ÎCCJ, decizie (scj.ro #81634)

Stabilirea competenței materiale de primă instanță prin decizie de casare. Imposibilitatea formulării unor critici pe aspectul necompetenței instanței în calea de atac a recursului. Autoritate de lucru judecat. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul. Index alfabetic : norme de competență - decizie de casare - autoritate de lucru judecat C.proc.civ., art. 315 Verificarea respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecata căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, a aspectului competenței materiale a instanței, ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces. Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Secția I civilă, decizia nr. 567 din 7 februarie 2013 Prin contestația introdusă la data de 21.07.2009, R.I. a solicitat anularea deciziei nr. 8xx/2009 emisă de SC C.E.T. SA, reintegrarea în funcția avută anterior și obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat. A solicitat să se constate și nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea Consiliului de Administrație nr.1/2009 pentru nelegalitate. A susținut că aceasta a avut la baza nota din 21.01.2009, care nu menționează nicio cauză reală a desființării mai multor posturi din organigrama societății. Prin sentința nr.3747 din 17 noiembrie 2009, Tribunalul Gorj, Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a respins acțiunea contestatorului.

Prin decizia nr.6690 din 17.12.2010 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă și pentru Conflicte de Munca și Asigurări Sociale s-a admis recursul declarat de contestatorul R.I., a fost casată sentința și trimisă cauza la Tribunalul Gorj, Secția Comercială, pentru judecare pe fond, reținându-se că în speță, competența de soluționare a acțiunii aparține Secției comerciale a Tribunalului Gorj, întrucât raporturile dintre contestator și intimată s-au desfășurat în baza unui mandat comercial.

Prin sentința nr. 97 din 26 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acțiunea formulată de R.I., s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.8xx/2009, emisă de pârâtă ; s-a respins ca inadmisibilă cererea pentru constatarea nulității absolute a art.17 din Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1/2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în funcția avută anterior deciziei 8xx/2009 și privind plata drepturilor bănești ce includ salariile și celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea de intervenție formulată de Federația E., în interesul reclamantului; s-a luat act că prin sentința nr. 40 din 22.02.2011, s-a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Gorj, Secția Comercială.

Împotriva sentințelor nr.40 din 22.02.2011 și nr.97 din 26 aprilie 2011 ambele pronunțate de Tribunalul Gorj, au formulat recurs reclamantul R.I., intervenienta Federația E. București și pârâta SC C.E.T. SA. Curtea, la termenul din 06.07.2001, în raport de dispozițiile art. 3 coroborat cu cele ale art. 282 alin. (1) C.proc.civ., a calificat apel, calea de atac, constatând că petitul principal al litigiului dedus judecății este anularea deciziei de revocare a mandatului și având în vedere că nu există dispoziții derogatorii în această materie, se aplică dreptul comun. Prin decizia civilă nr. 179 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, Secția a III-a civilă a respins apelurile contestatorului R.I.

și intimatei Federația E. și a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA, a schimbat sentința și a respins acțiunea reclamantului. Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 6690 din 17.12.2010 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a statuat că, în speță, competența de soluționare a acțiunii aparține secției comerciale a tribunalului, întrucât raporturile dintre contestator și intimată s-au desfășurat în baza unui mandat comercial, dat fiind faptul că în aplicarea dispozițiilor OUG nr.82/2007 a încetat de drept contractul individual de muncă al contestatorului și respectiv actul adițional (nr.3xx/2007), odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Având în vedere decizia enunțată, corect instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale, invocată de apelanții R.I. și Federația E. și soluționată prin sentința nr. 40/2011. Astfel, potrivit dispozițiilor art.315 C.proc.civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, și cum prin decizia menționată a fost stabilită irevocabil competența materială, instanța de fond nu mai era îndrituită la o nouă verificare a competenței. Deasemenea, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că raporturile juridice dintre contestator și societatea pârâtă sunt raporturi comerciale, desfășurate în baza mandatului comercial, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.82/2007, ce a modificat Legea nr.31/1990.

Deci, susținerea apelanților că sentința nr. 40/2011 este nelegală, este nefondată, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs a pus în discuția părților excepția de necompetență materială, în ședința publică din 7.12.2010, astfel că li s-a respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Prin hotărârea nr.7/2007 Consiliul de Administrație al SC C.E.T. SA în temeiul OMEC nr.318x/2006, 323x/2006, 326x/2006, 328x/2006 și Ordinul comun MEF-AVAS nr.31xx/2007, respectiv nr.3x/2007, a hotărârilor AGA nr.x/2006, nr.1x/2006, nr.1x/2006, 1x/2006 și nr. x/2007 și HG nr.103/2004 privind unele măsuri pentru restructurarea activității de producere a energiei electrice și termice pe bază de lignit a avizat numirea în funcția de director RURP în cadrul SC C.E.T.

SA a apelantului contestator. De la intrarea în vigoare a OUG nr.82/2007 contestatorul și-a desfășurat activitatea în baza mandatului comercial (dezlegare dată de instanța de recurs), mandat care a fost revocat prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr.1/2009, care a modificat structura organizatorică a societății fiind desființate din organigrama societății mai multe posturi ca și postul apelantului. Potrivit dispozițiilor art.143 1 alin.(4) din Legea nr. 31/1990 directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune interese.

În mod corect instanța a respins cererea de constatare a nulității art.17 al Hotărârii Consiliului de Administrație nr.1/2009, ca fiind inadmisibilă; având în vedre textul de lege precitat, instanța nu se poate pronunța asupra legalității și temeiniciei unei asemenea hotărârii, care intră în competența adunării generale a acționarilor, ci numai să stabilească dacă revocarea a survenit fără justă cauză în vederea acordării de despăgubiri. Or, în speța de față apelantul a solicitat constatarea nulității absolute cu consecința reintegrării sale în funcția avută. Petentul a fost numit în funcția de director prin Hotărârea Consiliului de Administrație și tot prin hotărârea aceluiași organism a fost demis din funcție.

Și chiar dacă raporturile sale ar fi derivat din contractul de muncă, cum a susținut, și în această situație nu avea calea de atac în justiție a hotărârii respective. Din adresa SC C.E.T. SA, se reține că Hotărârea Consiliului de Administrație a fost pusă în aplicare odată cu emiterea deciziei nr. 8xx/2009, dată până la care a fost parcursă procedura de informare a contestatorului, oferirea unui loc de muncă ce a fost refuzat. A susținut apelantul că revocarea mandatului nu i-a fost adusă la cunoștință, susținere neîntemeiată, întrucât din actele emise de pârâtă rezultă implicit aceasta: informarea din 29.01.2009, semnată de apelant, precizează că „în actul adițional individual la contractul de muncă pe care urmează să-l încheiați SC C.E.T.

SA începând cu data de 2.02.2009 vor fi cuprinse...”; s-a revenit apoi cu adresa din 11.02.2009, prin care i s-a solicitat să-și exprime opțiunea pentru unul din posturile vacante în cadrul SC C.E.T. SA în termen de 3 zile de la comunicare după care, în caz de neexprimare a opiniei, se va proceda la concediere în conformitate cu prevederile art.65 din Legea nr.53/2003, la data de 17.02.2009 a fost emisă înștiințarea de preaviz de 20 zile lucrătoare conform art.73 alin.(1) Codul muncii și art.104 din CCM 2009-2012 al SC C.E.T. SA. În legătură cu capătul de cerere privind decizia de desfacere a contractului de muncă, instanța corect a reținut că, contestatorul fiind salariat al pârâtei, pe durata mandatului său comercial, contractul de muncă a fost suspendat.

Corect instanța a reținut că, odată cu revocarea din funcția pentru care a fost mandatat, apelantului contestator i- a încetat suspendarea contractului de muncă, și că prin decizia din 18.06.2009 i-s-a desfăcut contractul individual de muncă Instanța a constat însă nulitatea acesteia fără o analiză temeinică, reținând că, contractul de muncă încheiat anterior actului adițional (nr.3xx/2007) este legal, produce consecințe privind reîncadrarea reclamantului pe postul deținut anterior încheierii contractului și a adus alte argumente ce par contradictorii. Această decizie trebuia să fie analizată potrivit cu dispozițiile din legislația muncii, însă instanța de fond nu a pășit la o asemenea analiză.

Faptul că s-a stabilit competența soluționării pricinii unei instanțe comerciale, nu este un impediment în analizarea fiecărui capăt de cerere în conformitate cu normele ce i se aplică, astfel că este neîntemeiată susținerea apelantei pârâte, sub acest aspect. Deși, apelantă pârâtă a negat existența unui contract de muncă, totuși în ideea respectării contractului individual de muncă al apelantului, până la emiterea deciziei de concediere, pârâta i-a remis actele mai sus menționate iar în decizie s-a precizat că „se desface contractul individual de muncă al d-lui R.I. în conformitate cu prevederile art.65 din codul Muncii”.

Analizând decizia contestată, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile acestui capăt de cerere, codul muncii și celelalte acte privind legislația muncii invocate de apelant, Curtea a reținut că a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, motiv pentru care a admis apelul pârâtei, reținând următoarele: A invocat contestatorul că decizia este lovită de nulitate absolută întrucât nu conține mențiunile obligatorii din dispozițiile art. 74 din Codul Muncii. Decizia de concediere a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 74 din Codul Muncii întrucât în preambulul acesteia se face vorbire despre motivele care au determinat concedierea, durata preavizului, lista locurilor de muncă vacante ( adresele care însoțesc decizia de concediere fac parte integrantă din aceasta).

Din cuprinsul deciziei contestate rezultă că petentul a fost concediat, în baza dispozițiilor art. 65 alin.(1) din Codul Muncii, fiind avută în vedere Structura Organizatorică a SC C.E.T. SA, valabilă începând cu data de 22.01.2009, aprobată prin HCA nr.1/2009, prin care a fost desființat postul de director RURP și că i-au fost înaintate actele cu conținutul deja menționat mai sus, informarea din 29.01.2009, adresa din 11.02.2009, înștiințarea de preaviz din 17.02.2009. Faptul că în decizie nu se reiterează conținutul adreselor, nu atrage nulitatea actului emis căci acestea au ajuns la cunoștința contestatorului, semnând de primirea lor înaintea emiterii deciziei de concediere.

La emiterea deciziei, intimata apelantă a avut în vedere noua structură organizatorică valabilă începând cu 22.01.2009, aprobată prin HCA nr.1/2009, prin care a fost desființat postul de director RURP și nu face referire la alte criterii prevăzute de dispozițiile art. 59 din Codul Muncii, astfel că, susținerea contestatorului că s-a dispus concedierea sa (concediere ce este individuală și nu colectivă, în speță) în condiții discriminatorii este nefondată. Referitor la susținerile contestatorului în sensul că nu există cauză reală și serioasă a desființării postului, se reține ca fiind cauză reală și serioasă concedierea în baza dispozițiilor art.65 alin.1 Codul muncii, când reorganizarea unei întreprinderi este imperativă pentru a-și salva competitivitatea sau sectorul de activitate de care aparține.

Prin Hotărârea nr.1/2009 a Consiliului de Administrație, s-a procedat la o reorganizare a societății, reorganizare care privește structura internă, compartimentele societății și orice alte măsuri organizatorice menite să conducă la îmbunătățirea activității. Astfel, a fost aprobată modificarea structurii organizatorice în conformitate cu nota din 21.01.2009. Comparând cele două organigrame ale societății, cea din 11.07.2008 și pe cea din 22.01.2009, se poate observa comasarea unor structuri din subordinea directorului RURP dar și divizarea activității Direcției RURP prin înființarea unui serviciu de salarizare la nivelul unității aflat în subordinea Directorului General, precum și desființarea activității de privatizare.

Deci, desființarea postului de Director Resurse Umane Restructurare Privatizare a fost efectivă, în sensul că în noua organigramă a societății acest post nu s-a mai regăsit. Postul contestatorului a fost real desființat, fiindu-i oferit un post corespunzător pregătirii profesionale, respectiv acela de inginer la Direcția Minieră, pe care l-a refuzat astfel că, singura posibilitate legală pentru angajator a rămas concedierea în temeiul dispozițiilor art. 65 alin.1 din Codul Muncii. Încălcarea altor acte normative invocată de contestator, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, lipsa acordului sindicatului, a legislației europene, nu s-a dovedit și de altfel contestatorul doar le-a enunțat, fără a arăta efectiv ce drepturi i-au fost încălcate prin emiterea deciziei în discuție și care să se regăsească în legislația invocată.

Decizia a fost emisă cu respectarea legii, astfel că și capătul de cerere în anularea acesteia este nefondat și pe cale de consecință și capetele de cerere pentru reintegrarea în funcție cu plata drepturilor salariale ale contestatorului apelant. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul. Prima critică formulată de recurent privește competența materială a instanței. Astfel, arată că prin cererea de chemare în judecată s-a contestat decizia de concediere nr. 8xx/2009, criticându-se strict actul unilateral al angajatorului de denunțare a contractului individual de muncă. Instanțele comerciale au reținut că la momentul emiterii deciziei contestate între părți existau raporturi juridice de muncă.

Așadar, orice alte raporturi juridice ar fi existat între părți anterior actului contestat, ele nu interesează în stabilirea obiectului acțiunii de față. În speță nu se contestă revocarea din funcția de director dar, încălcând principiul disponibilității, instanțele au intervenit în definirea obiectului cauzei, transformând-o din contestarea unei concedieri în contestarea unei revocări de mandat. Examinând capetele de cerere în mod rigid și în afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanțele comerciale au pronunțat hotărâri vădit nelegale, prin încălcarea normelor de competență materială incidente în cauză, prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ. Prin decizia nr. 6690/2010 a Curții de Apel Craiova s-a stabilit irevocabil doar necompetența Tribunalului Gorj, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în niciun caz competența secției comerciale a aceluiași tribunal.

Instanța, în raport de dispozițiile art. 159 1 C.pr.civ., era obligată să-și verifice propria competență, raportându-se la lege și nu la soluția altei instanțe, fie ea și una de control judiciar. Mai mult, dacă o instanță nu și-ar verifica propria competență, ar lăsa fără eficiență textul art. 20 alin. (2) C.pr.civ. privind conflictul pozitiv de competență. În mod greșit instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 6690/2010, deși prin această decizie s-a soluționat pricina pe cale de excepție, fără a se judeca fondul. Cu privire la contestarea deciziei de concediere nr. 8xx/2009, a arătat că, plecând de la ipoteza că funcția de director de resurse umane a fost îndeplinită de reclamant în baza unui contract de mandat comercial, instanța de fond a constatat nulitatea acesteia pentru lipsa obiectului, în considerarea faptului că reclamantul nu putea fi concediat din funcția pentru care nu avea un contract de muncă, ci unul de mandat.

Instanța de apel, însă, a reținut că un salariat poate fi concediat prin desființarea unui post pe care nu-l deține în baza unui contract de muncă, ceea ce contravine în mod grav legislației muncii. A susținut că instanța de apel a ignorat faptul că motivul de fapt al concedierii nu există, fiind o simplă trimitere la o hotărâre a consiliului de administrație, ce nu i-a fost comunicată, iar din probele administrate rezultă că salariatului i-a fost remisă anterior deciziei o listă care nu cuprindea totalitatea locurilor de muncă disponibile. De asemenea, susține că instanța de apel a ignorat probele din dosar care impun concluzia că desființarea postului nu a fost efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă.

În același mod, nu au fost avute în vedere probele din care rezultă că Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1/2009 a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale, că deși a înțeles să atace numai secțiunea A a art. 17 din această hotărâre, instanța de apel a motivat soluția pe normele legale incidente revocării mandatului comercial, interpretând astfel în mod greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și pronunțând o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii. Susține că nicio probă nu relevă existența mandatului comercial, că este lipsită de logică juridică reținerea instanței potrivit căreia nu se poate pronunța asupra legalității și temeiniciei unei hotărâri a consiliului de administrație, dar se pronunță asupra legalității revocării contractului de mandat.

În drept a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 7, 8 și 9 C.pr.civ. Intimatul SC C.E.T. a învederat instanței că, urmare a fuziunii prin contopire, această societate comercială a fost radiată din registrul comerțului și că, începând cu aceeași dată, a fost înregistrată S.C. C.E.O. SA. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed : În primul rând, cea mai mare parte a criticilor sunt neîncadrabile în drept. Astfel, dispoz. art. 304 pct. 1, 3, 7 și 8 C.pr.civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind susținute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs și să facă posibil controlul de legalitate.

Dimpotrivă, ignorând exigențele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurentul face trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, pretinzând că prin greșita lor interpretare instanța « a denaturat adevăratul înțeles al cererii ». Se tinde astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei – care sunt în căderea instanțelor fondului – ci legalitatea soluției adoptate, respectiv, corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanțele fondului.

De asemenea, în mod greșit, prin nesocotirea conținutului art. 304 pct. 8 C.pr.civ., se pretinde că ar fi avut loc denaturarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al cererii de chemare în judecată – ceea ce ar fi condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale – deși textul menționat vizează ipoteza în care actului juridic în înțelesul său material, de negotium iuris, care sprijină pretențiile părții, i-ar fi fost denaturate clauzele clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenției, voinței părților. În privința motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1, 3 și 7 C.pr.civ., nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate. Se va constata totuși, cu referire la art. 306 alin. (3) C.pr.civ., că prezentarea criticilor vizând greșita aplicare a normelor de drept procesual referitoare la competență fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., dar au caracter nefondat.

Astfel, prin decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale ca instanță de recurs, s-a stabilit irevocabil competența materială a secției comerciale a tribunalului de a soluționa în primă instanță contestația formulată de R.I., în aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C.pr.civ., cauza fiind trimisă la Tribunalul Gorj, Secția comercială. Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ.

“ În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului . “ Nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia prin decizia de casare s-a stabilit în mod irevocabil doar necompetența Secției de conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului Gorj, iar nu competența secției comerciale și că instanța de fond avea obligația de a-și stabili competența raportându-se la lege, iar nu la soluția altei instanțe, fie ea și de control judiciar. În drept, instanțele au obligația de a verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competență materială sau teritorială prevăzute de dispozițiile Codului de procedură civilă.

Verificarea respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecata căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă. Dispozițiile art. 315 C.pr.civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină subliniindu-se faptul că instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de recurs chiar și în condițiile în care aceasta ar fi nelegală. Așa fiind, judecarea cauzei de către secția comercială a tribunalului – ca instanță de fond, nu mai putea face obiectul controlului instanței sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greșit susține recurentul.

Readucând în dezbaterea judiciară aspectul competenței materiale a instanței, recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces. Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios – în speță natura comercială a raporturilor dintre părți ce determină competența de primă instanță a secției comerciale a tribunalului - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Recurentul mai susține că invocarea în speță a dispozițiilor art. 315 C.pr.civ. este greșită, pentru că neexaminând fondul cererii instanța de recurs nu poate da dezlegări de drept. Dispozițiile art. 315 C.pr.civ., referindu-se la obligativitatea hotărârii instanței de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate, în caz de casare, nu impun în niciun caz examinarea fondului pricinii. Dezlegările date de instanța de casare pot privi și probleme de drept procesual, nu numai de drept material, așa cum sugerează recurentul. În același timp, invocarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) C.pr.civ., nu are nicio legătură cu pricina, în cauză nefiind vorba despre existența unui conflict pozitiv de competență, ci de statuarea de către instanța de control judiciar asupra instanței competente material să judece contestația.

Nici criticile referitoare la natura raporturilor juridice dintre părți nu pot fi primite, cu aceeași motivare, odată ce prin hotărâre irevocabilă instanța de recurs a decis că în condițiile OG nr. 82/2007 contractul de mandat încheiat de părți are natura juridică a unui mandat comercial. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C.pr.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.