Decizia nr. 2450/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 28 iulie 2011, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Slatina (AFP Slatina), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Dispoziției nr. 6591 din 22 februarie 2011 și a Deciziei nr. 33 din 03 ianuarie 2011 emise de pârâtă. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că, prin Decizia nr. 33 din 03 ianuarie 2011, a fost stabilită atragerea răspunderii solidare conform art. 27 și art. 28 C. proc. fisc., pentru suma de 1.213.179 lei, în privința numiților A., B., C. și D. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestație susținând că este lovită de nulitate, întrucât de la data descărcării sale de gestiune, prin contractul de cesiune părți sociale nr. 1/22 februarie 2010 și prin procesele-verbale din data de 20 aprilie 2010 și din data de 04 martie 2010, urmare a revocării sale din funcția de administrator al societății, nu mai avea nicio responsabilitate cu privire la administrarea societății, neputând fi tras la răspundere cu privire la datoriile societății. A susținut, de asemenea, că pentru a exista răspunderea solidară cu debitorul a asociaților trebuie să se dovedească reaua-credință a sa în înstrăinarea activelor societății, împrejurare neprobată de către organul fiscal. Mai arată că i-a încetat calitatea de asociat la data de 22 februarie 2010, în timp ce, în decizia contestată, AFP Slatina a reținut că bunurile din patrimoniul debitoarei au fost înstrăinate în perioada 10 februarie 2009 - 22 iunie 2010. Totodată, reclamantul a invocat dispozițiile art. 87 alin. (3) coroborat cu art. 225 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, potrivit cărora cedentul rămâne răspunzător față de terți numai pentru operațiunile făcute de societate, până la data rămânerii definitive a hotărârii de retragere, dispoziții omise de către organul fiscal. A susținut reclamantul că Dispoziția nr. 6591 din 22 februarie 2011 privind soluționarea contestației este lovită de nulitate absolută, întrucât organul fiscal emitent a modificat temeiul de drept și a reținut un alt temei de drept, respectiv art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc., în loc de art. 27 alin. (1) lit. b), articol care nu i se aplica, întrucât nu avea calitatea de terț poprit. Un alt motiv de nelegalitate al dispoziției atacate, apreciază reclamantul că îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 211 alin. (4) C. proc. fisc., în condițiile în care actul nu prevede calea de atac și termenul de exercitare a acesteia fiind menționată în mod greșit și instanța în fața căreia se atacă, tribunalul, deși valoarea sumei imputate atrăgea competența curții de apel. Concluzionând, reclamantul susține că organul fiscal a încălcat principiile de conduită fiscală, respectiv art. 6 și art. 12 C. proc. fisc., referitoare la exercitarea dreptului de apreciere și buna-credință.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 631 din 2 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis contestația formulată de reclamant și a dispus anularea Deciziei nr. 33 din 3 ianuarie 2011 și a Dispoziției nr. 6951 din 22 februarie 2011 emise AFP Slatina, reținând, în esență, următoarele: Nu se poate reține nulitatea deciziei contestate pentru lipsa mențiunilor cu privire la calea de atac și termenul de exercitare, întrucât aceste lipsuri nu pot determina o vătămare a reclamantului în condițiile în care competența este prevăzută de dispozițiile legale care se presupune că sunt cunoscute de către toți subiecții de drept cărora li se adresează, inclusiv de către reclamant. În ceea ce privește temeiul reținut de organul fiscal, respectiv art. 27 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc., acesta este în concordanță cu starea de fapt reținută de organul fiscal, conform căreia din patrimoniul societății au fost înstrăinate un număr de șapte autoturisme, în evidențele societății nefigurând mijloace de transport, faptă prin care s-a determinat insolvabilitatea societății. Prin Decizia nr. 6591 din data de 22 februarie 2011, prin care a fost soluționată contestația reclamantului, organul de soluționare în mod nelegal a dat o altă încadrare juridică diferită de cea reținută de organul fiscal prin Decizia nr. 33/2011, deși acesta are doar obligația de a soluționa contestația în raport de criticile formulate și nu de a da explica sau lămuriri cu privire la actul administrativ contestat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 213 C. proc. fisc. Totodată, prin soluționarea contestației, nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac conform art. 213 alin. (3) C. proc. fisc., în speță fiind schimbat temeiul juridic de la o singură ipoteză, respectiv art. 27 alin. (2) lit. b), la două ipoteze juridice, respectiv art. 27 alin. (2) lit. c) și lit. d), care nu au legătură cu starea de fapt reținută. În ceea ce privește reaua-credință la înstrăinarea sau ascunderea activelor debitorului, nici organul fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii și nici organul fiscal de soluționare a contestației nu rețin existența acesteia din partea reclamantului.

Recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva Sentinței civile nr. 631 din 2 septembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Olt (DGFP Olt) în numele și pentru AFP Slatina, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 2964 din 7 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de AFP Slatina, prin DGFP Olt, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, prin actele administrative contestate, în mod corect a fost angajată răspunderea solidară a intimatului-reclamant A., reaua-credință rezultând din înstrăinarea autoturismelor fără ca sumele obținute să revină societății căreia îi aparțineau pentru stingerea obligațiilor fiscale. Răspunderea solidară a intimatului-reclamant poate fi atrasă doar pentru perioada cât a avut calitatea de asociat, administrator al societății debitoare și numai în limita bunurilor valorificate cu încălcarea dispozițiilor menționate anterior. La dosarul cauzei nu se află înscrisuri sau probe referitoare la aceste aspecte ce se impun a fi lămurite de către instanța de fond, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinicie și legale. În temeiul art. 313 C. proc. civ., având în vedere interesele bunei administrări a justiției, instanța de recurs a apreciat că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a fi stabilită perioada în care intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat administrator al SC "E." SRL și care este valoarea bunurilor înstrăinate.

Derularea procedurilor judiciare în fața instanței de rejudecare și hotărârea pronunțată La data de 2 iulie 2013, la solicitarea instanței, pârâta DGFP Olt a depus la dosar înscrisuri prin care a comunicat relații cu privire la perioada în care reclamantul a avut calitatea de asociat, administrator al societății debitoare și valoarea bunurilor înstrăinate în această perioadă, respectiv adresa din 27 iunie 2013, emisă de DGFP Olt, adresa din 21 iunie 2013 emisă de AFP Slatina - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, situația SC "E." SRL de la 15 martie 2010 până la 25 mai 2010, adresa nr. 32119 din 20 septembrie 2010 împreună cu matricola auto pentru rolul 1396238, emise de Direcția Venituri Buget Local Sector 2 București. La data de 9 iulie 2013, reclamantul a formulat o cerere de probatorii, prin care a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și expertiză în specialitatea contabilitate, probe care au fost încuviințate de instanță prin încheierea din 16 iulie 2013. În dovedirea acțiunii introductive în al doilea ciclu procesual, reclamantul a depus la dosar un set de înscrisuri referitoare la SC "E." SRL privind registrul de încasări și plăți în perioada 2009-2010, contractul de credit nr. 715 din 10 decembrie 2007, certificate de atestare fiscală, contract de cesiune părți sociale nr. 1 din 22 februarie 2010, Buletinul procedurilor de insolvență, certificate de înregistrare a mențiunilor la Registrul Comerțului, Decizia asociatului unic nr. 1 din 19 februarie 2010, contracte de împrumut, actul constitutiv actualizat, procese-verbale de predare primire din 04 martie 2010 și 20 aprilie 2010. Prin încheierea de ședință din 16 iulie 2013, instanța a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea contabilitate cu următoarele obiective: - să se identifice perioada în care contestatorul a exercitat atribuții de administrare la SC "E." SRL; - să se identifice ce bunuri au fost înstrăinate în perioada 28 ianuarie 2008 - 27 mai 2010, în care contestatorul a exercitat atribuții de administrare la SC "E." SRL; - să se determine dacă în raport de evidența contabilă a SC "E." SRL sumele de bani obținute din vânzarea bunurilor identificate la obiectivul nr. 2 au fost în realitate încasate de societate; - să se determine valoarea contabilă a bunurilor vândute de contestator în perioada 28 ianuarie 2008 - 27 mai 2010; - să se determine plățile efectuate de contestator în intervalul 28 ianuarie 2008 - 27 mai 2010; - să se determine dacă sumele de bani provenite din vânzarea bunurilor au fost folosite în mod real de contestator pentru achitarea debitelor societății față de toți creditorii săi; - să se precizeze dacă plățile descrise au fost efectuate și pentru executarea contractului de credit încheiat la data de 10 decembrie 2007 între SC "E." SRL în calitate de împrumutate și Banca F. SA, în calitate de împrumutator, având ca obiect acordarea împrumutului în cuantum de 390.000 lei; - să se precizeze dacă, în intervalul 28 ianuarie 2008 - 27 mai 2010, SC "E." SRL a achitat obligații fiscale către bugetul de stat și bugetele asigurărilor de sănătate și pentru șomaj; - să se identifice contractele de creditare ale SC "E." SRL făcute de contestator în intervalul 20 octombrie 2006 - 30 iunie 2009 și să se precizeze dacă contestatorul și-a recuperat sumele cu care a creditat societate, data recuperării și documentul contabil ce atestă acest fapt. Conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expert G., rezultă următoarele: Contestatorul A. a exercitat atribuții administrative la SC "E." SRL de la înființare la data de 27 octombrie 1998 până la 19 februarie 2010, dată la care este menționată numirea lui B., în funcția de administrator conform cererii de mențiuni din 01 martie 2010, înscrisă în Registrul Comerțului la data de 03 martie 2010. În perioada 28 ianuarie 2008-27 mai 2010, au fost înstrăinate următoarele autoturisme: - (...) - înstrăinat la 01 iunie 2009 cu factura fiscală nr. 130 din 29 ianuarie 2010; - (...) - înstrăinat la 29 ianuarie 20.10 cu factura fiscală nr. 3 din 29 ianuarie 2010; - (...) înstrăinat la 29 ianuarie 2010 cu factura fiscală nr. 4 din 29 ianuarie 2010; - (...) - înstrăinat la 10 februarie 2009 cu factura fiscală nr. 31 din 10 februarie 2009. Expertul nu a putut preciza dacă există și alte bunuri înstrăinate în perioada 28 ianuarie 2008 - 27 mai 2010 și dacă documentele prezentate în copie xerox (facturi fiscale de vânzare) au fost efectiv înregistrate în evidența contabilă și declarate corespunzător legislației în vigoare. Întrucât reclamantul nu a depus pentru expertiză evidența contabilă a SC "E." SRL, expertul nu a putut răspunde la obiectivul nr. 3. Reclamantul nu a depus pentru expertiză evidența contabilă a SC "E." SRL și, în consecință, expertul nu a putut răspunde la obiectivul nr. 4. Conform celor 23 copii ale ordinelor de plată depuse pentru expertiză, suma plăților efectuate este de 224.903,47 lei, fiind compusă din: - valoarea plăților efectuate pentru rate și credite în intervalul 28 ianuarie 2008 - 27 mai 2010 care este de 222.029,00 lei; - valoarea plăților pentru polițe asigurare este de 2.874,47 lei. Față de documentele depuse la dosar, reclamantul a depus pentru expertiză Ordinul de plată din 26 ianuarie 2010 în sumă de 758 lei, reprezentând plata polițelor nr. 001 și nr. 002. Expertul nu a putut preciza dacă acestea sunt toate plățile efectuate sau mai există și alte plăți. Expertul nu a putut preciza care sunt sumele de bani provenite din vânzarea bunurilor și nici proveniența sumelor folosite pentru plăți. Copiile ordinelor de plată atestă că s-au efectuat plăți pentru rambursarea creditului contractat la Banca F., precum și plăți pentru polițe către H. În perioada 28 ianuarie 2008-27 mai 2010, au fost efectuate plăți pentru executarea contractului de credit încheiat între SC "E." SRL și Banca F. în sumă de 222.029,00 lei. Conform fișei de evidență pe plătitor, în perioada 28 ianuarie 2008 - 27 mai 2010, SC "E." SRL a achitat obligații fiscale în sumă de 890.746 lei astfel: TVA - 388.561 lei; bugetul de stat - 96.920 lei; bugetul asigurărilor sociale de stat - 405.265 lei. Cele 22 contracte de împrumut încheiate în perioada 20 octombrie 2006 - 30 iunie 2009, între SC "E." SRL și contestator, depuse în copie, totalizează suma de 361.516,17 lei. Aceste contracte nu conțin elemente cum ar fi: drepturile și obligațiile părților; durata contractului sau termenul de restituire a sumelor împrumutate; eventualele notificări între părți sau soluționarea litigiilor; forța majoră sau alte clauze. Expertul nu a avut posibilitatea de a le confrunta cu evidența contabilă a SC "E." SRL și nu a putut preciza dacă acestea au fost înregistrate în evidența contabilă, dacă au fost achitate către contestator, modul de achitare (cu numerar prin casieria societății, cu numerar prin bancă, sau ordin de plata prin bancă), întrucât nu s-au depus pentru expertiză extrasele de cont, registre de casă, balanțe de verificare contabile lunare, bilanțuri contabile, pentru a verifica mențiunile făcute pe aceste contracte de împrumut. La data de 22 octombrie 2013, reclamantul a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, arătând că nu este de acord cu raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, cu înscrisurile avute în vedere de expert pentru efectuarea lucrării, precum și cu modul în care expertul a răspuns la obiectivele nr. 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9 din obiectivele propuse de reclamant și stabilite de către instanța de judecată prin încheierea din 16 iulie 2013. Reclamantul a solicitat admiterea obiecțiunilor și obligarea expertului la refacerea lucrării întocmite în cauză pentru ca acesta să aibă în vedere și balanța și bilanțul contabil la nivelul anului fiscal 2008, balanța și bilanțul contabil la nivelul anului fiscal 2009, balanța și bilanțul contabil la nivelul anului fiscal 2010, istoricul de plăți efectuat de SC "E." SRL către AFP Slatina, fișa contribuabilului SC "E." SRL și extrasul și istoricul plăților efectuate prin virament bancar furnizat de Banca F. La data de 7 noiembrie 2013, expertul a depus la dosar răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamant. În raport cu probatoriul administrat, prin Sentința civilă nr. 439/2013 din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., reținând, în esență, următoarele: Codul de procedură fiscală reglementează, în cuprinsul art. 27, condițiile în care poate fi antrenată răspunderea solidară a altor persoane alături de plătitorul obligației fiscale. Decizia de antrenare a răspunderii are ca temei de drept art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., iar, în motivarea acesteia, se arată că asociații au provocat starea de insolvabilitate a societății SC "E." SRL prin înstrăinarea cu rea-credință a unui număr de șapte mijloace de transport în perioada 10 februarie 2009 - 22 iunie 2010, fără ca sumele obținute să revină societății căreia îi aparțineau bunurile pentru stingerea obligațiilor fiscale. Asupra acestor aspecte reținute în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin Decizia de casare nr. 2964 din 7 martie 2013, a statuat irevocabil în sensul că în mod corect a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului prin actele contestate, reaua-credință rezultând din înstrăinarea autoturismelor fără ca sumele obținute să revină societății pentru achitarea datoriilor către bugetul de stat. Totodată instanța de control judiciar, dezlegând problema de drept dedusă judecății a apreciat că în mod corect s-a statuat de către organele fiscale că reclamantul se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. Ca atare, instanța de rejudecare nu a mai analizat apărările reclamantului referitoare la neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., respectiv existența relei-credințe a stării de insolvabilitate, înstrăinarea bunurilor aparținând societății debitoare și neachitarea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, întrucât asupra acestor aspecte a statuat cu putere de lucru judecat instanța de control judiciar. În rejudecare, Curtea de apel a procedat numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, respectiv pentru lămurirea perioadei în care reclamantul a avut calitatea de asociat, administrator al societății debitoare, identificarea și stabilirea valorii bunurilor valorificate cu încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. Astfel, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, instanța de rejudecare a reținut că reclamantul A. a fost asociat și administrator al SC "E." SRL de la data înființării, respectiv din decembrie 1998 și până la data de 25 mai 2010, când s-a retras din societate. Cu privire la bunurile înstrăinate în perioada 28 ianuarie 2008 - 27 mai 2010, în care reclamantul a avut calitatea de asociat și administrator al SC "E." SRL, din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, coroborat cu înscrisurile depuse la dosar, reiese fără echivoc înstrăinarea unui număr de patru autoturisme. Referitor la valoarea bunurilor înstrăinate expertul nu a fost în măsură să răspundă acestui obiectiv, întrucât reclamantul nu a dat curs solicitării de a pune la dispoziția acestuia actele necesare respectiv: extrase de cont, registru de casă, note contabile, balanțe de verificare, din evidența contabilă a societății debitoare. Ca atare, deși potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei îi revine, reclamantul nu a reușit să probeze valoarea contabilă a bunurilor înstrăinate în perioada supusă controlului fiscal, în care acesta a avut calitatea de administrator. Or, constatând că, potrivit art. 27 C. proc. fisc., răspunderea reclamantului este solidară cu a celorlalți asociați, administratori care au reprezentat societatea debitoare în perioada analizată de organele fiscale, și cum acesta nu a reușit să probeze că în perioada executării mandatului și-a îndeplinit obligațiile ce îi aparțineau pentru stingerea datoriilor fiscale ale societății debitoare, instanța de rejudecare a apreciat că sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului.

Recursul declarat împotriva hotărârii instanței de rejudecare Împotriva Sentinței civile nr. 439 din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., prin care s-a solicitat, într-o primă teză, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță în vederea completării administrării probatoriului cu suplimentul la raportul de expertiză în specialitatea fiscalitate-contabilitate, în vederea determinării prejudiciului produs de reclamant SC E. SRL prin vânzarea celor patru vehicule, în cea de-a doua teză, admiterea recursului, casarea sentinței recurate, reținerea cauzei spre rejudecare în vederea completării administrării probatoriului cu suplimentul la raportul de expertiză întocmit în cauză, rejudecarea în fond a litigiului în sensul admiterii contestației, a anulării actelor administrativ fiscale reprezentate de Dispoziția de soluționare a contestației nr. 6591 din 22 februarie 2011 emisă de AFP Slatina și de Decizia nr. 33 din 3 ianuarie 2011 emisă de asemenea de AFP Slatina, și a obligării intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în cea de-a treia teză, admiterea recursului, și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii contestației reclamantului, a anulării actelor administrativ fiscale reprezentate de Dispoziția de soluționare a contestației nr. 6591 din 22 februarie 2011 emisă de AFP Slatina și de Decizia nr. 33 din 3 ianuarie 2011 emisă de asemenea de AFP Slatina, și a obligării intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, și în cea de-a patra teză, admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii în parte a contestației formulate și anulării în parte a actelor administrativ fiscale reprezentate de Dispoziția de soluționare a contestației nr. 6591 din 22 februarie 2011 emisă de AFP Slatina și de Decizia nr. 33 din 3 ianuarie 2011 emisă de asemenea de AFP Slatina reținând în sarcina recurentului reclamant un prejudiciu în cuantum de 16.220 lei, și a obligării intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată. I. Recurentul a învederat, în primul rând, sub aspectul motivelor de netemeinice a hotărârii atacate, că instanța de fond a reținut o stare de fapt eronată atunci când a apreciat că recurentul nu mai poate tranșa în rejudecare problema relei credințe în insolvabilitatea SC E. SRL, în condițiile în care reclamantul nu a înstrăinat cu rea-credință bunurile din patrimoniul societății, sumele obținute din vânzarea bunurilor fiind folosite pentru stingerea creanțelor societății și a altor creanțe ale societății în perioada cât recurentul a avut calitatea de administrator al SC E. SRL. A apreciat recurentul că aspectele legate de răspunderea administratorului sau celorlalți asociați și persoane ce au generat insolvabilitatea și respectiv insolvența societății au fost cenzurate pe calea procedurii special prevăzute de Legea nr. 85/2006, în care s-a dispus atragerea răspunderii material personale numai față de administratorul D., considerat a fi singura persoană responsabilă pentru întregul pasiv al debitoarei insolvente SC E. SRL, și că lipsa relei credințe a recurentului este probată de faptul că cu înscrisurile depuse în fața instanței de fond s-a probat că în ziua următoare perfectării contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect cele patru autovehicule au fost efectuate plăți către Banca F. pentru executarea contractului de credit încheiat la data de 10 decembrie 2007 între SC E. SRL în calitate de împrumutat și Banca F. SA în calitate de împrumutător, având ca obiect acordarea împrumutului în cuantum de 390.000 lei pe o durată de 50 de luni, utilizat pentru achitarea datoriilor către bugetul statului. Mai mult decât atât, reclamantul a precizat că în intervalul 9 februarie 2009 - 16 februarie 2009 SC E. SRL a achitat mai multe obligații fiscale, astfel că reținerea de către organul administrativ fiscal a faptului că începând cu data de 25 aprilie 2008 nu a mai fost achitată cu titlu de impozit, taxă sau altă contribuție nicio sumă este total eronată în raport cu înscrisurile de care reclamantul a făcut vorbire. De altfel, acest aspect reținut de organul administrativ în Decizia nr. 33 din 3 ianuarie 2011 este demontat chiar de către organul administrativ cu activitate jurisdicțională din cadrul AFPM Slatina prin Dispoziția nr. 6591 din data de 22 februarie 2011 de soluționare a contestației, potrivit căreia debitoarea SC E. SRL nu a mai achitat vreo obligație fiscală către bugetul de stat începând cu data de 8 iulie 2010, deci la circa doi ani ulterior față de momentul indicat în decizia de atragere a răspunderii. Reclamantul a mai relevat că buna-credință a sa în gestionarea activității comerciale a societății administrate este reliefată și de contractele de creditare ale propriei societăți făcute în intervalul 20 octombrie 2006 - 30 iunie 2009, astfel că s-a concluzionat că reținerile instanței de fond cu privire la reaua-credință a contestatorului sunt netemeinice prin raportare la probatoriul administrat în litigiu. Pe de altă parte, reclamantul a apreciat că instanța de fond a reținut eronat că răspunderea personală a sa pentru administrarea societății poate fi angajată pentru întreaga creanță în cuantum de 1.213.179 lei, în condițiile în care mandatul de administrator al recurentului la societatea E. SRL a încetat la data de 22 februarie 2010, retragerea din societate operând la data de 21 mai 2010. A menționat recurentul că în timpul exercitării de către acesta a mandatului de administrator al SC E. SRL au fost vândute 3 autovehicule (...), respectiv (...) transmis către numitul I. la data de 29 ianuarie 2010 pentru suma de 4.110 lei, (...) transmis către numitul J. la data de 1 iunie 2009 pentru suma de 4000 lei, și (...) transmis către numitul K. la data de 29 ianuarie 2010 pentru suma de 4110 lei, astfel că în mod eronat în Decizia nr. 33 din data de 3 ianuarie 2011 se reține că în perioada 10 februarie 2009 - 22 iunie 2010 s-ar fi înstrăinat un număr de 7 autovehicule, printre care și trei autoturisme (...), în condițiile în care societatea nu a avut niciodată în patrimoniu autovehicule (...) iar în ceea ce privește înstrăinarea autoturismelor (...) aceasta a avut la bază valoarea contabilă a mijloacelor fixe, prețul fiind încasat în realitate și înscris în evidențele contabile ale societății iar sumele provenite din vânzări au fost folosite în totalitate pentru plata obligațiilor fiscale și a celorlalți creditori, bănci, furnizori. Sub aspectul mai sus menționat, a susținut recurentul că în mod greșit judecătorul fondului a reținut că nu s-a putut proba valoarea autovehiculelor înstrăinate, cu relevanță direct asupra prejudiciului, în condițiile în care există la dosar contractele de vânzare cumpărare din care reiese fără putință de tăgadă valoarea autovehiculelor vândute în timpul mandatului reclamantului de administrator, putându-se determina astfel valoarea eventualului prejudiciu (16.220 lei). Mai mult decât atât, s-a apreciat de către reclamant că în mod greșit instanța de fond a omologat un raport de expertiză și un răspuns la obiecțiuni inform, față de care recurentul a formulat dealtfel obiecțiuni. În concret, s-a afirmat că expertul desemnat de instanța de judecată în mod neargumentat a susținut că nu a putut determina valoarea autovehiculelor vândute și dacă facturile fiscale ce atestă vânzarea au fost înregistrate în contabilitatea societății, cu motivarea că reclamantul nu ar fi depus la dosar evidența contabilă în perioada interesată, în condițiile în care balanța și bilanțurile contabile ale SC E. SRL pentru anii fiscali 2008 - 2010 sunt înregistrate la AFP Slatina iar acestea nici măcar nu au fost solicitate de expertul desemnat de instanța de fond, pentru a putea să-și formeze o opinie argumentată. A considerat recurentul reclamant că instanța de fond nu a manifestat rol activ în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., atâta timp cât nu a stăruit în aflarea adevărului și în lămurirea cauzei deduse judecății, prin efectuarea în litigiu a unei completări la raportul de expertiză, odată ce prin soluția pronunțată s-a aflat în imposibilitatea de determinare a prejudiciului produs societății de către reclamant prin vânzarea celor patru autoturisme. II. Reclamantul a invocat și motive de nelegalitate a sentinței atacate, apreciind în primul rând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ. S-a considerat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale mai sus citate, atunci când a apreciat că reclamantul nu i-a pus la dispoziția expertului situația contabilă a SC E. SRL și nu s-ar putea stabili cu certitudine valoarea celor patru autovehicule înstrăinate în timpul mandatului său de administrator al societății, în condițiile în care, pe de o parte, existau înscrisuri care atestă valoarea de vânzare a autovehiculelor, iar pe de altă parte, instanța putea să solicite expertului sau intimatei să depună la dosar pentru a fi avute în vedere balanța și bilanțurile contabile înregistrate de SC E. SRL pentru anii fiscali 2008, 2009 și 2010. Judecătorul fondului, s-a susținut, a administrat o probă neutilă cauzei, în sensul omologării unui raport de expertiză inform, contrazis de înscrisuri depuse de contestator la dosarul pricinii. Este cert că înscrisurile (balanța și bilanțurile contabile înregistrate de SC E. SRL pentru anii fiscali 2008, 2009 și 2010 care au căpătat dată certă prin înregistrarea lor în evidența intimatei și sunt reținute de aceasta puteau conduce expertul desemnat și instanța de judecată la determinarea prejudiciului și din punct de vedere contabil, respectându-se astfel indicațiile date prin decizia de casare de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, în considerentele deciziei de casare s-a reținut că în speță contestatorului i se poate atrage răspunderea solidară doar pentru perioada cât a avut calitatea de asociat și administrator al societății debitoare și doar în limita bunurilor valorificate cu încălcarea dispozițiilor legale, iar în rejudecare instanța va stabili perioada cât acesta a fost administrator și care este valoarea bunurilor înstrăinate. Înscrisurile depuse de contestator (contractele de vânzare-cumpărare și facturile fiscale emise pentru vânzarea autovehiculelor) în rejudecare atestă o valoare a autovehiculelor de 16.220 lei. Față de cele menționate, a apreciat reclamantul că se impune admiterea recursului declarat, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru ca aceasta să se conformeze îndrumărilor obligatorii date prin Decizia nr. 2964 din data de 7 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la determinarea valorii autovehiculelor vândute de contestator. În al doilea rând, reclamantul a susținut că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2013, atunci când a reținut că reaua credință a recurentului nu mai poate fi pusă în discuție în condițiile în care înscrisurile depuse (ordinele de plată, contractele de creditare, facturile fiscale, contractul de împrumut) dovedesc faptul că toate sumele de bani provenite din vânzarea autovehiculelor au fost folosite pentru plata obligațiilor fiscale, iar buna credință a reclamantului se subsumează și obținerii unui credit pentru plata obligațiilor fiscale, credit garantat cu bunurile personale ale contestatorului, care în prezent sunt executate silit. Intervalul de timp foarte scurt scurs între momentele înstrăinării autovehiculelor (29 ianuarie 2010, 1 iunie 2009) și momentul efectuării plăților atestă faptul că sumele de bani provenite din vânzarea autovehiculelor au fost în realitate încasate și folosite exclusiv pentru achitarea debitelor fiscale ale SC E. SRL, motiv față de care nu se mai poate pune în discuție vreo înstrăinare formală, societatea nefiind pusă în situația de a nu-și putea continua activitatea, de a realiza venituri și de a-și achita datoriile la bugetul de stat. III. Recurentul a apreciat că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, atunci când nu analizează și nu se pronunță pe critica contestatorului referitoare la schimbarea temeiului de drept a deciziei contestate prin procedura administrativă, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ. În drept reclamantul a invocat prevederile art. 304 1 și art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În cauză a depus întâmpinare Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, în numele și pentru Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice Craiova, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 439/2013 din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că hotărârea atacată este legală și temeinică, prin aceasta stabilindu-se în mod corect că în cauză sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului.

Hotărârea instanței de recurs. Recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 439/2013 din 26 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal este fondat și urmează a fi admis, cu consecința modifică sentinței atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul A. și, în consecință, a anulării în parte a Deciziei nr. 33 din 3 ianuarie 2011 și a Dispoziției nr. 6951 din 22 februarie 2011, ambele emise de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Slatina, în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. pentru suma de 1.188.259 lei, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prin Decizia nr. 2964 din data de 7 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admis recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Slatina prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Olt împotriva Sentinței nr. 631 din data de 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal (prin care a fost admisă contestația formulată de reclamantul A. și au fost anulate Decizia nr. 33 din data de 3 ianuarie 2011 cu privire la reclamant și Dispoziția nr. 6951 din data de 22 februarie 2011, ambele emise de Administrația Finanțelor Publice Slatina), cu consecința casării sentinței atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-au învederat, prin considerentele deciziei de casare, următoarele: Faptul că intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat și administrator al societății declarată insolvabilă, în această perioadă înstrăinându-se și implicit radiindu-se o parte din autoturismele ce aparțineau SC E. SRL, astfel cum reiese din matricola auto a Primăriei Sector 2 București - Direcția Venituri Buget Local depusă la dosarul cauzei, fără a se face dovada că sumele obținute din această operațiune au fost folosite pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul societății, conduce la concluzia că în mod corect s-a statuat de organele fiscale că intimatul-reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale anterior menționate. Prin urmare, în mod corect s-a angajat răspunderea solidară a intimatul-reclamant prin dispozițiile contestate, reaua-credință rezultând din înstrăinarea autoturismelor fără ca sumele obținute să revină societății căreia acesteia îi aparțineau pentru stingerea obligațiilor fiscale Însă, acestuia îi poate fi antrenată răspunderea solidară doar pentru perioada cât a avut calitatea de asociat, administrator al societății debitoare și numai în limita bunurilor valorificate cu încălcarea dispozițiilor menționate anterior. După cum se constată, la dosarul cauzei nu se află înscrisuri/probe referitoare la aceste aspecte ce se impuneau a fi lămurite de către instanța de fond, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. De aceea, față de considerentele expuse, în temeiul art. 313 C. proc. civ., având în vedere interesele bunei administrări a justiției, instanța de recurs a apreciat că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care va stabili perioada în care intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat, administrator al SC E. SRL și care este valoarea bunurilor înstrăinate. Instanța de trimitere, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, era ținută de considerentele deciziei de casare prin care s-au dezlegat problemele de drept ale litigiului, constând în corecta atragere a răspunderii solidare a reclamantului, prin actele administrative atacate, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, considerându-se dovedită reaua credință rezultând din înstrăinarea autoturismelor fără ca sumele obținute să revină societății căreia acesteia îi aparțineau pentru stingerea obligațiilor fiscale, precum și în posibilitatea antrenării răspunderii solidare a reclamantului A. doar pentru perioada cât a avut calitatea de asociat, administrator al societății debitoare și numai în limita bunurilor valorificate cu încălcarea dispozițiilor menționate anterior, fără a mai fi îndreptățită să analizeze și să examineze, la rejudecare, celelalte motive de nelegalitate și netemeinice invocate de reclamant prin acțiunea în contencios administrativ. Or, s-a probat, cu înscrisurile administrate în litigiu, că recurentul A. a avut calitatea de asociat unic și administrator al SC E. SRL de la data înființării societății în anul 1998 și până la data de 10 martie 2010, precum și de la data de 10 martie 2010 și până la data de 20 mai 2010 calitatea de asociat al societății menționate, deținând o parte socială și o cotă de participare la beneficii și pierderi de 5%, și că în perioada menționată din patrimoniul societății s-au înstrăinat un număr de patru autoturisme, cu suma totală de 24.920 lei, după cum urmează: - un autovehicul (...) cu suma de 12700 lei, astfel cum rezultă din factura fiscală din 10 februarie 2009, cumpărător L.; - un autovehicul (...) cu suma de 4000 lei, astfel cum rezultă din factura fiscală din 15 iunie 2009, cumpărător J.; - un autovehicul (...) cu suma de 4110 lei, astfel cum rezultă din factura fiscală din 29 ianuarie 2010, cumpărător I.; - un autovehicul (...) cu suma de 4110 lei, astfel cum rezultă din factura fiscală din 29 ianuarie 2010, cumpărător K. Prin urmare, angajarea răspunderii solidare a reclamantului recurent A., pentru obligațiile de plată la bugetul consolidat al statului ale debitoarei insolvente SC E. SRL, se putea face, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, prin Decizia nr. 33 din data de 3 ianuarie 2011 emisă de Administrația Finanțelor Publice Slatina, nu pentru întreaga sumă de 1.213.179 lei menționată în actele administrative contestate în litigiu, ci numai pentru suma de 24.920 lei, reprezentând sumele rezultate din înstrăinarea, în perioada în care recurentul deținea calitatea de asociat unic și administrator al societății debitoare, celor patru autoturisme mai sus menționate. În raport de cele mai sus arătate, apreciind că sunt întemeiate în parte criticile formulate prin cererea de recurs și că în mod nelegal și neîntemeiat instanța de fond a procedat prin hotărârea atacată la respingerea în întregime a acțiunii în contencios administrativ cu care a fost învestită prin casarea cu trimitere dispusă de Înalta Curte, se va dispune, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și în baza art. 304 1 , art. 304 punctul 9, art. 312 alin. (1) - (3) și art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 439/2013 din 26 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, și modificarea sentinței atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamantul A., cu consecința anulării în parte a Deciziei nr. 33 din 3 ianuarie 2011 și a Dispoziției nr. 6951 din 22 februarie 2011, ambele emise de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Slatina, în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. pentru suma de 1.188.259 lei (actele administrative atacate fiind menținute ca legale și temeinice numai pentru suma de 24.920 lei).