ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1304/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația introdusă la data de 21 iulie 2009, reclamantul R.I. a solicitat anularea Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009 emisă de SC C.E.T. SA, reintegrarea în funcția avută anterior și obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat. A solicitat să se constate și nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1 din 22 ianuarie 2009 pentru nelegalitate. A susținut că aceasta a avut la baza nota din 21 ianuarie 2009 care nu menționează nicio cauză reală a desființării mai multor posturi din organigrama societății, au fost desființate 13 posturi și înființate 24 de aceeași natură, în contradicție cu art. 65 lit. b) și art 8 alin. (1) C. muncii.

Prin sentința nr. 3747 din 17 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 6377795/2009 al Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respinsă acțiunea reclamantului în totalitate. Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă și pentru conflicte de munca și asigurări sociale, a fost admis recursul declarat de reclamantul R.I., a fost casată sentința și trimisă cauza la Tribunalul Gorj, secția comercială, pentru judecare pe fond, reținându-se că în speță, competența de soluționare a acțiunii aparține secției comerciale, a Tribunalului Gorj, întrucât raporturile dintre reclamant și intimată s-au desfășurat în baza unui mandat comercial.

Prin sentința nr. 97 din 26 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 1431/95/2011, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.I., s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009, emisă de pârâta SC C.E.T. SA; s-a respins ca inadmisibilă cererea pentru constatarea nulității absolute a art. 17 din Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1 din 22 ianuarie 2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în funcția avută anterior Deciziei nr. 826/2009 și privind plata drepturilor bănești ce includ salariile și celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea cu privire la cheltuielile de judecată și cererea de intervenție formulată de Federația Energetica, în interesul reclamantului; s-a luat act că prin sentința nr. 40 din 22 februarie 2011, s-a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Gorj, secția comercială.

Împotriva sentințelor nr. 40 din 22 februarie 2011 și nr. 97 din 26 aprilie 2011 ambele pronunțate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 1431/95/2011, au formulat recurs reclamantul R.I., intervenienta Federația Energetică București și pârâta SC C.E.T. SA. Prin Decizia civila nr. 179 din 16 noiembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția a IlI-a civilă, a respins apelurile reclamantului R.I. și intimatei Federația Energetică și a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA, a schimbat sentința și a respins acțiunea reclamantului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.I., solicitând în principal casarea deciziei atacate și admiterea acțiunii, iar în subsidiar casarea și trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției conflicte de muncă a Tribunalului Gorj.

Prin Decizia nr. 567 din 07 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.I. Împotriva acestei decizii a formulat la data de 12 decembrie 2013 cerere de revizuire reclamantul R.I., pe care a înregistrat-o pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 5880/1/2013. Cererea de revizuire a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 322 pct. 3, 7 teza I C. proc. civ., art. 324 alin. (1) pct. 1 raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. In motivarea cererii de revizuire se arată, în esență, că, în speță, este incident motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 3 C. proc.

civ., întrucât contractul de mandat constatat de Curtea de Apel Craiova prin Decizia nr. 379 din 16 noiembrie 2013 și menținut de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 567 din 07 februarie 2013 nu se află în ființă. Se susține că prin Decizia nr. 2163 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație șî Justiție în Dosarul nr. 3/54/2012 s-a constatat irevocabil că, între revizuent și intimata SC C.E.O. SA - Sucursala Electrocentrale Turceni au existat raporturi juridice stabilite în baza unui contract individual de muncă și nu a unui contract de mandat, astfel încât este evident că obiectul dedus pricinii, respectiv contractul de mandat, nu se află în ființă. De asemenea, se arată că un al doilea motiv de revizuire este cel prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., decizia atacată fiind contrară Deciziei nr. 2163 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătându-se că prin această ultimă hotărâre s-a dezlegat, cu putere de lucru judecat, problema de drept privind raportul juridic al revizuentului cu intimata SC C.E.O. SA -Sucursala Electrocentrale Turceni în sensul că revizuentul a desfășurat activitatea de conducător al unui agent economic în baza contractului individual de muncă, și nu relații comerciaie stabilite prin contract de mandat.

Un al treilea motiv de revizuire îl constituie art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținându-se că, prin pronunțarea Deciziei nr. 567 din 07 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a reținut că relațiile dintre revizuent și intimată au fost relații comerciale stabilite prin contract de mandat, în condițiile în care aceeași instanță, anterior, statuase, irevocabil, prin Decizia nr. 2163 din 26 aprilie 2012, că între revizuent și intimată au fost desfășurate relații juridice pe bază de contract individual de muncă, au fost încălcate grav dreptul la apărare al subsemnatului, dar și la un proces echitabil, așa cum este definit de art. 6 din Convenție. Intimata SC C.E.O.

SA - Sucursala Electrocentrale Turceni a depus întâmpinare prin care a soiicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată. Cauza a fost suspendată la data de 27 iunie 2014, pentru lipsa părților, iar la 23 aprilie 2015 revizuentul a solicitat repunerea cauzei pe rol și judecata în lipsă. La termenul de judecată de astăzi, Înalta Curte, în temeiul art. 245 pct. 1 C. proc. civ., a dispus repunerea pe rol a dosarului și a reținut cauza în pronunțare asupra excepției tardivității și admisibilității cererii de revizuire. Analizând hotărârile invocate de revizuent prin prisma prevederilor legale mai sus arătate, înalta Curte constată eă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 3 C. proc.

civ. nu îndeplinește cerințele de admisibilitate, iar cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este tardiv formulată, pentru considerentele ce succed: Astfel, potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ., împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță de recurs se poate exercita calea de atac a revizuirii numai atunci când, prin această hotărâre, se evocă fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, din analiza textului legal citat rezultă că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs, legiuitorul a impus o condiție imperativă și anume, ca prin decizia suspusă revizuirii să fi fost evocat fondul. Hotărârile instanțelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanțele admit recursul și, rejudecând cauza dedusă judecății, modifică în tot sau în parte hotărârea recurată, astfel încât, consecutiv, se pronunță asupra cererilor ce au format cadrul obiectiv al judecății în primă instanță; în consecință, nu pot face obiectul cererii de revizuire deciziile prin recursul a fost respins sau a fost constatat nul, în aceste ipoteze calea de atac fiind inadmisibilă.

Dacă s-ar admite formularea unei cererii de revizuire și împotriva deciziilor pronunțate în recurs prin care nu s-a evocat fondul, s-ar ajunge să se încalce principiul legalității căilor de atac, potrivit căruia orice cale de atac poate fi exercitată doar dacă este prevăzută de lege și în condițiile prevăzute de aceasta. În speță, cererea de revizuire a fost formulată împotriva unei decizii pronunțată de o instanță de recurs, decizie prin care recursul a fost respins ca nefondat. Așa fiind, se constată că nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiție impusă de art. 322 C. proc. civ., și anume, aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul, situație în raport de care analizarea altor condiții specifice reglementate de cazurile de revizuire invocate devine inutilă.

Pe de altă parte, motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, printr-o hotărâre cu o singură condamnare, debitorul a fost obligat să predea un lucru cert și determinat care a pierit, scopul revizuentului fiind să obțină contravaloarea lucrului pierit, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât, hotărârea atacată nu obligă revizuentul la o prestație determinată. Pentru aceste considerente, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ., va fi respinsă ca inadmisibilă. În ce privește cererea de revizuire bazată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se rețin următoarele: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prescrise de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează. Conform dispozițiilor art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțarea ultimei hotărâri. În speță, din actele dosarului rezultă că termenul de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) a fost depășit, întrucât Decizia nr. 567/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a cărei revizuire se cere, a fost pronunțată la data de 07 februarie 2013, iar cererea de revizuire a fost formulată, potrivit rezoluției aplicată pe cerere, la 12 decembrie 2013, cu încălcarea termenului legal enunțat.

Or, pentru cererea de revizuire a unei hotărâri pronunțată de o instanță de recurs, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, prin dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., că termenul de revizuire este de o lună și se va socoti de la pronunțarea hotărârii. Legea sancționează cu decăderea nerespectarea termenelor procedurale stabilite pentru exercitarea căilor de atac, sens în care sunt de observat și dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei cai de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

În speță, revizuentul a încălcat prevederile art. 324 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a formulat cererea cu depășirea termenului de o lună prevăzut de textul menționat. În ce privește motivul de recurs prin care s-a invocat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, respectiv, dreptul la apărare și la un proces echitabil, Înalta Curte apreciază că norma cuprinsă în art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (cu privire la momentul la care începe să curgă termenul pentru declanșarea cererii de revizuire - de fa pronunțarea hotărârii în recurs), îndeplinește exigențele ce decurg din jurisprudența C.E.D.O. prin care s-au analizat încălcări ale art. 6 parag.

1, din această perspectivă. Astfel, Curtea de la Strasbourg, a stabilit că pentru a se reține că o ingerință este justificată ea trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, ceea ce conduce la analiza raportului de proporționalîtate între măsură cu scopul legitim urmărit, cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ. Cerința de a fi prevăzută de legea internă, are în vedere accepțiunea materială, iar nu formală, iar pe de altă parte, legea respectivă trebuie să fie accesibilă persoanei în cauză și să fie previzibilă (spre ex: Cauza Laventes c. Letoniei, hot C.E.D.O. din 28 noiembrie 2002). Art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., îndeplinește toate criteriile anterior precizate: fiind prevăzut de legea internă (chiar având în vedere accepțiunea formală a sintagmei), este și accesibilă, fiind cuprinsă într-un act normativ publicat (Cauza Kokkinakis c. Greciei, hot. C.E.D.O.

din 25 mai 1993), după cum este și previzibilă, întrucât este o normă enunțată cu suficientă precizie care permite oricărui individ să își regleze conduita și chiar să prevadă, într-un grad rezonabil, consecințele juridice ce ar putea rezulta dintr-un act determinat (Cauza Goodwin c. Regatului Unit al Marii Britanii, hot. din 27 martie 1996); totodată, regula previzibilității este relativă, întrucât norma de drept nu trebuie să poată fi înțeleasă de către toți, ci de către practicienii dreptului care îi pot da sfaturi avizate reclamantului (Cauza Sunday Times, hot. din 26 aprilie 1979). Scopul legitim al instituirii de către legiuitorul național a unor norme imperative pentru promovarea unor căi extraordinare de atac este în mod neîndoielnic limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel ca după epuizarea termenelor pentru declararea acestora, orice persoană de bună credință să se poată prevala în orice împrejurare de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ce nu mai este susceptibilă de retractare sau reformare, intrată în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.

Totodată, se constată și existența unui just raport de proporționalitate între măsura dispusă și scopul urmărit, întrucât partea care are deschisă calea unei căi extraordinare de atac are un interval de timp rezonabil pentru a recurge la formularea ei (o lună), iar preocuparea legiuitorului pentru asigurarea securității raporturilor juridice îi profită în egală măsură ca tuturor destinatarilor legii procesuale civile. În consecință, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ., formulată de revizuentul R.I. împotriva Deciziei nr. 567 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Respinge, ca tardiv formulată, cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulată de revizuentul R.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2015.