ÎCCJ, decizie (scj.ro #81634)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81634) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Stabilirea competenței materiale de primă

instanță prin decizie de casare. Imposibilitatea formulării unor

critici pe aspectul necompetenței instanței în calea de  atac a recursului.

Autoritate de lucru judecat.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac.

Recursul.

Index alfabetic :

norme de competență

-

decizie de casare

-

autoritate de lucru judecat

C.proc.civ.,

art. 315

Verificarea respectării normelor de

competență se realizează atât de instanța învestită cu

judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și

pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare

învestite cu judecata căilor de atac. În acest din urmă caz,

hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează

cu privire la competența unei instanțe de a soluționa litigiul

este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea

de atac a recursului, a aspectului competenței materiale a instanței,

ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a

dezlegărilor jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași

proces. Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare,

dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea

de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită

efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările

irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun,

deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu

pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat

definitiv un aspect al litigiului.

Secția I

civilă, decizia nr. 567 din 7 februarie 2013

Prin contestația introdusă la data de

21.07.2009, R.I. a solicitat anularea deciziei nr. 8xx/2009 emisă de SC

C.E.T. SA, reintegrarea în funcția avută anterior și obligarea

angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate,

majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat dacă nu era concediat. A solicitat să se constate și

nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea Consiliului de

Administrație nr.1/2009 pentru nelegalitate. A susținut că

aceasta a avut la baza nota din 21.01.2009, care nu menționează nicio

cauză reală a desființării mai multor posturi din

organigrama societății.

Prin sentința nr.3747 din 17 noiembrie 2009,

Tribunalul Gorj, Secția Conflicte de Muncă și Asigurări

Sociale, a respins acțiunea contestatorului.

Prin decizia nr.6690 din 17.12.2010 a Curții de Apel

Craiova, Secția a II-a civilă și pentru Conflicte de Munca

și Asigurări Sociale s-a admis recursul declarat de contestatorul

R.I., a fost casată sentința și  trimisă cauza la

Tribunalul Gorj, Secția Comercială, pentru judecare pe fond,

reținându-se că în speță, competența de

soluționare a acțiunii aparține Secției comerciale a

Tribunalului Gorj, întrucât raporturile dintre contestator și

intimată s-au desfășurat în baza unui mandat comercial.

Prin sentința nr. 97 din 26 aprilie 2011,

pronunțată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acțiunea

formulată de R.I., s-a constatat nulitatea absolută a deciziei

nr.8xx/2009, emisă de pârâtă ; s-a respins ca inadmisibilă

cererea pentru constatarea nulității absolute a art.17 din

Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1/2009; au fost respinse

capetele de cerere privind reîncadrarea în funcția avută anterior

deciziei 8xx/2009 și privind plata drepturilor bănești ce includ

salariile și celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea de

intervenție formulată de Federația E., în interesul

reclamantului; s-a luat act că prin sentința nr. 40 din 22.02.2011,

s-a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Gorj,

Secția Comercială.

Împotriva sentințelor nr.40 din 22.02.2011 și

nr.97 din 26 aprilie 2011 ambele pronunțate de Tribunalul Gorj, au

formulat recurs reclamantul R.I., intervenienta Federația E. București

și pârâta SC C.E.T. SA.

Curtea, la termenul din 06.07.2001, în raport de

dispozițiile art. 3 coroborat cu cele ale art. 282 alin. (1) C.proc.civ.,

a calificat apel, calea de atac, constatând că petitul principal al

litigiului dedus judecății este anularea deciziei de revocare a mandatului

și având în vedere că nu există dispoziții derogatorii în

această materie, se aplică dreptul comun.

Prin decizia civilă

nr. 179 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, Secția a III-a

civilă a respins apelurile contestatorului R.I. și intimatei Federația

E. și a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA, a schimbat sentința

și a respins acțiunea reclamantului.

Instanța de apel a reținut că prin decizia

nr. 6690 din 17.12.2010 a Curții de Apel Craiova, Secția a II-a

civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări

sociale, s-a statuat că, în speță, competența de

soluționare a acțiunii aparține secției comerciale a

tribunalului, întrucât raporturile dintre contestator și intimată

s-au desfășurat în baza unui mandat comercial, dat fiind faptul

că în aplicarea dispozițiilor OUG nr.82/2007 a încetat de drept

contractul individual de muncă al contestatorului și respectiv actul

adițional (nr.3xx/2007), odată cu intrarea în vigoare a acestui act

normativ.

Având în vedere decizia enunțată,

corect instanța de fond  a respins excepția necompetenței

materiale, invocată de apelanții R.I. și Federația E.

și soluționată prin  sentința nr. 40/2011.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.315 C.proc.civ., în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate

sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, și cum prin decizia

menționată a fost stabilită irevocabil competența

materială, instanța de fond nu mai era îndrituită la o nouă

verificare a competenței. Deasemenea, cu autoritate de lucru judecat s-a

stabilit că raporturile juridice dintre contestator și societatea

pârâtă sunt raporturi comerciale, desfășurate în baza mandatului

comercial, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.82/2007, ce a  modificat

Legea nr.31/1990. Deci, susținerea apelanților că sentința

nr. 40/2011 este nelegală, este nefondată, cu atât mai mult cu cât

instanța de recurs a pus în discuția părților excepția

de necompetență materială, în ședința publică din

7.12.2010, astfel că li s-a respectat dreptul la apărare și

dreptul la un proces echitabil.

Prin hotărârea nr.7/2007 Consiliul de Administrație al SC C.E.T. SA

în temeiul OMEC nr.318x/2006, 323x/2006, 326x/2006, 328x/2006 și Ordinul

comun MEF-AVAS nr.31xx/2007, respectiv nr.3x/2007, a hotărârilor AGA

nr.x/2006, nr.1x/2006, nr.1x/2006, 1x/2006 și nr. x/2007 și HG

nr.103/2004 privind unele măsuri pentru restructurarea

activității de producere a energiei electrice și termice pe

bază de lignit a avizat numirea  în funcția de director RURP în

cadrul SC C.E.T. SA a apelantului contestator.

De la intrarea în vigoare a OUG nr.82/2007 contestatorul și-a

desfășurat activitatea în baza mandatului comercial (dezlegare

dată de instanța de recurs), mandat care a fost revocat prin

Hotărârea Consiliului de Administrație nr.1/2009, care a modificat

structura organizatorică a societății fiind desființate din

organigrama societății mai multe posturi ca și postul

apelantului.

Potrivit dispozițiilor art.143

1

alin.(4) din Legea nr. 31/1990

directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de

administrație. În cazul în care revocarea survine fără

justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la

plata unor daune interese.

În mod corect instanța a respins cererea de constatare a

nulității art.17 al  Hotărârii Consiliului de

Administrație nr.1/2009, ca fiind inadmisibilă; având în vedre textul

de lege precitat, instanța nu se poate pronunța asupra

legalității și temeiniciei unei asemenea hotărârii, care

intră în competența adunării generale a acționarilor, ci

numai să stabilească dacă revocarea a survenit fără

justă cauză în vederea acordării de despăgubiri. Or, în

speța de față apelantul a solicitat constatarea

nulității absolute cu consecința reintegrării sale în

funcția avută. Petentul a fost numit în funcția de director

prin  Hotărârea Consiliului de Administrație și tot prin

hotărârea aceluiași organism a fost demis din funcție. Și

chiar dacă raporturile sale ar fi derivat din contractul de muncă,

cum a susținut, și în această situație nu avea calea de

atac în justiție a hotărârii respective.

Din adresa SC C.E.T. SA, se reține că Hotărârea Consiliului de

Administrație a fost pusă în aplicare odată cu emiterea deciziei

nr. 8xx/2009, dată până la care a fost parcursă procedura de

informare a contestatorului, oferirea unui loc de muncă ce a fost refuzat.

A

susținut apelantul  că revocarea mandatului nu i-a fost

adusă la cunoștință, susținere neîntemeiată,

întrucât din actele emise de pârâtă rezultă implicit aceasta:

informarea din 29.01.2009, semnată de apelant, precizează că „în

actul adițional individual la contractul de muncă pe care

urmează să-l încheiați SC C.E.T. SA  începând cu data de

2.02.2009 vor fi cuprinse...”; s-a revenit apoi cu adresa din 11.02.2009, prin

care i s-a solicitat să-și exprime opțiunea pentru unul din

posturile vacante în cadrul SC C.E.T. SA în termen de 3 zile de la comunicare

după care, în caz de neexprimare a opiniei, se va proceda la concediere în

conformitate cu prevederile art.65 din Legea nr.53/2003, la data de 17.02.2009

a fost emisă înștiințarea de preaviz de 20 zile lucrătoare

conform art.73 alin.(1) Codul muncii și art.104 din CCM 2009-2012 al SC

C.E.T. SA.

În legătură cu capătul de cerere privind decizia de desfacere a

contractului de muncă, instanța corect a reținut că,

contestatorul fiind salariat al pârâtei, pe durata mandatului său

comercial, contractul de muncă  a fost suspendat.

Corect instanța a reținut că, odată cu revocarea din funcția

pentru care a fost mandatat,  apelantului contestator i-

a încetat suspendarea contractului de muncă,

și că prin decizia din 18.06.2009 i-s-a desfăcut contractul

individual de muncă

Instanța a constat însă nulitatea acesteia fără o

analiză temeinică, reținând că, contractul de muncă

încheiat anterior actului adițional (nr.3xx/2007) este legal, produce

consecințe privind reîncadrarea reclamantului pe postul deținut

anterior încheierii contractului și a adus alte argumente ce par

contradictorii.

Această decizie trebuia să fie analizată potrivit cu

dispozițiile din legislația muncii, însă instanța de

fond  nu a pășit la o asemenea analiză.

Faptul că s-a stabilit competența soluționării pricinii

unei instanțe comerciale, nu este un impediment în analizarea

fiecărui capăt de cerere în conformitate cu normele ce i se

aplică, astfel că este neîntemeiată susținerea apelantei

pârâte, sub acest aspect.

Deși, apelantă pârâtă a negat existența unui contract de

muncă, totuși   în ideea respectării contractului

individual de muncă al apelantului, până la emiterea deciziei de

concediere, pârâta i-a remis actele mai sus menționate iar în decizie s-a

precizat că „se desface contractul individual de muncă al d-lui R.I.

în conformitate cu prevederile art.65 din codul Muncii”.

Analizând decizia contestată, în

conformitate cu dispozițiile legale aplicabile acestui capăt de

cerere, codul muncii și celelalte acte privind legislația muncii

invocate de apelant, Curtea a reținut că a fost emisă cu

respectarea dispozițiilor legale, motiv pentru care a admis apelul

pârâtei, reținând următoarele:

A invocat contestatorul că decizia este lovită de nulitate

absolută întrucât  nu conține mențiunile obligatorii din

dispozițiile art. 74 din Codul Muncii.

Decizia de concediere a fost emisă cu respectarea

dispozițiilor art. 74 din Codul Muncii întrucât în preambulul acesteia se

face vorbire despre motivele care au determinat concedierea, durata

preavizului, lista locurilor de muncă vacante ( adresele care

însoțesc decizia de concediere fac parte integrantă din aceasta).

Din cuprinsul deciziei contestate rezultă că

petentul a fost concediat, în baza dispozițiilor art. 65 alin.(1) din

Codul Muncii, fiind avută în vedere Structura Organizatorică a SC

C.E.T. SA, valabilă începând cu data de 22.01.2009, aprobată prin HCA

nr.1/2009, prin care a fost desființat postul de director RURP și

că i-au fost înaintate actele cu conținutul deja  menționat

mai sus,  informarea din 29.01.2009, adresa din 11.02.2009,

înștiințarea de preaviz din 17.02.2009. Faptul că în decizie nu

se reiterează conținutul adreselor, nu atrage nulitatea actului emis

căci acestea au ajuns la cunoștința contestatorului, semnând de

primirea lor înaintea emiterii deciziei de concediere.

La emiterea deciziei, intimata apelantă a avut în

vedere noua structură organizatorică valabilă începând cu

22.01.2009, aprobată prin HCA nr.1/2009, prin care a fost desființat

postul de director RURP și nu face referire la alte criterii

prevăzute de dispozițiile art. 59 din Codul Muncii, astfel că,

susținerea contestatorului că s-a dispus concedierea sa (concediere

ce este individuală și nu colectivă, în speță) în

condiții discriminatorii este nefondată.

Referitor la susținerile contestatorului în sensul

că nu există cauză reală și serioasă a

desființării postului, se reține ca fiind cauză reală

și serioasă concedierea în baza dispozițiilor art.65 alin.1

Codul muncii, când reorganizarea unei întreprinderi este imperativă pentru

a-și salva competitivitatea sau sectorul de activitate de care

aparține.

Prin Hotărârea nr.1/2009 a Consiliului de

Administrație, s-a procedat la o reorganizare a societății,

reorganizare care privește structura internă, compartimentele

societății și orice alte măsuri organizatorice menite

să conducă la îmbunătățirea activității.

Astfel, a fost aprobată modificarea structurii organizatorice în

conformitate cu nota din 21.01.2009.

Comparând cele două organigrame ale

societății, cea din 11.07.2008 și pe cea din 22.01.2009, se

poate observa comasarea unor structuri din subordinea directorului RURP dar

și divizarea activității Direcției RURP prin

înființarea unui serviciu de salarizare la nivelul unității

aflat în subordinea Directorului General, precum și desființarea

activității de privatizare. Deci, desființarea postului de

Director Resurse Umane Restructurare Privatizare a fost efectivă, în

sensul că  în noua organigramă a societății acest post

nu s-a mai regăsit. Postul contestatorului a fost real desființat,

fiindu-i oferit un post corespunzător pregătirii profesionale,

respectiv acela de inginer la Direcția Minieră, pe care l-a refuzat

astfel că, singura posibilitate legală pentru angajator a rămas

concedierea în temeiul dispozițiilor art. 65 alin.1 din Codul Muncii.

Încălcarea altor acte normative invocată de

contestator, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de

ramură, lipsa acordului sindicatului, a legislației europene, nu s-a

dovedit și de altfel contestatorul doar le-a enunțat, fără

a arăta efectiv ce drepturi i-au fost încălcate prin emiterea

deciziei în discuție și care să se regăsească în

legislația invocată.

Decizia a fost emisă cu respectarea legii, astfel

că și capătul de cerere în anularea acesteia este nefondat

și pe cale de consecință și capetele de cerere pentru

reintegrarea în funcție cu plata drepturilor salariale ale contestatorului

apelant.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul.

Prima critică formulată de recurent

privește competența materială a instanței.

Astfel, arată că prin cererea de chemare în

judecată s-a contestat decizia de concediere nr. 8xx/2009, criticându-se

strict actul unilateral al angajatorului de denunțare a contractului

individual de muncă. Instanțele comerciale au reținut că la

momentul emiterii deciziei contestate între părți existau raporturi

juridice de muncă. Așadar, orice alte raporturi juridice ar fi

existat între părți anterior actului contestat, ele nu

interesează în stabilirea obiectului acțiunii de față. În

speță nu se contestă revocarea din funcția de director dar,

încălcând principiul disponibilității, instanțele au

intervenit în  definirea obiectului cauzei, transformând-o din contestarea

unei concedieri în contestarea unei revocări de mandat.

Examinând capetele de cerere în mod rigid și în

afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanțele

comerciale au pronunțat hotărâri vădit nelegale, prin

încălcarea normelor de competență  materială incidente

în cauză, prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ.

Prin decizia nr. 6690/2010 a Curții de Apel Craiova

s-a stabilit irevocabil doar necompetența Tribunalului Gorj, Secția

conflicte de muncă și asigurări sociale, în niciun caz

competența secției comerciale a aceluiași tribunal.

Instanța, în raport de dispozițiile art. 159

1

C.pr.civ., era obligată să-și verifice propria

competență, raportându-se la lege și nu la soluția altei

instanțe, fie ea și una de control judiciar. Mai mult, dacă o

instanță nu și-ar verifica propria competență, ar

lăsa fără eficiență textul art. 20 alin. (2) C.pr.civ.

privind conflictul pozitiv de competență. În mod greșit

instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei

nr. 6690/2010, deși prin această decizie s-a soluționat pricina

pe cale de excepție, fără a se judeca fondul.

Cu privire la contestarea deciziei de concediere nr.

8xx/2009, a arătat că, plecând de la ipoteza că funcția de

director de resurse umane a fost îndeplinită de reclamant în baza unui

contract de mandat comercial, instanța de fond a constatat nulitatea

acesteia pentru lipsa obiectului, în considerarea faptului că reclamantul

nu putea fi concediat din funcția pentru care nu avea un contract de

muncă, ci unul de mandat. Instanța de apel, însă, a reținut

că un salariat poate fi concediat prin desființarea unui post pe care

nu-l deține în baza unui contract de muncă, ceea ce contravine în mod

grav legislației muncii. A susținut că instanța de apel a

ignorat faptul că motivul de fapt al concedierii nu există, fiind o

simplă trimitere la  o hotărâre a consiliului de

administrație, ce nu i-a fost comunicată, iar din probele

administrate rezultă că salariatului i-a fost remisă anterior

deciziei o listă care nu cuprindea totalitatea locurilor de muncă

disponibile.  De asemenea, susține că instanța de apel a ignorat

probele din dosar care impun concluzia că desființarea postului nu a

fost efectivă și nu a avut o cauză reală și

serioasă.

În același mod, nu au fost avute în vedere probele

din care rezultă că Hotărârea Consiliului de Administrație

nr. 1/2009 a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale,

că deși a înțeles să atace numai secțiunea A a art. 17

din această hotărâre,  instanța de apel  a motivat

soluția pe normele legale incidente revocării mandatului comercial,

interpretând astfel în mod greșit actul juridic dedus judecății,

schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia și pronunțând o hotărâre care cuprinde

motive străine de natura pricinii. Susține că nicio probă

nu relevă existența mandatului comercial, că este lipsită

de logică juridică reținerea instanței potrivit căreia

nu se poate pronunța asupra legalității și temeiniciei unei

hotărâri a consiliului de administrație, dar se pronunță

asupra legalității revocării contractului de mandat.

În drept a invocat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 7, 8 și 9 C.pr.civ.

Intimatul SC C.E.T. a învederat instanței că,

urmare a fuziunii prin contopire, această societate comercială a fost

radiată din registrul comerțului și că, începând cu

aceeași dată, a fost înregistrată  S.C. C.E.O. SA.

Analizând recursul în limitele criticilor

formulate, ce pot fi încadrate formal în motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed :

În primul rând,  cea mai mare parte a criticilor

sunt neîncadrabile în drept.

Astfel, dispoz. art. 304 pct. 1, 3, 7 și 8 C.pr.civ.

sunt indicate de o manieră formală, nefiind susținute de

dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs

și să facă posibil controlul de legalitate.

Dimpotrivă, ignorând exigențele procedurale

specifice acestei căi extraordinare de atac, recurentul face trimitere la

mijloacele de probă administrate în cauză, pretinzând că prin

greșita lor interpretare instanța « a denaturat adevăratul

înțeles al cererii ».

Se tinde astfel, la o cenzurare a aprecierii date de

instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului,

ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se

verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei – care sunt în

căderea instanțelor fondului – ci legalitatea soluției adoptate,

respectiv, corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată

de instanțele fondului.

De asemenea, în mod greșit, prin nesocotirea

conținutului art. 304 pct. 8 C.pr.civ., se pretinde că ar fi avut loc

denaturarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

cererii de chemare în judecată – ceea ce ar fi condus la pronunțarea

unei hotărâri nelegale – deși textul menționat vizează

ipoteza în care actului juridic în înțelesul său material, de

negotium iuris, care sprijină pretențiile părții, i-ar fi

fost denaturate clauzele clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin

intenției, voinței părților.

În privința motivelor prevăzute de art. 304

pct. 1, 3 și 7 C.pr.civ., nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care

să facă posibil controlul de legalitate.

Se va constata totuși, cu referire la art. 306 alin.

(3) C.pr.civ., că prezentarea criticilor vizând greșita aplicare a

normelor de drept procesual referitoare la competență fac

posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prev. de art. 304

pct. 9 C.pr.civ., dar au caracter nefondat.

Astfel, prin decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă

și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale ca

instanță de recurs, s-a stabilit irevocabil competența

materială a secției comerciale a tribunalului de a soluționa în

primă instanță contestația formulată de R.I., în aplicarea

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C.pr.civ., cauza fiind trimisă

la Tribunalul Gorj, Secția comercială.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ.

“

În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului

. “

Nu poate fi primită susținerea recurentului

potrivit căreia prin decizia de casare s-a stabilit în mod irevocabil doar

necompetența Secției de conflicte de muncă și

asigurări sociale a Tribunalului Gorj, iar nu competența secției

comerciale și că instanța de fond avea obligația de

a-și stabili competența raportându-se la lege, iar nu la soluția

altei instanțe, fie ea și de control judiciar.

În drept, instanțele au obligația de a

verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal

învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competență

materială sau teritorială prevăzute de dispozițiile Codului

de procedură civilă.

Verificarea respectării normelor de

competență se realizează atât de instanța învestită cu

judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și

pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare

învestite cu judecata căilor de atac.

În acest din urmă caz, hotărârea instanței

de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența

unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atâta timp

cât aceasta este irevocabilă.

Dispozițiile art. 315 C.pr.civ. nu lasă loc de interpretare,

în doctrină subliniindu-se faptul că instanța de trimitere este

obligată să respecte hotărârea instanței de recurs chiar

și în condițiile în care aceasta ar fi nelegală. Așa fiind,

judecarea cauzei de către secția comercială a tribunalului – ca

instanță de fond, nu mai putea face obiectul controlului

instanței sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greșit

susține recurentul.

Readucând în dezbaterea judiciară aspectul

competenței materiale a instanței, recurentul ignoră efectele pe

care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor

jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces.

Modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia

de casare, dă dezlegare unui aspect litigios – în speță natura

comercială a raporturilor dintre părți ce determină

competența de primă instanță a secției comerciale a

tribunalului - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă

cu ocazia rejudecării.

Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului

judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri

judecătorești se impun, deopotrivă, părților și

instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți

anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Recurentul mai susține că invocarea în

speță a dispozițiilor art. 315 C.pr.civ. este greșită,

pentru că neexaminând fondul cererii instanța de recurs nu poate da

dezlegări de drept.

Dispozițiile art. 315 C.pr.civ., referindu-se la

obligativitatea hotărârii instanței de recurs cu privire la

problemele de drept dezlegate, în caz de casare, nu impun în niciun caz

examinarea fondului pricinii. Dezlegările date de instanța de casare

pot privi și probleme de drept procesual, nu numai de drept material,

așa cum sugerează recurentul.

În același timp, invocarea dispozițiilor art.

20 alin. (2) C.pr.civ., nu are nicio legătură cu pricina, în

cauză nefiind vorba despre existența unui conflict pozitiv de

competență, ci de statuarea de către instanța de control

judiciar asupra instanței competente material să judece

contestația.

Nici criticile referitoare la natura raporturilor

juridice dintre părți nu pot fi primite, cu aceeași motivare,

odată ce prin hotărâre irevocabilă instanța de recurs a

decis că în condițiile OG nr. 82/2007 contractul de mandat încheiat

de părți are natura juridică a unui mandat comercial.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 C.pr.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat

recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.