ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 846/2015

Decizia nr. 846/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/54/2013, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. a Municipiului Craiova, în prezent C. Dolj, a solicitat anularea Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 128732 emisă la 24 august 2012 de către B. a Municipiului Craiova, cu consecința constatării inexistentei obligației de plată a sumei de 738.443 lei, în sarcina persoanei fizice; anularea Deciziei nr. 130898 din 05 noiembrie 2012 emisă de către B. a Municipiului Craiova în soluționarea contestației formulată în procedura prealabilă.

Reclamanta a învestit instanța de judecată cu acțiune având ca obiect anularea deciziei de angajarea a răspunderii în solidar cu SC D. SRL, pentru suma de 738.443 lei.

1.2. Prin Decizia de impunere nr. 258 din 24 aprilie 2012 a fost stabilită în sarcina SC D. SRL ca obligație de plată datorată și neachitată suma de 738.443 lei.

Împotriva acestei decizii a fost formulată contestație cu privire la care, prin Decizia nr. 157/2012 s-a dispus respingerea acesteia pentru debitul în suma de 199.035 lei și totodată, suspendarea soluționării contestației pentru suma de 568.121 lei reprezentând impozite și contribuții aferente salariilor, până la finalizarea cercetărilor penale ce urmau să fie efectuate la sesizarea organelor fiscale.

Acțiunea având ca obiect anularea acestor acte administrativ fiscale a fost anulată irevocabil de către instanța de judecată astfel cum rezultă din sentința nr. 6586 din 21 mai 2013 a Tribunalului Dolj.

1.3. Pe de altă parte, prin sentința nr. 1620 din 21 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj a fost deschisă, în temeiul art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 4 din Legea nr. 85/2006 modificată, procedura simplificată de insolvență asupra SC D. SRL, fiind numit lichidator judiciar provizoriu.

1.4. În acest context, B. Craiova a emis decizia de angajare a răspunderii reclamantei în solidar cu SC D. SRL, pentru suma de 738.443 lei.

S-a reținut în considerentele deciziei de antrenare a răspunderii că reclamanta A., în calitate de asociat și administrator al SC D. SRL, nu a completat în mod corect și complet declarațiile fiscale și nu a înscris cu bună-credință informațiile prevăzute în formular, corespunzător situației sale fiscale, aspect ce rezultă din Decizia de impunere nr. 258 din 24 aprilie 2012 și, pe de altă parte, nu și-a îndeplinit obligația de a declara și achita la scadență obligațiile fiscale și de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale restante.

2.1. Prin sentința nr. 484 din 18 decembrie 2013, Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. a Municipiului Craiova în prezent C. Dolj și a anulat Decizia de angajarea a răspunderii solidare nr. 128732 din 24 august 2013 și Decizia nr. 130898 din 05 noiembrie 2012 emise de pârâtă.

2.2. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Pârâta nu a făcut în nici un fel dovada relei-credințe, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanta a convocat în calitate de administrator și asociat, Adunarea Generală a Asociaților, iar în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie este inserată la punctul 6 propunerea de insolvență formulată de reclamantă, propunere care însă nu a fost însușită de ceilalți asociați.

Pe de altă parte, în opinia instanței, din interpretarea dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 rezultă că cererea de deschidere a procedurii se semnează pentru debitorul persoană juridică de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta.

Per a contrario, a apreciat instanța că, decizia de declanșare a procedurii trebuie să aparțină adunării generale a asociaților.

În acest context, faptul că reclamanta a convocat Adunarea Generală a Asociaților în cadrul căreia a pus în discuție necesitatea deschiderii procedurii insolvenței, în opinia instanței, reprezintă dovada faptului că nu a acționat cu rea credință în neîndeplinirea obligației de a solicita instanței deschiderea procedurii insolvenței.

Cât privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., Curtea a constatat că pentru angajarea răspunderii solidare a asociaților condiția esențială este ca aceștia să fi determinat cu rea credință nedeclararea și/sau neplata la scadență a obligațiilor fiscale.

În cauză, a reținut instanța că, decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile legale citate, în sensul că nu arată argumentele pentru care s-a apreciat că reclamanta a acționat cu rea credință în scopul determinat de lege.

Decizia respectivă specifică doar faptul că reclamanta nu a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli deductibile fiscal la calculul profitului impozabil, reprezentând cheltuieli cu salariile, că a înregistrat cheltuieli deductibile fiscal fără o justificare legală și că a ridicat de la casieria societății o sumă nejustificată cu documente.

În opinia instanței, C. proc. fisc. nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor administratori ori asociați care sunt vizați de art. 27 alin. (1) și (2), deci pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective.

3.1. Împotriva acestei soluții a declarat recurs E. Craiova în numele și pentru C. Dolj, susținând că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică.

Astfel, instanța de fond a interpretat în mod greșit lipsa relei credințe, deși prin conduita reclamantei, manifestată atât prin atitudinea pasivă a acesteia, în sensul neachitării obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat, deși avea cunoștință de acestea, cât și prin faptul că în perioada exercitării mandatului, administratorul societății nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale de plată rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate și devenite scadente.

Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc., potrivit cărora: „pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile acestui cod, răspund solidar administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate”.

De asemenea, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc., potrivit cărora: „pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile acestui cod, răspund solidar (…) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale”, iar în cauză este probat că la data de 31 mai 2012, deci ulterior întocmirii Raportului de Inspecție Fiscală nr. 214 din 18 aprilie 2012, în casieria unității exista suma de 330.795 lei, ca sold de casă.

Instanța de fond era datoare să rețină că decizia de atragere a răspunderii solidare a reclamantei cu SC D. SRL are la bază obligații fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. 258 din 18 aprilie 2012 în sarcina SC D. SRL, menținute prin Decizia nr. 157 din 9 iulie 2012 emisă de F. Dolj, ambele decizii fiind menținute prin sentința nr. 6586 din 21 mai 2013 a Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin nerecurare.

În concluzie, autoritatea fiscală a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii și menținerii ca legale și temeinice a actelor fiscale atacate.

3.2. Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare și nici concluzii scrise/orale.

Recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

În cauză, este necontestat că intimata-reclamantă a fost administrator unic al SC D. SRL, deținând și 25% din capitalul social, așa cum rezultă din Raportul de inspecție fiscală nr. F/DJ/214 din 18 aprilie 2012.

De asemenea, este necontestat că prin Decizia de impunere nr. 258 din 18 aprilie 2004, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. F/DJ/214 din 18 aprilie 2012, în sarcina societății au fost stabilite obligații fiscale în sumă de 738.443 lei, contestația fiscală fiind respinsă prin Decizia nr. 157 din 9 iulie 2012.

Potrivit art. 27 alin. (2) lit. a) și d) C. proc. fisc.: „(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale”.

Admițând acțiunea formulată de reclamantă și anulând Decizia nr. 198732 din 24 august 2012 și Decizia nr. 130898 din 5 noiembrie 2012 emise de F. Dolj, instanța de fond a reținut, în esență, că în cauză, organele fiscale nu au probat reaua-credință a reclamantei în calitatea sa de administrator al SC D. SRL, concluzie care este, însă, lipsită de temei.

Astfel, în cauză, este stabilit că la data de 3 august 2012, SC D. SRL înregistra, potrivit evidențelor contabile, un sold de casă în numerar în sumă de 330.795 lei, pe care intimata-reclamantă în calitatea sa de administrator unic nu a folosit-o pentru achitarea sumei de 324.825 lei, ce fusese stabilită de echipa de control ca impozite și contribuții aferente salariilor, prin Raportul de inspecție fiscală nr. F/DJ/214 din 18 aprilie 2012.

Cu alte cuvinte, la aproape 4 luni de la data când organele fiscale stabiliseră existența unor obligații fiscale, în casieria firmei a existat suma de 330.795 lei care însă a fost folosită în alte scopuri decât cel al achitării obligațiilor fiscale care trebuiau plătite, potrivit Deciziei de inspecție fiscală nr. 258 din 18 aprilie 2012, ce-i fusese înmânată la data de 24 aprilie 2012 (fila 45), până la data de 20 a lunii următoare (fila 70).

Astfel fiind, rezultă că intimata-reclamantă, folosind suma respectivă în alt scop, a acționat cu rea-credință determinând neachitarea la scadență a unor obligații fiscale ce-i fuseseră comunicate legal de către organul fiscal competent, dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc. fiind pe deplin aplicabile.

Această dovadă constituie totodată, fiind vorba de conduita fiscală a aceleiași persoane, un suficient temei pentru a contura reaua-credință a intimatei-reclamante în calitatea sa de administrator unic, inclusiv în ceea ce privește nedeclararea corectă și exactă a operațiunilor economice și obligațiilor fiscale datorate bugetului consolidat, ceea ce atrage incidența deplină a prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc.

În al doilea rând, instanța de fond, în finalul argumentării soluției, a reținut că „(…) decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile legale (…)”, ceea ce este lipsit de temei.

Într-adevăr, o decizie privind angajarea răspunderii solidare are natura juridică a unui act administrativ fiscal, în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc. și trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute la art. 43 alin. (2) din același cod, potrivit căruia: „(2) Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente: a) denumirea organului fiscal emitent; b) data la care a fost emis și data de la care își produce efectele; c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz; d) obiectul actului administrativ fiscal; e) motivele de fapt; f) temeiul de drept; g) numele și semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; h) ștampila organului fiscal emitent; i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se depune contestația; j) mențiuni privind audierea contribuabilului”.

Analizând conținutul Deciziei nr. 128732/2012 privind angajarea răspunderii în solidar cu SC D. SRL a contribuabilului A., instanța de recurs constată că cerințele/condițiile enumerate mai sus sunt pe deplin îndeplinite.

Oricum, potrivit art. 46 C. proc. fisc., nulitatea actului administrativ fiscal este atrasă în mod absolut doar de lipsa numelui, prenumelui și calității persoanei împuternicite a organului fiscal, numelui, prenumelui și denumirii contribuabilului, a obiectului actului administrativ fiscal sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal.

Cât privește lipsa unui/ unor alte elemente, este vorba doar de o nulitate relativă care presupune vătămarea unui drept prevăzut de lege, iar în cauză nu a fost invocată o astfel de situație.

Astfel fiind, recursul formulat este întemeiat, sentința va fi casată și, rejudecând cauza, potrivit considerentelor prezentate mai sus, acțiunea va fi respinsă ca neîntemeiată, actele administrative fiscale fiind legale și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de E. Craiova în numele și pentru C. Dolj împotriva sentinței nr. 484 din 18 decembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2015.