Așadar, orice alte raporturi

juridice ar fi existat între părți anterior actului contestat, ele nu

interesează în stabilirea obiectului acțiunii de față. în speță nu se contestă

revocarea din funcția de director dar» încălcând principiul disponibilității,

instanțele au intervenit în definirea obiectului cauzei, transformând-o din

contestarea unei concedieri în contestarea unei revocări de mandat. Examinând capetele

de cerere în mod rigid și în afara legăturii lor cu natura dreptului

valorificat, instanțele comerciale au pronunțat hotărâri vădit nelegale, prin

încălcarea normelor de competență materială incidente în cauză, prevăzute de

art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010

a Curții de Apel Craiova s-a stabilit irevocabil doar necompetența Tribunalului

Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în niciun caz competența

secției comerciale a aceluiași tribunal. Instanța, în raport de dispozițiile

art. 1591 C. proc. civ., era obligată să-și verifice propria competență,

raportându-se Ia lege și nu la soluția altei instanțe, fie ea și una de control

judiciar.

II. Cu privire la Decizia de

concediere nr. 826 din 18 iunie 2009, a arătat că instanța de apei a reținut,

în mod greșit, că un salariat poate fi concediat prin desființarea unui post pe

care nu-l deține în baza unui contract de muncă, ceea ce contravine în mod grav

legislației muncii, ignorânclu-se împrejurarea că motivul de fapt al

concedierii nu există, fiind o simplă trimitere la la o hotărâre a consiliului

de administrație, ce nu i-a fost comunicată, iar din probele administrate

rezultă că salariatului i-a fost remisă anterior deciziei o listă care nu cuprindea

totalitatea locurilor de muncă disponibile. De asemenea, instanța de apel a

ignorat probele din dosar care impun concluzia că desființarea postului nu a

fost efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă.

În același mod, nu au fost avute în

vedere probele multiple din care rezultă că Hotărârea C.A. nr. 1 din 22

ianuarie 2009 a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale, că deși a

înțeles să atace numai secțiunea A a art. 17 din această hotărâre, instanța de

apel a motivat soluția pe normele legale incidente revocării mandatului

comercial, interpretând astfel în mod greșit actul juridic dedus judecății,

schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și

pronunțând o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii. Nicio

probă din dosar nu relevă existența mandatului comercial și este lipsită de

logică juridică reținerea instanței potrivit căreia nu se poate pronunța asupra

legalității și temeiniciei unei hotărâri a consiliului de administrație, dar se

pronunță asupra legalității revocării contractului de mandat

Prin încheierea din 18 octombrie 2012,

Înalta Curte a constatat că a intervenit o transmisiune a calității procesuale

și a dispus concepîarea în cauză, în calitate de intimată-pârâtă, a SC C.E.O.

SA-Sucursala Electrocentrale Turceni.

Prin Decizia nr. 567 din 7 februarie

2013, Înalta Curie de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, recursul.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte

a constatat, că cea mai marc parte a criticilor simt neîncadrabile în drept,

dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 7 și 8 C. proc. civ. fiind indicate de o

manieră formală, nesusținută de argumente care să se subsumeze acestor motive

de recurs și să facă posibil controlul de legalitate.

Dimpotrivă, ignorând exigențele procedurale

specifice acestei căi extraordinare de atac, recurentul face trimitere la

mijloacele de probă administrate în cauză, pretinzând că prin greșita lor

interpretare instanța a denaturat adevăratul înțeles al cererii.

Se tinde astfel, la o cenzurare a

aprecierii date de instanța mijloacelor de probă și la o devoiuare a fondului,

ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se

verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei - care sunî în căderea

instanțelor fondului - ci legalitatea soluției adoptate, respectiv, corecta

aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanțele fondului.

Înalta Curte a mai constatat că în mod

greșit, prin nesocotirea conținutului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se

pretinde că ar fi avut loc denaturarea înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al cererii de chemare în judecată - ceea ce ar fi condus la

pronunțarea unei hotărâri nelegale - deși textul menționat vizează ipoteza în

care actului juridic în înțelesul său material, de negotium iurîs, care

sprijină pretențiile părții, i-ar fi fost denaturate clauzele clare,

neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenției, voinței părților.

În privința motivelor prevăzute de

art. 304 pct. 1, 3 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu sunt

dezvoltate niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de

legalitate.

Instanța de recurs a apreciat totuși,

cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că prezentarea criticilor

vizând greșita aplicare a normelor de drept procesual referitoare la competență

fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., având însă caracter nefondat.

Astfel, prin Decizia nr. 6690 din 17

decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și

pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, ca instanță de recurs, s-a

stabilit irevocabil competența materială a secției comerciale a tribunalului de

a soluționa în primă instanță contestația formulată de R.I., în aplicarea dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., cauza fiind trimisă la Tribunalul Gorj,

secția comercială.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

Instanța de recurs a constatat că nu

poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia prin decizia de casare

s-a stabilit în mod irevocabil doar necompetența, secției de conflicte de muncă

și asigurări sociale, a Tribunalului Gorj, iar nu competența secției comerciale

și ca instanța de fond avea obligația de a-și stabili competența raportându-se

ia lege, iar nu la soluția altei instanțe, fie ea și de control judiciar.

În drept, instanțele au obligația de a

verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal învestite cu

judecata litigiului în raport de normele de competență materială sau

teritorială prevăzute de dispozițiile C. proc. civ.

Verificarea respectării normelor de

competență se realizează atât de instanța învestită cu judecarea litigiului, la

cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea controlului judiciar, de către

instanțele superioare învestite cu judecata căilor de atac.

În acest din urmă caz, hotărârea

instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența

unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta

este irevocabilă.

Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu

lasă loc de interpretare, în doctrină subliniindu-se făptui că instanța de

trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de recurs chiar și în

condițiile în care aceasta ar fi nelegală. Așa fiind, judecarea cauzei de către

secția comercială a tribunalului - ca instanță de fond, nu mai putea face

obiectul controlului instanței sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod

greșit susține recurentul.

Readucând în dezbaterea judiciară

aspectul competenței materiale a instanței, recurentul ignoră efectele pe care

le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale

irevocabile în interiorul aceluiași proces.

Modalitatea în care instanța de

recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speță

natura comercială a raporturilor dintre părți ce determină competența de primă

instanță a secției comerciale a tribunalului - se impune, fără posibilitatea de

a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Aceasta datorită efectului pozitiv al

lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri

judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu

pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un

aspect al litigiului.

Dispozițiile art. 315 C. proc. civ.,

referindu-se la obligativitatea hotărârii instanței de recurs cu privire la

problemele de drept dezlegate, în caz de casare, nu impun în niciun caz

examinarea fondului pricinii, cum greșit susține recurentul. Dezlegările date

de instanța de casare pot privi și probleme de drept procesual, nu numai de

drept material, așa cum sugerează recurentul.

În același timp, invocarea

dispozițiilor art. 20 alin. (2) C. proc. civ., nu are nicio legătură cu

pricina, în cauză nefiind vorba despre existența unui conflict pozitiv de

competență, ci de statuarea, de către instanța de control judiciar, asupra

instanței competente material să judece contestația.

Instanța de recurs a stabilit că nici

criticile referitoare la natura raporturilor juridice dintre părți nu pot fi

primite, cu aceeași motivare, odată ce prin hotărâre irevocabilă instanța de

recurs a decis că în condițiile O.G. nr. 82/2007 contractul de mandat încheiat

de părți are natura juridică a unui mandat comercial.

Împotriva acestei decizii, M.I. a

declarat, la data de 29 noiembrie 2013, contestație în anulare întemeiată pe

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 318 teza

a lI-a C. proc. civ.

Contestatorul arată că instanța de

recurs, cu încălcarea drepturilor și garanțiilor procesuale prevăzute de dispozițiile

constituționale și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a

omis a cerceta toate apărările formulate în cauză, încălcând astfel atât

dreptul Ia apărare, cât și dreptul la un proces echitabil.

În acest sens, contestatorul arată că,

potrivit art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs poate examina cauza sub

toate aspectele, așadar și sub aspectul temeiniciei, iar nu doar a cauzelor de

ne legalitate, și era ținută a pune în discuție argumente ce nu au fost

invocate în cererea de recurs, dar au fost dezvoltate oral și prin concluziile

scrise depuse în ședința de soluționare a recursului.

Contestatorul se referă la apărările

formulate cu prilejul dezbaterilor, privind autoritatea de lucru judecat a Deciziei

nr. 2163 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

hotărâre pronunțată ulterior declarării și motivării recursului (19 decembrie 2011),

prin care s-a statuat că relațiile dintre reclamant și pârâtă reprezintă

raporturi juridice stabilite prin contract individual de muncă, sens în care

competența de soluționare a cererii reclamantului aparține secției litigii de

muncă a Tribunalului Gorj.

Asupra acestui motiv de recurs,

contestatorul susține că instanța de judecată nu s-a pronunțat motivat, fiind

încălcat, pe cale de consecință, dreptul de apărare al acestuia, ce cuprinde

inclusiv «motivele de recurs invocate oral și concluziile scrise depuse la

termenul de soluționare a recursului din 07 februarie 2013», situație față de

care se impune admiterea contestației, anularea deciziei atacate și fixarea

unui termen de judecată pentru soluționarea recursului.

În susținerea cererii, contestatorul a

mai tăcut ample referiri teoretice la rolul activ al judecătorului și la

noțiunea de proces echitabil din perspectiva C.E.D.O.și a jurisprudenței

acesteia.

Contestația este nefondată, pentru

următoarele argumente;

Conform dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare specială este o

cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în

cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, prin. care nu se pot remedia

greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a

faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident

procedural.

Pentru a fi incident motivul de

contestație prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către

contestator, este necesar ca instanța de recurs să fi omis din greșeală vreunul

din motivele prevăzute de art. 304 din aceiași cod, iar nu argumentele de fapt

și de drept invocate de parte.

Argumentele invocate trebuie subsumate

motivului de casare pe care se sprijină, instanța neavând obligația de a

analiza pe fiecare în parte, ci de a analiza motivele de casare sau de

modificare corespunzătoare argumentelor respective.

Instanța de recurs s~a pronunțat,

motivat, asupra tuturor chestiunilor de nelegaiitate deduse judecății, în cauză

nefiind incident motivul de contestație în anulare invocat de către petent.

Contrar susținerilor contestatorul ui

prin care a afirmat faptul că în recursul promovat ar fi trebuit avute în

vedere atât aspectele de netemeinîcie ale cauzei, cât și argumentele invocate

oral, cu prilejul dezbaterii asupra recursului, precum și cele invocate prin

concluziile scrise, se are în vedere că instanța de recurs analizează exclusiv

aspecte de nelegaiitate, iar nu de netemeinicîe, și se pronunță doar asupra

chestiunilor cu care a fost învestită prin motivele de recurs formulate și

depuse în termenul legal.

Aceasta întrucât potrivit art. 303 alin.

(1) C. proc. civ. „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs", text legal în raport de care orice

argumente și susțineri ale părților care se situează în afara acestui termen

procedural nu mai pot fi analizate ca atare.

Dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ. ia care face trimitere cort testa tor ui conform cărora „recursul

declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu

apei nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța

putând să examineze cauza sub toate aspectele" nu erau incidente judecății

de recurs înfăptuită prin decizia atacată deoarece hotărârea atacată pe calea

recursului nu făcea parte din categoria celor „neatacabile cu apel",

constituind ea însăși o decizie pronunțată în apei.

Referitor la motivul de recurs privind

necompetența materială, instanța de recurs a reținut că „verificarea

respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu

judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea

controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecata

căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar

prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa

litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină

suhliniindu-se faptul că instanța de trimitere este obligată să respecte

hotărârea instanței de recurs chiar și în condițiile în care aceasta ar fi

nelegalâ. Așa fiind, judecarea cauzei de către secția comercială a tribunalului

- ca instanță de fond, nu mai putea face obiectul controlului instanței

sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greșit susține recurentul.

Aceste considerații au fost exprimate

de către instanța de recurs cu referire la dezlegările regăsite în Decizia nr. 6690

din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă și pentru

conflicte de muncă și asigurări sociale, care a admis recursul reclamantului și

a casat hotărârea de primă instanță, dispunând trimiterea cauzei pentru judecare

pe fond la Tribunalul Gorj, secția comercială, apreciindu-se că revine secției

comerciale a Tribunalului Gorj competența de soluționare a acțiunii deoarece

raporturile dintre părți s-au desfășurat în baza unui mandat comercial.

Așadar, se reține că în mod explicit

instanța de recurs s-a pronunțat inclusiv asupra chestiunii referitoare la

încălcarea competentei de soluționare a cauzei, invocată de recurent atât în

scris, dar dezvoltată și oral la termenul de dezbatere a recursului ori prin

concluziile sale scrise, aspect susținut cu referire și la soluția conținută în

Decizia nr. 2163 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, neputându-se reține ca fiind incident motivul de

contestație în anulare referitor la omisiunea instanței de recurs de examinare

a unui motiv de casare. Nemulțumirea eontestatorului relativă la modalitatea în

care instanța de recurs s-a pronunțat asupra unui motiv de recurs din cele

invocate de parte nu deschide însă acesteia calea contestației în anulare

întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Referitor la dispozițiile art. 304

pct. 1, 3, 7, 8 C. proc. civ., despre care contestaîorul susține că instanța de

control judiciar nu s-ar fi pronunțat, aceasta a reținut că „.sunt indicate de

o manieră formală, nefiînd susținute de dezvoltarea unor argumente care să se

subsumeze acestor motive de recurs și să facă posibil controlul de

legalitate".

Concluziile scrise depuse ulterior

dezbaterii cauzei în ședință publică nu leagă instanța de recurs în formarea

convingerii asupra chestiunilor deduse judecății, întrucât acestea reprezintă

doar apărări circumscrise motivelor de neîegalitate învederate, iar nu aspecte

noi care să fie învederate cu prilejul deliberării, iar într-o asemenea

eventuală ipoteză nici nu ar putea fi luate în considerare, căci ar însemna o

eludare a dispozițiilor ce reglementează termenul de exercitare a recursului și

modalitatea de motivare a căii de atac.

Față de cele arătate mai sus, rezultă

că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse

controlului de legalitate, iar faptul că în motivarea soluției adoptate nu a

făcut referire la toate argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu o

omisiune în sensul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., fiind

atributul instanței de judecată de a grupa argumentele șl de a răspunde

acestora printr-un considerent comun.

Hotărârea contestată îndeplinește atât

exigențele dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., cât și exigențele prevederilor

art. 6 parag. 1 din Convenția C.E.D.O., conform căruia obligația instanțelor de

a-și motiva hotărârile nu se concretizează în elaborarea unui răspuns detaliat

ia fiecare argument, noțiunea de proces echitabil presupunând ca o instanță

internă să examineze cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse

atenției și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la

pronunțarea soluției respective.

Or, din această

perspectiva,considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale

privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, tară ca

prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la

fiecare argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să

rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate

aspectele deduse judecății, împrejurare față de care o asemenea critică nu

poate fi primită.

Chestiunea competenței despre care

contestatorul arată că s-ar circumscrie dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ. invocat cu prilejui dezbaterilor a fost tranșată cu autoritate de

lucru judecat prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Curtea

de Apei Craiova, situație față de care nu poate fi analizată în prezenta cale

extraordinară de atac.

Contestatorul, reiterează, în

realitate, critici ce au format obiect de analiză în calea de atac a recursului

și care nu mai pot fi dezbătute în cadrul contestației în anulare, ale cărei

motive sunt strict și limitativ reglementate de lege,

Împrejurările relevate de contestator

în susținerea prezentei căi de atac se referă la chestiuni de fond ce nu pot fi

avute în vedere în acest context și care exced motivelor prevăzute de art. 318

C. proc. civ., întrucât deturnează scopul și finalitatea textului legal arătat,

înccrcându-se transformarea acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil

recurs la recurs.

De altfel, cu prilejul dezbaterilor pe

fond acesta a arătat că deși instanța de recurs a răspuns criticilor formulate

prin intermediul căii de atac deduse judecății, o astfel de modalitate de

răspuns nu poate echivala cu o motivare în sensul legii, rezultând că acesta

este nemulțumit, în realitate, de modalitatea de rezolvare dată de instanța de

recurs criticilor sale de nelegalitate, prezenta cale extraordinară urmărind

doar provocarea unei noi dezbateri asupra acelorași aspecte în scopul adoptării

unei alte soluții.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va

respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de contestator R.I. împotriva Deciziei nr. 567 din 7

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 aprilie 2015.