ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 439/2015

Decizia nr. 439/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 25 ianuarie 2013, sub nr. x/59/2013, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. Timișoara (fosta C. Timiș), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei înregistrată sub nr. 1202 din 03 august 2012 privind atragerea răspunderii solidare, precum și a Deciziei nr. 1932 din 07 decembrie 2012, invalidarea măsurilor dispuse prin acestea privind obligarea sa la plata de obligații fiscale principale și accesorii în cuantum total de 1.689.717 lei.

Prin sentința civilă nr. 484 din 13 decembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Timișoara (fosta C. Timiș).

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:

Reclamantul susține că înstrăinarea activelor, respectiv autovehiculele, s-a realizat cu titlu oneros, acest aspect dovedind, în opinia reclamantului, că starea de insolvabilitate nu a fost declanșată prin înstrăinarea activelor. Curtea respinge această apărare întrucât inspectorii fiscali au avut în vedere nu doar operațiunea de înstrăinare a autoturismelor, ci și toate circumstanțele în care reclamantul a cesionat părțile sociale. Astfel, vânzarea autoturismelor la data de 04 septembrie 2008, către societățile ai căror administratori sunt membrii familiei sale, în aceeași lună în care s-a produs și cesiunea de părți sociale (23 septembrie 2008), precum și contestarea de către numitul D. a calității sale de cesionar, dovedesc intenția reclamantului de a sustrage de la o eventuală executare a debitelor fiscale ale societății.

Legat de aceste aspecte, Curtea a reținut că, deși contractul de cesiune părți sociale (fila 22) nu poartă vreo mențiune în sensul de a fi încheiat prin intermediar ori la distanță, creând impresia încheierii în prezența ambelor părți și la aceeași dată, totuși acesta ridică serioase suspiciuni cu privire la realitatea încheierii lui, însuși reclamantul declarând în cadrul interogatoriului luat (fila 190) că nu îl cunoaște pe cesionarul D. și că actele au fost perfectate prin intermediul unei societăți specializate în întocmirea unor astfel de documente.

Declarațiile reclamantului, coroborate cu cele ale martorilor D. (fila 199) și E. (fila 189), care declară că nu au semnat nici un act care să aibă legătură cu SC F. SRL ori cu reclamantul, dovedesc veridicitatea opiniei inspectorilor fiscali potrivit cărora cesiunea de părți sociale este una fictivă. De altfel, însuși reclamantul admite în declarația dată (fila 190) că au hotărât să închidă societatea și în acest sens au contactat o societate care se ocupa cu acte, această afirmație denotând că reclamantul a avut reprezentarea încetării activității societății după transmiterea părților sociale.

De asemenea, nu are relevanță că debitele fiscale au fost constatate ulterior cesiunii, întrucât acestea provin din tranzacțiile efectuate în perioada în care reclamantul era asociat și administrator la SC F. SRL, așa cum rezultă din actele administrativ fiscale emise pe seama societății, respectiv din Decizia de impunerea nr. 4 din 11 ianuarie 2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. 305 din 11 ianuarie 2010 (filele 128 - 144). De altfel, reclamantul nu contestă realitatea livrările pe care le-a efectuat către alte societăți comerciale în cursul anului 2008 și din care decurg debitele fiscale, nici constatările din cadrul controalelor încrucișate, declarând doar că nu poate oferi nicio explicație în ce privește neevidențierea facturilor emise în contabilitatea societății.

Cu privire la modul de calcul al debitelor fiscale, Curtea nu a reținut apărarea potrivit căreia modalitatea de calcul s-ar fi realizat doar prin estimare, întrucât în realitate organul fiscal a avut în vedere facturile emise de SC F. SRL, regăsite în contabilitatea celor 13 societăți către care a livrat diferite mărfuri și neevidențiate în contabilitatea SC F. SRL. Este adevărat că, așa cum rezultă din raportul de inspecție fiscală care o privește pe SC F. SRL (filele 130 - 144), inspectorii au estimat o parte din veniturile realizate de societate în luna septembrie 2009. Însă această estimare a fost determinată de observarea emiterii facturilor din două plaje de numere din cadrul cărora lipsesc 52 de facturi, astfel încât veniturile au fost estimate având în vedere valoarea medie a celor 42 de facturi înregistrate în contabilitatea societăților la care s-a efectuat controlul încrucișat.

Tot astfel, trebuie reținut că actele de impunere vizând SC F. SRL nici nu au fost atacate, astfel încât acestea au devenit titluri executorii iar sumele reținute nu mai pot fi contestate sub aspectul modului de calcul. Această concluzie se impune și în cazul accesoriilor și amenzii aplicate societății, cu precizarea că aplicarea acestora s-a datorat atitudinii culpabile a administratorului, care nu a declarat și înregistrat veniturile realizate.

Concluzionând, Curtea a reținut că în mod corect a reținut autoritatea fiscală incidența dispozițiilor art. art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, potrivit căruia „pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta (…) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale."

Având în vedere considerentele menționate, constatând neîntemeiată acțiunea, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins-o ca atare, luând totodată act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul A. a declarat recurs.

În motivarea căi de atac, recurentul susține că prima instanța de judecata a soluționat cauza cu încălcarea reglementărilor privind valoarea probelor, omițând să analizeze probele care infirmă teoria cesiunii fictive.

Recurentul susține că soluția instanței este netemeinică si nelegală. Din evidentele de publicitate în materie de societăți rezultă că în istoricul societății SC F. SRL a avut loc o cesiune de părți sociale. Această schimbare a trecut toate rigorile impuse de G., inclusiv o declarație notarială pe propria răspundere a noului asociat. Cu toate acestea, printr-o simplă declarație de martor asociată unei convenabile interpretări cronologice a evenimentelor instanța de judecată pur si simplu a invalidat toate operațiunile juridice surprinse în înscrisuri autentice și sub semnătură privată.

În concluzie, fată de argumentele prezentate în cuprinsul acțiunii și întărite de toate înscrisurile pe care le depune în probațiune, rezultă cu claritate că nu pot fi imputate recurentului fapte sau acte care să justifice atragerea răspunderii solidare raportat la mandatul de administrator pe care l-am avut în cadrul societății și starea de insolvabilitate în care a ajuns această societate deoarece nu sunt îndeplinite condițiile art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc.

Instanța a considerat în mod greșit că nu mai poate fi contestat modul de calcul al sumelor cuprinse în actele de impunere privind SC F. SRL.

Prezenta contestație privește nu doar atragerea răspunderii solidare ci și însăși obligația de plată și suma stabilită prin actul fiscal. Aceasta înseamnă că obiectul contestației include sumele stabilite suplimentar la plată compuse din T.V.A. suplimentar de plată (377.956 lei debit principal + 397.848 lei accesorii), impozit pe profit (445.392 lei debit principal + 443.521 lei accesorii) și amendă contravențională 25.000 lei.

Aceste sume nu au fost niciodată contestate deoarece societatea impusă a rămas în pasivitate dar recurentul nu a fost parte în acest raport de drept fiscal, iar mare parte din masa impozabilă stabilită suplimentar constă în valori estimate ale organului fiscal, iar nu înregistrări contabile reale. Deci, chiar dacă prin absurd ar fi nevoit să achite un debit care nu îi aparține (născut în afara patrimoniului meu), nu poate fi acceptat arbitrariul stabilirii întinderii acestui debit.

Nu în ultimul rând, în anul 2009 s-a prezentat la sediul C. Timiș la solicitarea organului fiscal și a depus dovada cesiunii pârtilor sociale deținute la societatea supusă inspecției fiscale, precum și procesul verbal de predare a contabilității către noul asociat. Încă din acel moment recurentul a dovedit bună - credință și a colaborat cu inspectorii fiscali pentru stabilirea raportului fiscal. Cu toate acestea, următorul eveniment a fost instituirea sechestrului imobiliar pe proprietatea personală, 3 ani mai târziu și fără nicio corespondență fiscală prealabilă.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele și pentru considerentele care se vor arăta în continuare.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin Decizia nr. 1202 din 03 august 2012 (filele 8 - 14), emisă de pârâta C. Timiș, a fost dispusă atragerea răspunderii solidare a reclamantului A. cu debitoarea SC F. SRL pentru obligațiile fiscale ale societății în sumă totală de 1.689.717 lei, reținându-se că debitele fiscale ale societății, constatate prin Decizia de impunerea nr. 4 din 11 ianuarie 2010, nu mai pot fi recuperate de la societate întrucât aceasta se află în stare de insolvabilitate determinată de atitudinea culpabilă a administratorului A. care a înstrăinat activele către două societăți ai căror administratori sunt membrii familiei sale (SC H. SRL și SC I. SRL) și a simulat o cesiune de părți sociale către numitul D.

Reclamantul a contestat pe cale administrativă această decizie, fiind emisă de către pârâtă Decizia nr. 1932 din 07 decembrie 2012, prin care a fost respinsă contestația ca neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., care consacră rolul activ al judecătorului, judecătorul este în drept, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, și de asemenea acesta are îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În materia contenciosului administrativ sunt incidente, în plus, dispozițiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că ”Instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept”. Prevederile art. 161 teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care conferă instanței de contencios administrativ posibilitatea ca, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a organismelor sociale interesate sau a altor subiecte de drept, dau expresie principiului rolului activ al judecătorului, mai sus evocat, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluționări juste și complete a cauzei.

Se constată, în litigiu, că în exercitarea rolului activ ce revine instanței de contencios administrativ, potrivit art. 129 C. proc. civ. și art. 161 teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prima instanță era datoare să pună în discuția părților, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a SC F. SRL., subiect de drept care este îndreptățit să formuleze propriile apărări față de susținerile din acțiunea reclamantului, numai în această modalitate putându-se crea premisele soluționării judicioase și complete a litigiului și a pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În situația în care această persoană nu participă la judecarea cauzei care o privește în mod direct, este lipsită de dreptul de a se apăra și de a-și susține interesele legate de litigiul respectiv.

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că efectele hotărârii judecătorești se întind numai inter partes, respectiv între părțile în litigiu, or în situația în care societatea debitoare nu a avut calitatea de parte, sentința nu este opozabilă acesteia.

Neprocedând în modul enunțat mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre lovită de nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 484 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2015.