ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1097/2019

Ședința publică din data de 17 mai 2019

Asupra recursului de față;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 12 august 2016 sub nr. x/2016, reclamanta C.I.I. A., în calitate de administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L., a formulat acțiune în atragerea răspunderii patrimoniale, în contradictoriu cu pârâții C. și D., în calitate de administratori statutari ai debitoarei B. S.R.L., în vederea acoperirii unui pasiv societar în cuantum de 13.888.915 RON, conform tabelului definitiv de creanțe, în condițiile art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr. 972 din 29 mai 2017, Tribunalul Constanța a admis acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale și a dispus ca suma de 13.888.915 RON, reprezentând creanțele creditorilor supra averii debitoarei B. S.R.L., conform tabelului definitiv de creanțe, să fie suportată de pârâții C. și D., în calitate de administratori statutari ai debitoarei.

A stabilit ca executarea silită a prezentei sentințe, după rămânerea irevocabilă, să fie efectuată de către executorul judecătoresc potrivit C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 142 din Legea nr. 85/2006 și/sau potrivit Codului de procedură fiscală, pentru creanțele bugetare, în conformitate cu Decizia nr. 6/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții C. și D..

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 199 din 19 aprilie 2018 a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C..

Prin încheierea pronunțată la data de 16 noiembrie 2018 Înalta Curte, în complet de filtru, a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil.

Excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, este întemeiată și va fi admisă pentru motivele ce succed.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătorești și a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În speță, s-a dedus judecății o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006, raportat la care s-a stabilit și competența materială a tribunalului în soluționarea în primă instanță a cauzei.

Or, dispozițiile Legii nr. 85/2006 recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de judecătorul-sindic.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic iar, potrivit tezei a doua a aceluiași articol hotărârile curții de apel sunt definitive. Alin. 2 din același text de lege reglementează faptul că citarea părților în apel și comunicarea deciziilor pronunțate se fac potrivit dispozițiilor C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost modificat prin punctul 3 din Lege nr. 76/2012, "Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel".

În aceste condiții, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii nr. 85/2006 este în sensul recunoașterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Deși art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, consacră dreptul de acces la instanță, acesta nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Limitările astfel aplicate nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul persoanei la justiție într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa (Angel Angelov c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speță, instanța supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 85/2006, recurentul a beneficiat de o judecată în fond în fața unei instanțe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiție și a dreptului la un recurs efectiv, ca și de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituția României nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Așadar, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituție nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii, Înalta Curte reține, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 199 din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2019.