Decizia nr. 1513/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 21866/215/2012 — recurs

Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată la 16 octombrie 2009 și precizată la 15 aprilie 2011, reclamanții A. și B. au solicitat anularea Deciziei nr. 47110 din 3 iunie 2009 a Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova prin care s-a stabilit răspunderea lor solidară cu SC C. SRL până la concurența sumei de 732.339 lei, în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, republicată, a procesului-verbal din 26 mai 2009 de declarare a stării de insolvabilitate și a actului din 28 august 2009 prin care Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova a soluționat contestația formulată de reclamanți. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că prin actele administrative contestate au fost nelegal obligați în solidar cu SC C. SRL Craiova la plata unui debit total în sumă de 732.339 lei, reținându-se fără temei că, în calitate de foști asociați ai societății, au determinat cu intenție apariția stării de insolvabilitate a societății prin adjudecarea la data de 14 septembrie 2006 a unor bunuri ale acesteia, deși cunoșteau că anterior fuseseră sechestrate prin procesul-verbal din 6 mai 2004. Reclamanții au mai precizat că au fost asociați ai SC C. SRL Craiova până la data de 31 mai 2005, când au fost excluși din societate și conducerea acesteia a fost preluată de către D., astfel încât reținerea în sarcina lor a prevederilor art. 27 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 este eronată și insuficient probată. În acest sens, pentru a se putea atrage răspunderea reclamanților era necesar să se dovedească dobândirea unor active cu rea-credință și cu unicul scop de a provoca starea de insolvabilitate a societății, condiții cumulative care nu sunt întrunite în persoana reclamanților. Reclamanții au învederat că aceste condiții nu sunt întrunite dat fiind că, în perioada dintre momentul aplicării sechestrului - 2004 și până la momentul adjudecării - 2006, au trecut aproape 2 ani de zile, timp în care nu au mai avut nici o putere de decizie în cadrul societății, ca urmare a excluderii și nici informații cu privire la regimul juridic al bunurilor sechestrate, iar executorul judecătoresc a îndeplinit toate formalitățile legale de publicitate în materie. O altă condiție care nu este întrunită în cauză se referă la declararea stării de insolvabilitate a societății, în situația în care, la momentul excluderii reclamanților, societatea desfășura activitate și era solvabilă, nefiind deci o legătură de cauzalitate între dobândirea bunurilor de către reclamanți și apariția sării de insolvabilitate a societății, cu atât mai mult cu cât după adjudecare, în patrimoniul societății au rămas bunuri a căror valoare era cu mult mai mare decât datoria sa. Reclamanții au mai arătat că nici condiția dobândirii nu este întrunită, deoarece textul legal trebuie interpretat în sensul vânzării unor bunuri de la debitoare la terțe persoane fizice, ori în cauză a fost vorba de o adjudecare la licitație în cadrul unui dosar de executare silită. Referitor la reaua-credință a reclamanților dedusă din Dosarul penal nr. 762/P/2008, aceștia au precizat că nu există în cauză cât timp nu există o hotărâre definitivă de condamnare, fiind deci valabilă prezumția de vinovăție. Reclamanții au precizat și că, la momentul încheierii procesului-verbal de insolvabilitate - 26 mai 2009, creanța era prescrisă prin raportare la data instituirii procesului-verbal de sechestru - 6 mai 2004, iar actul administrativ este nelegal și față de aplicarea efectelor art. 176 din O.G. nr. 92/2003 privind insolvabilitatea are un caracter retroactiv, deoarece instituția nu exista nici la momentul în care reclamanții au fost excluși și nici la cel al adjudecării. La data de 5 martie 2010 a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă SC C. SRL Craiova, prin lichidator E. SPRL Craiova. Prin Sentința civilă nr. 512 din 24 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova a respins acțiunea în anulare ca fiind prematur formulată și a obligat pârâta să emită decizie, în forma cerută de C. proc. fisc., pentru soluționarea contestației înregistrate de reclamanți în 16 iunie 2009 și respectiv, în 6 iulie 2009. Prin Decizia nr. 5206 din 26 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, în numele Administrației Finanțelor Publice a municipiului Craiova, împotriva Sentinței nr. 512 din 24 octombrie 2011, a fost casată această sentință și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că prin actul din 28 august 2009 Administrația Finanțelor Publice a municipiului Craiova a soluționat contestația administrativă formulată de reclamanți, astfel că se impunea să fie judecat fondul pricinii. Prin aceeași decizie, s-a constatat nulitatea recursului declarat de SC C. SRL împotriva aceleiași sentințe.

Soluția instanței de fond În fond după casare, prin Sentința nr. 80 din 21 martie 2014 Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, constatând legalitatea Deciziei nr. 47.110 din 3 iunie 2009 prin care Administrația Finanțelor Publice a municipiului Craiova a angajat răspunderea reclamanților în solidar cu SC C. SRL pentru suma de 732.339 lei, reprezentând debit, dobânzi și penalități de întârziere, în baza dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., care prevăd că, pentru obligațiile de plată ale debitorului declarat insolvabil, răspund în solidar cu aceasta persoanele fizice sau juridice care, în cei trei ani anteriori datei declarării insolvabilității, cu rea-credință dobândesc în orice mod active de la debitorii care își provoacă astfel insolvabilitatea. În fapt, s-a reținut că, în calitate de administratori și asociați ai SC C. SRL, reclamanții au semnat procesul-verbal de sechestru încheiat la data de 7 mai 2004, aplicat asupra bunurilor care au fost adjudecate de reclamanți la data de 14 septembrie 2006, astfel încât nu se poate aprecia că aceștia nu ar fi avut cunoștință de faptul că asupra bunurilor a fost aplicat sechestrul. S-a apreciat ca fiind îndeplinită și condiția dobândirii bunurilor, care nu poate fi restrânsă doar la operațiunea de vânzare-cumpărare, motivarea că acestea au intrat direct în patrimoniul reclamanților. Reținând că reclamanții au fost excluși din societate la data de 31 mai 2005, continuându-și activitatea până la data de 31 octombrie 2005, după care a încetat definitiv, că majoritatea obligațiilor fiscale sunt aferente perioadei anterioare datei de 30 iunie 2005, că activul și pasivul societății au suferit modificări prin adjudecarea utilajelor din data de 14 septembrie 2006 și că procesul-verbal de insolvabilitate a fost emis la data de 26 mai 2009, instanța de fond a considerat că există legătură de cauzalitate între adjudecarea bunurilor și declararea stării de insolvabilitate, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. Instanța de fond a apreciat că nu se impune analiza incertitudinii obligațiilor fiscale înscrise în procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate în condițiile în care nu au fost atacate actele prin care s-au stabilit sumele datorate și nici somațiile ulterioare, pe calea contestației de executare, astfel că nu se poate reține nelegalitatea emiterii procesului-verbal de insolvabilitate din 26 mai 2009.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând ca, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii și anulării Deciziei nr. 47110 din 3 iunie 2009 și a adresei din 28 august 2009 emise de Administrația Finanțelor Publice a municipiului Craiova. În dezvoltarea cererii de recurs, au fost formulate următoarele argumente: 1. Instanța de fond nu a analizat motivul de nelegalitate prin care s-a invocat soluția definitivă pe latură penală, respectiv rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova din 8 septembrie 2009, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de recurenții-reclamanți, constatându-se că aceștia nu aveau cunoștință despre regimul bunurilor sechestrate în cursul anului 2006, când a avut loc executarea silită. 2. Instanța de fond a apreciat în mod eronat că a fost dovedită reaua-credință a recurenților-reclamanți la momentul adjudecării, în condițiile în care inacțiunea organului fiscal este cea care a permis executorului judecătoresc să valorifice legal bunurile societății și ei înșiși nu aveau obligația să verifice regimul juridic al bunurilor. În opinia recurenților, pasivitatea organului fiscal este dovedită de faptul că, deși procesul-verbal de sechestru s-a încheiat la data de 6 mai 2004, insolvabilitatea s-a declarat după mai mult de 5 ani, la data de 26 mai 2009 și în tot acest interval de timp, organul fiscal nu a mai întreprins nici o măsură pentru stingerea creanțelor sale. 3. Instanța de fond a reținut în mod greșit ca fiind îndeplinită condiția nașterii stării de insolvabilitate a societății în perioada în care recurenții-reclamanți au avut o calitate în cadrul acesteia, respectiv până la momentul adjudecării, deși din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că activul net al societății la data de 31 mai 2005 era de 337.944 lei, iar la data de 14 iunie 2006 (data adjudecării) era de 656.032 lei, de aproximativ 4 ori mai mare decât valoarea bunurilor adjudecate. În consecință, atât la data excluderii recurenților-reclamanți, cât și la data adjudecării, valoarea activului societății era mult superioară valorii creanței fiscale, astfel că, organul fiscal avea posibilitatea să treacă la stingerea creanțelor prin executare, fiind suficiente bunuri pentru acoperirea integrală a creanțelor. Raportat la această situație, s-a susținut că nu este întrunită în cauză nici condiția legăturii de cauzalitate între dobândirea bunurilor și insolvabilitatea debitoarei.

Instanța de fond a interpretat greșit termenul de dobândire a bunurilor societății, care nu se referă și la adjudecarea efectuată prin intermediul unui organ specializat. În opinia recurenților, ceea ce a vrut legiuitorul să sancționeze a fost intenția dobânditorilor de a dezavantaja societatea și implicit, de a a-i crea stare de insolvabilitate, deci intenția de obținere a unui avantaj propriu, dar în detrimentul societății.

Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivului din acțiune prin care s-a invocat faptul că, nu recurenții-reclamanți, ci celălalt asociat este unic răspunzător de starea de insolvabilitate a societății. Răspunderea recurenților-recurenți trebuie raportată doar la faptele lor și doar la nivelul creanțelor de la momentul excluderii, astfel că, din compararea datelor rezultă că, în acel moment, societatea nu era insolvabilă, iar datoriile au crescut în mod substanțial după această dată și ca o consecință a neluării unor măsuri de către celălalt asociat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Instanța de fond a analizat soluția dată prin rezoluția din 8 septembrie 2009 și menținută prin rezoluția din 10 noiembrie 2009, în Dosarul penal nr. 11.195/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, prin care s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitorii A. și B., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la sustragere de sub sechestru. Această probă nu prezintă relevanța pretinsă de către recurenții-reclamanți în contextul celorlalte probe administrate și din care rezultă îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. pentru atragerea răspunderii lor solidare cu SC C. SRL Craiova. În acest sens, se reține că, prin Sentința penală nr. 813 din 14 martie 2013 a Judecătoriei Craiova, pronunțată în Dosarul nr. 21866/215/2012, s-au dispus următoarele cu privire la răspunderea penală a recurenților-reclamanți: - menținerea soluției de încetare a urmăririi penale, ca urmare a împlinirii în anul 2012 a termenului de prescripție specială a răspunderii penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, conform cărora, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani, fapta fondatorului, administratorului, directorului sau reprezentantului legal al societății, care folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect; - schimbarea temeiului juridic al soluției de neîncepere a urmăririi penale, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. față de A., reținându-se că există puternice prezumții de fapt în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acestei infracțiuni, deoarece A. și B. au înființat SC F. SA cu scopul de a continua activitățile comerciale ale SC C. SRL, din care urmau să fie excluși și înainte de pronunțarea soluției de excludere și de revocare a lor din calitatea de administratori, au luat măsuri pentru a desfășura în continuare relații comerciale; - schimbarea temeiului juridic din art. 10 lit. b) în art. 10 lit. d) C. proc. pen. sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 214 C. pen., reținându-se că faptele celor doi recurenți-reclamanți sunt de natură penală, însă, sub aspect obiectiv, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de gestiune frauduloasă și faptele lor de traficare, folosire și/sau însușire a bunurilor SC C. SRL, în interes propriu sau în interesul SC F. SA, caracterizând, sub aspect obiectiv, infracțiunile de delapidare, până la momentul pierderii calității de administrator și de furt, după acest moment; - desființarea soluției de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de cei doi recurenți-reclamanți sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 208 și art. 215 1 C. pen. și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, în vederea începerii urmăririi penale, reținându-se că, prin manoperele celor doi, SC F. SA a avut punct de lucru în același spațiu cu SC C. SRL, ceea ce însă nu justifică deposedarea acesteia din urmă de utilajele cu care își desfășoară activitatea. În consecință, faptele pentru care a fost antrenată răspunderea solidară cu SC C. SRL a recurenților-reclamanți nu au fost cercetate numai sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigarea la sustragere de sub sechestru și deci rezoluția definitivă cu privire la această infracțiune nu este de natură să dovedească o altă situație de fapt decât cea avută în vedere de organul fiscal la stabilirea unei alte forme de răspundere juridică și anume, răspunderea fiscală în solidar cu debitorul declarat insolvabil, a persoanelor fizice sau juridice care în cei trei ani anteriori declarării stării de insolvabilitate, cu rea-credință, dobândesc în orice mod active de la debitorii care își provoacă insolvabilitatea. 2. Instanța de fond a constatat întemeiat ca fiind îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. și sub aspectul relei-credințe a recurenților-reclamanți care, deși au semnat la data de 7 mai 2004 procesul-verbal de sechestru aplicat asupra bunurilor aparținând SC C. SRL, au adjudecat bunurile respective la data de 14 septembrie 2006, astfel că nu poate fi reținută apărarea lor că nu au avut cunoștință de faptul că bunurile adjudecate se aflau sub sechestrul, aplicat printr-un act care le este opozabil. În atare situație, a fost corect respinsă și apărarea prin care s-a invocat pretinsa pasivitate a organului fiscal față de neînscrierea sechestrului în Arhiva de Garanții Mobiliare, reținându-se că recurenții-reclamanți nu pot formula asemenea susțineri în condițiile în care au semnat la data de 7 mai 2004 procesul-verbal de sechestru și nu au dovedit efectuarea unor minime demersuri pentru aflarea regimului juridic al bunurilor adjudecate. 3. Instanța de fond a constatat în mod întemeiat că starea de insolvabilitate a SC C. SRL a apărut în perioada în care recurenții-reclamanți au avut calitatea de asociați și funcția de administratori ai societății, fiind astfel îndeplinită condiția existenței legăturii de cauzalitate pentru a fi angajată răspunderea lor solidară cu debitorul declarat insolvabil. În acest sens, s-a avut în vedere că, recurenții-reclamanți au fost excluși din societate de la data de 31 mai 2005, iar activitatea a continuat până la data de 31 octombrie 2005, după care a încetat definitiv, iar majoritatea obligațiilor fiscale sunt aferente perioadei anterioare datei de 30 iunie 2005, așa după cum rezultă din procesul-verbal din 26 mai 2009 întocmit de Administrația Finanțelor Publice a municipiului Craiova pentru declararea stării de insolvabilitate și în care s-au constatat obligații fiscale restante în sumă totală de 732.339 lei, reprezentând debite principale și accesorii. Pentru corecta determinare a obligațiilor și a situației patrimoniale a debitorului declarat insolvabil nu pot fi avute în vedere concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, deoarece expertul a confirmat că a răspuns la 7 din cele 8 obiective doar pe baza unor date preluate din balanțe de verificare nesemnate și neștampilate de nimeni și din acest motiv, a intitulat lucrarea ca fiind un "raport de imposibilitate a efectuării expertizei contabile". 4. Instanța de fond a constatat, de asemenea în mod întemeiat, că adjudecarea bunurilor debitorului SC C. SRL de către recurenții-reclamanți reprezintă un mod de dobândire a proprietății acestora, astfel că nu există temei legal pentru ca operațiunea efectuată de aceștia să fie exclusă din sfera de aplicare a actelor juridice pentru care se angajează răspunderea solidară, în condițiile prevăzute de art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. 5. Instanța de fond s-a pronunțat corect asupra legalității Deciziei nr. 47.110 din 3 iunie 2009 și a Adresei nr. 64.659 din 28 august 2009, în limitele cadrului procesual stabilit față de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că nu avea obligația să analizeze aspecte care exced acestui cadru, cum este cel privind răspunderea juridică a unui alt asociat decât recurenții-reclamanți pentru obligațiile fiscale restante ale debitorului declarat insolvabil. În consecință, se dovedește a fi neîntemeiată critica formulată în acest sens de către recurenții-reclamanți și aceasta cu atât mai mult cu cât, prin adresa din 18 noiembrie 2009 intimata-pârâtă le-a comunicat că, din documentele dosarului fiscal nu rezultă că celălalt asociat ar fi săvârșit fapte conform art. 27 C. proc. fisc. pentru a se antrena răspunderea solidară și nici nu au pus la dispoziția organului fiscal înscrisuri care să confirme susținerile lor. Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat. III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acestuia În baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.