ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 567/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 567/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin contestația

introdusă la data de 21 iulie 2009, contestatorul R.I. a solicitat anularea

Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009 emisă de SC C.E. Turceni SA, reintegrarea în

funcția avută anterior și obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale

cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de

care ar fi beneficiat dacă nu era concediat.

A solicitat să se

constate și nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea Consiliului de

Administrație nr. 1 din 22 ianuarie 2009 pentru nelegalitate. A susținut că

aceasta a avut la bază nota nr. 2290 din 21 ianuarie 2009 care nu menționează

nicio cauză reală a desființării mai multor posturi din organigrama societății,

au fost desființate 13 posturi și înființate 24 de aceeași natură, în

contradicție cu art. 65 lit. b) și art. 8 alin. (1) C. muncii.

Prin Sentința nr.

3747 din 17 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 6377795/2009 al

Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins

acțiunea contestatorului în totalitate.

Prin Decizia nr. 6690

din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția a II- a civilă și pentru

conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis recursul declarat de

contestatorul R.I., a fost casată sentința și trimisă cauza la Tribunalul Gorj,

secția comercială, pentru judecare pe fond, reținându-se că în speță,

competența de soluționare a acțiunii aparține secției comerciale a Tribunalului

Gorj, întrucât raporturile dintre contestator și intimată s-au desfășurat în

baza unui mandat comercial.

Prin Sentința nr. 97

din 26 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 1431/95/2011,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.I., s-a constatat

nulitatea absolută a Deciziei nr. 826 din 18 iunie 2009,' emisă de pârâta SC

C.E. Turceni SA; s-a respins ca inadmisibilă cererea pentru constatarea

nulității absolute a art. 17 din Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1

din 22 ianuarie 2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea

în funcția avută anterior Deciziei nr.  826/2009 și privind plata drepturilor

bănești ce includ salariile și celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea

cu privire la cheltuielile de judecată și cererea de intervenție formulată de

Federația Energetica, în interesul reclamantului; s-a luat act că prin Sentința

nr. 40 din 22 februarie 2011, s-a respins excepția necompetenței materiale a

Tribunalului Gorj, secția comercială.

Împotriva sentințelor

nr. 40 din 22 februarie 2011 și nr. 97 din 26 aprilie 2011, ambele pronunțate

de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 1431/95/2011, au formulat recurs reclamantul

R.I., intervenienta Federația Energetică București și pârâta SC C.E. Turceni

SA.

Curtea, la termenul

din 6 iulie 2001, în raport de dispozițiile art. 3 coroborat cu cele ale art.

282 alin. (1) C. proc. civ., a calificat apel, calea de atac, constatând că

petitul principal al litigiului dedus judecății este anularea deciziei de

revocare a mandatului și având în vedere că nu există dispoziții derogatorii în

această materie, se aplică dreptul comun.

Prin Decizia civilă

nr. 179 din 16 noiembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția a IlI-a civilă, a

respins apelurile contestatorului R.I. și intimatei Federația Energetică și a

admis apelul pârâtei SC C.E. Turceni SA, a schimbat sentința și a respins

acțiunea reclamantului.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie

2010 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă și pentru conflicte de

muncă și asigurări sociale, s-a statuat că în speță competența de soluționare a

acțiunii aparține secției comerciale a tribunalului, întrucât raporturile dintre

contestator și intimată s-au desfășurat în baza unui mandat comercial, dat

fiind faptul că în aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 82/2007 a încetat de

drept contractul individual de muncă al contestatorului și respectiv actul

adițional (nr. 397 din 11 iunie 2007), odată cu intrarea în vigoare a acestui

act normativ.

Având în vedere

decizia enunțată, corect instanța de fond a respins excepția necompetenței

materiale, invocată de apelanții R.I. și Federația Energetică și soluționată

prin Sentința nr. 40 din 22 februarie 2011.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului, și cum prin decizia menționată a fost stabilită

irevocabil competența materială, instanța de fond nu mai era îndrituită la o

nouă verificare a competenței. De asemenea, cu autoritate de lucru judecat s-a

stabilit că raporturile juridice dintre contestator și societatea pârâtă sunt

raporturi comerciale, desfășurate în baza mandatului comercial, odată cu

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007 (publicată în M. Of. nr. 446 din 29

iunie 2007) ce a modificat Legea nr. 31/1990. Deci, susținerea apelanților R.I.

și Federația Energetică că sentința nr. 40 din 22 februarie 2011 este nelegală

este nefondată, cu atât mai mult cu cât instanța de recurs a pus în discuția

părților excepția de necompetență materială, în ședința publică din 7 decembrie

2010, astfel că li s-a respectat dreptul la apărare și dreptul la un proces

echitabil.

Prin Hotărârea nr. 7

din 11 iunie 2007 Consiliul de Administrație al SC C.E. Turceni SA în temeiul

OMEC nr. 3189/2006, 3231/2006, 3266/2006, 3280 din 9 octombrie 2006 și Ordinul

comun MEF-AVAS nr. 3101 din 24 mai 2007, respectiv nr. 34 din 24 mai 2007, a

hotărârilor AGA nr .7/2006, nr. 10/2006, nr. 11 /2006,13/2006 și nr. 6 din 25

mai 2007 și H.G. nr. 103/2004 privind unele măsuri pentru restructurarea

activității de producere a energiei electrice și termice pe bază de lignit a

avizat numirea în funcția de director RURP în cadrul SC C.E. Turceni SA a

apelantului contestator.

De la intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 82/2007 contestatorul și-a desfășurat activitatea în baza

mandatului comercial (dezlegare dată de instanța de recurs) mandat care a fost

revocat prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1 din 22 ianuarie 2009,

care a modificat structura organizatorică a societății fiind desființate din

organigrama societății mai multe posturi ca și postul apelantului.

Potrivit

dispozițiilor art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 directorii

pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. în cazul în care

revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la

plata unor daune interese.

În mod corect instanța

a respins cererea de constatare a nulității art. 17 al Hotărârii Consiliului de

Administrație nr. 1 din 22 ianuarie 2009, ca fiind inadmisibilă; având în

vedere textul de lege precitat, instanța nu se poate pronunța asupra

legalității și temeiniciei unei asemenea hotărârii, care intră în competența

adunării generale a acționarilor, ci numai să stabilească dacă revocarea a

survenit fără justă cauză în vederea acordării de despăgubiri. Or, în speța de

față apelantul a solicitat constatarea nulității absolute cu consecința

reintegrării sale în funcția avută. Petentul a fost numit în funcția de

director prin Hotărârea Consiliului de Administrație și tot prin hotărârea

aceluiași organism a fost demis din funcție. Și chiar dacă raporturile sale ar

fi derivat din contractul de muncă, cum a susținut, și în această situație nu

avea calea de atac în justiție a hotărârii respective.

Din adresa SC C.E.

Turceni SA (fila 57 dosar apel) se reține că Hotărârea Consiliului de

Administrație a fost pusă în aplicare odată cu emiterea Deciziei nr. 826 din 18

iunie 2009, dată până la care a fost parcursă procedura de informare a

contestatorului, oferirea unui loc de muncă ce a fost refuzat (în prezent

funcționează ca șef corp control, fiind reîncadrat în baza Sentinței nr. 5695 din

7 septembrie 2011).

A susținut apelantul

că revocarea mandatului nu i-a fost adusă la cunoștință, susținere

neîntemeiată, întrucât din actele emise de pârâtă rezultă implicit aceasta:

informarea nr. 3300 din 29 ianuarie 2009, semnată de apelant (fila 33 voi. 1

dosar fond), precizează că „în actul adițional individual la contractul de

muncă pe care urmează să-l încheiați SC C.E. Turceni SA începând cu data de 2

februarie 2009 vor fi cuprinse.."; s-a revenit apoi cu adresa nr. 495 5/11

februarie 2009 prin care i s-a solicitat să-și exprime opțiunea pentru unul din

posturile vacante în cadrul SC C.E. Turceni SA în termen de 3 zile de la

comunicare după care, în caz de neexprimare a opiniei, se va proceda la

concediere în conformitate cu prevederile art. 65 din Legea nr. 53/2003, la

data de 17 februarie 2009 sub nr. 6054 a fost emisă înștiințarea de preaviz de

20 zile lucrătoare conform art. 73 alin. (1) Codul muncii și art. 104 din CCM

2009-2012 al SC C.E. Turceni SA.

În legătură cu

capătul de cerere privind decizia de desfacere a contractului de muncă,

instanța corect a reținut că, contestatorul fiind salariat al pârâtei, pe

durata mandatului său comercial, contractul de muncă a fost suspendat.

Corect instanța a

reținut că, odată cu revocarea din funcția pentru care a fost mandatat,

apelantului contestator i-a încetat suspendarea contractului de muncă, și că

prin Decizia nr. 826 din 18 iunie 2009 i s-a desfăcut contractul individual de

muncă

Instanța a constatat

însă nulitatea acesteia fără o analiză temeinică, reținând că, contractul de

muncă încheiat anterior actului adițional (nr. 397 din 11 iunie 2007) este

legal, produce consecințe privind reîncadrarea reclamantului pe postul deținut

anterior încheierii contractului și a adus alte argumente ce par contradictorii.

Această decizie

trebuia să fie analizată potrivit cu dispozițiile din legislația muncii, însă

instanța de fond nu a pășit la o asemenea analiză.

Faptul că s-a

stabilit competența soluționării pricinii unei instanțe comerciale, nu este un

impediment în analizarea fiecărui capăt de cerere în conformitate cu normele ce

i se aplică, astfel că este neîntemeiată susținerea apelantei pârâte, sub acest

aspect (a se vedea și dispozițiile art. 17 C. proc. civ.).

Deși, apelanta pârâtă

a negat existența unui contract de muncă, totuși în ideea respectării

contractului individual de muncă al apelantului, până la emiterea deciziei de

concediere, pârâta i-a remis actele mai sus menționate iar în decizie s-a

precizat că „se desface contractul individual de muncă al d-lui R.I. în

conformitate cu prevederile art. 65 C. muncii".

Analizând decizia

contestată, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile acestui capăt de

cerere, Codul muncii și celelalte acte privind legislația muncii invocate de

apelant, Curtea a reținut că a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale,

motiv pentru care a admis apelul pârâtei, reținând următoarele:

A invocat

contestatorul că decizia este lovită de nulitate absolută întrucât nu conține

mențiunile obligatorii din dispozițiile art. 74 C. muncii.

Decizia de concediere

a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 74 C. muncii întrucât în

preambulul acesteia se face vorbire despre motivele care au determinat

concedierea, durata preavizului, lista locurilor de muncă vacante (adresele care

însoțesc decizia de concediere fac parte integrantă din aceasta).

Din cuprinsul

deciziei contestate rezultă că petentul a fost concediat, în baza dispozițiilor

art. 65 alin. (1) C. muncii, fiind avută în vedere Structura Organizatorică a

SC C.E. Turceni SA, valabilă începând cu data de 22 ianuarie 2009, aprobată

prin Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 1 din 22 ianuarie 2009 prin

care a fost desființat postul de director RURP și că i-au fost înaintate actele

cu conținutul deja menționat mai sus, informarea nr. 3300 din 29 ianuarie 2009,

adresa nr. 4955 din 11 februarie 2009, înștiințarea de preaviz nr. 6054 din 17

februarie 2009. Faptul că în decizie nu se reiterează conținutul adreselor, nu

atrage nulitatea actului emis căci acestea au ajuns la cunoștința

contestatorului, semnând de primirea lor înaintea emiterii deciziei de

concediere.

La emiterea deciziei

intimata apelantă a avut în vedere noua structură organizatorică valabilă

începând cu 22 ianuarie 2009, aprobată prin Hotărârea Consiliului de Administrație

nr. 1 din 22 ianuarie 2009, prin care a fost desființat postul de director RURP

și nu face referire la alte criterii prevăzute de dispozițiile art. 59 C.

muncii, astfel că, susținerea contestatorului că s-a dispus concedierea sa

(concediere ce este individuală și nu colectivă, în speță) în condiții

discriminatorii este nefondată. Referitor la susținerile contestatorului în

sensul că nu există cauză reală și serioasă a desființării postului, se reține

ca fiind cauză reală și serioasă concedierea în baza dispozițiilor art. 65

alin. (1) din Codul muncii, când reorganizarea unei întreprinderi este

imperativă pentru a-și salva competitivitatea sau sectorul de activitate de

care aparține.

Prin Hotărârea nr. 1

din 22 februarie 2009 a Consiliului de Administrație, s-a procedat la o

reorganizare a societății, reorganizare care privește structura internă,

compartimentele societății și orice alte măsuri organizatorice menite să

conducă la îmbunătățirea activității.

Astfel, a fost

aprobată modificarea structurii organizatorice în conformitate cu nota nr. 2290

din 21 ianuarie 2009 (fila 8 voi. 1 dosar fond).

Comparând cele două

organigrame ale societății, cea din 11 iulie 2008 și pe cea din 22 ianuarie

2009 se poate observa comasarea unor structuri din subordinea directorului RURP

dar și divizarea activității Direcției RURP prin înființarea unui serviciu de

salarizare la nivelul unității aflat în subordinea Directorului General, precum

și desființarea activității de privatizare.

Deci, desființarea

postului de Director Resurse Umane Restructurare Privatizare a fost efectivă,

în sensul că în noua organigramă a societății acest post nu s-a mai regăsit.

Postul

contestatorului a fost real desființat, fiindu-i oferit un post corespunzător

pregătirii profesionale, respectiv acela de inginer la Direcția Minieră, pe

care l-a refuzat astfel că, singura posibilitate legală pentru angajator a

rămas concedierea în temeiul dispozițiilor art. 65 alin. (1) C. muncii.

Încălcarea altor acte

normative invocată de contestator, respectiv contractul colectiv de muncă la

nivel de ramură, lipsa acordului sindicatului, a legislației europene, nu s-a

dovedit și de altfel contestatorul doar le-a enunțat, fără a arăta efectiv ce

drepturi i-au fost încălcate prin emiterea deciziei în discuție și care să se

regăsească în legislația invocată.

Decizia a fost emisă

cu respectarea legii, astfel că și capătul de cerere în anularea acesteia este

nefondat și pe cale de consecință și capetele de cerere pentru reintegrarea în

funcție cu plata drepturilor salariale ale contestatorului apelant.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.I., solicitând în

principal casarea deciziei atacate și admiterea acțiunii, iar în subsidiar

casarea și trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției conflicte de

muncă a Tribunalului Gorj.

Prima critică

formulată de recurent privește competența materială a instanței. Astfel, arată

că prin cererea de chemare în judecată s-a contestat decizia de concediere nr.

826 din 18 iunie 2009, criticându-se strict actul unilateral al angajatorului

de denunțare a contractului individual de muncă. Instanțele comerciale au

reținut că la momentul emiterii deciziei contestate între părți existau

raporturi juridice de muncă. Așadar, orice alte raporturi juridice ar fi

existat între părți anterior actului contestat, ele nu interesează în

stabilirea obiectului acțiunii de față. În speță nu se contestă revocarea din

funcția de director dar, încălcând principiul disponibilității, instanțele au

intervenit în definirea obiectului cauzei, transformând-o din contestarea unei

concedieri în contestarea unei revocări de mandat. Examinând capetele de cerere

în mod rigid și în afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat,

instanțele comerciale au pronunțat hotărâri vădit nelegale, prin încălcarea

normelor de competență materială incidente în cauză, prevăzute de art. 2 pct. 1

lit. c) C. proc. civ. Prin Decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 a Curții de

Apel Craiova s-a stabilit irevocabil doar necompetența Tribunalului Gorj,

secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în niciun caz competența

secției comerciale a aceluiași tribunal. Instanța, în raport de dispozițiile

art. 159

1

C. proc. civ era obligată să-și verifice propria

competență, raportându-se la lege și nu la soluția altei instanțe, fie ea și

una de control judiciar. Mai mult, dacă o instanță nu și-ar verifica propria

competență, ar lăsa fără eficiență textul art. 20 alin. (2) C. proc. civ.

Privind conflictul pozitiv de competență. în mod greșit instanța de apel a

reținut autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 6690 din 17 decembrie 2010,

deși prin această decizie s-a soluționat pricina pe cale de excepție, fără a se

judeca fondul.

Cu privire la

contestarea Deciziei de concediere nr. 826 din 18 iunie 2009, a arătat că,

plecând de la ipoteza că funcția de director de resurse umane a fost

îndeplinită de reclamant în baza unui contract de mandat comercial, instanța de

fond a constatat nulitatea acesteia pentru lipsa obiectului, în considerarea

faptului că reclamantul nu putea fi concediat din funcția pentru care nu avea

un contract de muncă, ci unul de mandat. Instanța de apel, însă, a reținut că

un salariat poate fi concediat prin desființarea unui post pe care nu-l deține

în baza unui contract de muncă, ceea ce contravine în mod grav legislației

muncii. A susținut că instanța de apel a ignorat faptul că motivul de fapt al

concedierii nu există, fiind o simplă trimitere la la o hotărâre a consiliului

de administrație, ce nu i-a fost comunicată, iar din probele administrate

rezultă că salariatului i-a fost remisă anterior deciziei o listă care nu

cuprindea totalitatea locurilor de muncă disponibile. De asemenea, susține că

instanța de apel a ignorat probele din dosar care impun concluzia că

desființarea postului nu a fost efectivă și nu a avut o cauză reală și

serioasă.

În același mod, nu au

fost avute în vedere probele multiple din care rezultă că Hotărârea Consiliului

de Administrație nr. 1 din 22 ianuarie 2009 a fost luată cu încălcarea

dispozițiilor legale, că deși a înțeles să atace numai secțiunea A a art. 17

din această hotărâre, instanța de apel a motivat soluția pe norme legale

incidente revocării mandatului comercial, interpretând astfel în mod greșit

actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia și pronunțând o hotărâre care cuprinde motive străine

de natura pricinii. Susține că nicio probă din dosar nu relevă existența

mandatului comercial, că este lipsită de logică juridică reținerea instanței

potrivit căreia nu se poate pronunța asupra legalității și temeiniciei unei

hotărâri a consiliului de administrație, dar se pronunță asupra legalității

revocării contractului de mandat. În continuare, recurentul enumeră dovezile

existente la dosarul cauzei care configurează o situație ce susține poziția sa.

În drept a invocat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Intimatul-pârât SC

C.E. Turceni a învederat instanței că la 31 mai 2012, ca urmare a fuziunii prin

contopire, această societate comercială a fost radiată din registrul comerțului

și că, începând cu aceeași dată, a fost înregistrată S.C. C.E. Oltenia SA,

solicitând conceptarea și citarea în cauză a S.C. C.E. Oltenia SA - Sucursala

Electrocentrale Turceni și depunând în acest sens acte doveditoare.

Prin Încheierea din

18 octombrie 2012 Înalta Curte a constatat că a intervenit o transmisiune a

calității procesuale și a dispus conceptarea în cauză în calitate de

intimată-pârâtă a S.C. C.E. Oltenia SA - Sucursala Electrocentrale Turceni.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

În primul rând, cea

mai mare parte a criticilor sunt neîncadrabile în drept.

Astfel, dispozițiile

art. 304 pct. 1, 3, 7 și 8 C. proc. civ. sunt indicate de o manieră formală,

nefiind susținute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor

motive de recurs și să facă posibil controlul de legalitate.

Dimpotrivă, ignorând

exigențele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurentul

face trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, pretinzând că prin

greșita lor interpretare instanța « a denaturat adevăratul înțeles al cererii».

Se tinde astfel, la o

cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare

a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia

nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei - care sunt în

căderea instanțelor fondului - ci legalitatea soluției adoptate, respectiv,

corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanțele

fondului.

De asemenea, în mod

greșit, prin nesocotirea conținutului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se

pretinde că ar fi avut loc denaturarea înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al cererii de chemare în judecată - ceea ce ar fi condus la

pronunțarea unei hotărâri nelegale - deși textul menționat vizează ipoteza în

care actului juridic în înțelesul său material, de negotium iuris, care

sprijină pretențiile părții, i-ar fi fost denaturate clauzele clare,

neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenției, voinței părților.

În privința motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 1, 3 și 7 C. proc. civ., nu sunt dezvoltate niciun

fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate.

Se va constata

totuși, cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că prezentarea criticilor

vizând greșita aplicare a normelor de drept procesual referitoare la competență

fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., dar au caracter nefondat.

Astfel, prin decizia

nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a

II-a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, ca instanță de

recurs, s-a stabilit irevocabil competența materială a secției comerciale a

tribunalului de a soluționa în primă instanță contestația formulată de R.I., în

aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., cauza fiind

trimisă la Tribunalul Gorj, secția comercială.

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului."

Nu poate fi primită

susținerea recurentului potrivit căreia prin decizia de casare s-a stabilit în

mod irevocabil doar necompetența secției de conflicte de muncă și asigurări

sociale a Tribunalului Gorj, iar nu competența secției comerciale și că

instanța de fond avea obligația de a-și stabili competența raportându-se la

lege, iar nu la soluția altei instanțe, fie ea și de control judiciar.

În drept, instanțele

au obligația de a verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost

legal învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competență

materială sau teritorială prevăzute de dispozițiile Codului de procedură

civilă.

Verificarea

respectării normelor de competență se realizează atât de instanța învestită cu

judecarea litigiului, la cererea părților sau din oficiu, cât și pe calea

controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecata căilor

de atac.

În acest din urmă

caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire

la competența unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atâta

timp cât aceasta este irevocabilă.

Dispozițiile art. 315

C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină subliniindu-se faptul că

instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de recurs

chiar și în condițiile în care aceasta ar fi nelegală. Așa fiind, judecarea

cauzei de către secția comercială a tribunalului - ca instanță de fond, nu mai

putea face obiectul controlului instanței sesizate după casarea cu trimitere,

cum în mod greșit susține recurentul.

Readucând în

dezbaterea judiciară aspectul competenței materiale a instanței, recurentul

ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor

jurisdicționale irevocabile în interiorul aceluiași proces.

Modalitatea în care

instanța de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios -

în speță natura comercială a raporturilor dintre părți ce determină competența

de primă instanță a secției comerciale a tribunalului - se impune, fără

posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Aceasta datorită

efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile

ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței

ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a

tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Recurentul mai

susține că invocarea în speță a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. este

greșită, pentru că neexaminând fondul cererii instanța de recurs nu poate da

dezlegări de drept.

Dispozițiile art. 315

C. proc. civ., referindu-se la obligativitatea hotărârii instanței de recurs cu

privire la problemele de drept dezlegate, în caz de casare, nu impun în niciun

caz examinarea fondului pricinii. Dezlegările date de instanța de casare pot

privi și probleme de drept procesual, nu numai de drept material, așa cum

sugerează recurentul.

În același timp,

invocarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) C. proc. civ., nu are nicio legătură

cu pricina, în cauză nefiind vorba despre existența unui conflict pozitiv de

competență, ci de statuarea de către instanța de control judiciar asupra

instanței competente material să judece contestația.

Nici criticile

referitoare la natura raporturilor juridice dintre părți nu pot fi primite, cu

aceeași motivare, odată ce prin hotărâre irevocabilă instanța de recurs a decis

că în condițiile O.G. nr. 82/2007 contractul de mandat încheiat de părți are

natura juridică a unui mandat comercial.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva Deciziei civile nr. 179 din 16

noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția a IlI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG