ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1525/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC T.C. SRL (fosta RA T.C.) în

contradictoriu cu pârâți Municipiul Craiova, Primarul Municipiului Craiova,

Primăria Municipiului Craiova - D.I.T., a solicitat anularea Dispoziției din 21

mai 2013, emisă de Primarul Municipiului Craiova, admiterea contestației

formulată împotriva Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului

local din 22 iulie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală din 22 iulie 2010

și pe cale de consecință, anularea acestor acte administrativ fiscale.

Prin Sentința civilă nr. 462 din 6 decembrie

2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC

T.C. SRL în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova, Primarul Municipiului

Craiova și Primăria Municipiului Craiova - D.I.T.

Împotriva Sentinței civile nr. 462 din 6

decembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, a declarat recurs reclamanta SC T.C. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate.

Recursul declarat de reclamantă s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul

cărora s-a solicitat, în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului cu expertiză

tehnică contabilă, iar în subsidiar, s-a solicitat admiterea acțiunii și

anularea actelor administrativ fiscale prin care s-a stabilit, în mod nelegal,

în sarcina societății obligația totală de plată în sumă de 4.200.696 RON.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanta a reiterat susținerile formulate prin cererea de chemare în judecată

referitoare la acțiunea în contencios administrativ ce a făcut obiectul

Dosarului nr. 1414/54/2011, înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova,

arătând că între data pronunțării Sentinței civile nr. 591 din 18 noiembrie

2011 și data emiterii Dispoziției din 21 mai 2013, este posibil să fi fost

calculate penalități de întârziere pentru creanțele pe care se presupune că

le-ar datora bugetului local, motiv pentru care, era necesară administrarea

probei cu expertiză tehnică contabilă, probă solicitată în fața instanței de

fond și respinsă ca nefiind utilă cauzei.

Recurenta-reclamantă a precizat că

gestionează bunurile aparținând domeniului public al municipiului Craiova,

respectiv, punctele și centralele termice de cvartal, precum și sistemul de

rețele termice secundare date în administrare de autoritatea publică locală, și

care, începând cu anul 1999, au fost scutite de plata impozitului pe clădiri,

prin H.C.L. al Municipiului Craiova fiind încadrate în categoria construcțiilor

speciale și nu a clădirilor pentru care se percepe impozit.

A arătat că prin Raportul de inspecție

fiscală au fost calculate și evidențiate, în mod eronat, diferențe privind taxa

pe clădiri începând cu luna ianuarie 2005 și până în luna iunie 2010, în

cuantum de 522.618,84 RON, pentru a căror neachitare s-au calculat la data de

22 iulie 2010, majorări de întârziere în sumă de 397.816,58 RON și penalități

de întârziere în sumă de 1.145 RON, considerând că și cu privire la acest

aspect, era necesară efectuarea unei expertize tehnice contabile.

Recurenta a susținut că, în raport de

prevederile art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, astfel cum a fost

modificat de pct. 14 al art. I din Legea nr. 76/2010, regiile autonome sunt

persoane juridice de drept public, care fac parte din categoria stabilimentelor

publice și au ca obiect de activitate realizarea de servicii publice economice

de interes major pentru stat sau unitățile administrativ-teritoriale, astfel

încât, nu se încadrează în categoria persoanelor juridice în a căror sarcină să

fie stabilită plata taxei pe clădiri.

În ceea ce privește impozitul pe profit

aferent perioadei 2005 - 2006, recurenta-reclamantă a învederat că pierderea

lunară de energie termică conținută în apa caldă de consum și sub formă de

încălzire ca urmare a discontinuității termoizolației conductelor montate în

canalele de protecție, a tasării acesteia și a umectării cu apa provenită din

infiltrații ale apei potabile, menajere sau pluviale, este în realitate mult

mai mare, respectiv, circa 22% în medie, față de 11%, procent aprobat și

aplicat de regie în perioada supusă controlului, aspect care trebuia, în mod

necesar, stabilit prin efectuarea unei expertize contabile.

Deși s-au efectuat de către regie eforturi

pentru a fi recunoscute de A.N.R.S.C. București, aceste pierderi tehnologice nu

au fost acceptate la valorile reale, nu au fost luate în calcul în tariful de

distribuție sau de producere al energiei termice și, în mod eronat, organele de

control fiscal au asimilat aceste pierderi tehnologice unor acte de neglijență

sau intenție.

Recurenta a mai susținut că energia termică

furnizată reprezintă o prestare de servicii, iar energia termică cumpărată de

la C.E. Craiova și respectiv, gazul natural achiziționat de la GDF S. România,

transformat din metri cubi în gigacalorii, nu reprezintă o livrare de bunuri

mobile corporale, în sensul art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc.

A precizat că norma de consum nu este

specifică serviciului de prestare și furnizare a energiei termice, iar

încadrarea pierderilor tehnologice în această normă de consum este forțată și,

în consecință, impozitul pe profit suplimentar calculat, nu este real.

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinări

în cauză.

completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile

art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în

completul de filtru, fiind comunicat părților în baza Încheierii de ședință din

data de 24 iunie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C.

proc. civ., republicat.

Părțile nu au depus puncte de vedere

referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în

principiu a recursului.

Prin Încheierea din 9 octombrie 2014,

completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în

cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe

cale de consecință, a declarat recursul declarat de reclamantă ca fiind

admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat

și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

II. Analiza motivelor de casare

Analizând actele și lucrările dosarului,

sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte

constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă, pentru următoarele

considerente:

Critica formulată de recurenta-reclamantă

vizând necesitatea administrării probei cu expertiză tehnică contabilă, care,

în opinia recurentei, în mod greșit, a fost respinsă de către instanța de fond

ca nefiind utilă cauzei, este nefondată.

Din actele și lucrările dosarului instanței

de fond rezultă că proba cu expertiză tehnică contabilă nu a fost propusă de

către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, solicitarea formulată în

finalul cererii introductive, ce face referire numai la o determinare generică

a probelor, echivalând cu lipsa propunerii acestei probe în condițiile

prevăzute de art. 254 alin. (1) C. proc. civ., republicat.

În contextul arătat, analizând

admisibilitatea probei cu expertiză tehnică contabilă în raport de dispozițiile

art. 254 alin. (2) C. proc. civ., republicat, în mod corect, judecătorul fondului

a respins această probă, reținând în aprecierea aptitudinii probei de a duce la

soluționarea procesului, că respectiva probă nu este concludentă, în sensul că

obiectivul propus, ce vizează un eventual calcul greșit al obligațiilor

stabilite prin actele administrative fiscale contestate, echivalează cu

verificarea aplicării legii de către expertul tehnic judiciar și nu este de

natură să conducă la soluționarea cauzei.

În ceea ce privește susținerea recurentei în

sensul că regiile autonome nu se încadrează în categoria persoanelor juridice

în a căror sarcină să fie stabilită plata taxei pe clădiri, în acord cu opinia

exprimată de prima instanță, Înalta Curte constată că textul legal nu prevede

distincția ce vizează "alte persoane juridice decât cele de drept

public", anterior modificării introduse în C. fisc. prin art. 1 pct. 14

din Legea nr. 76/2010, iar reclamanta nu este o persoană juridică de drept

public, în raport de prevederile pct. 12.3 din Normele metodologice pentru

aplicarea art. 248 din C. fisc.

Dispozițiile art. 250 alin. (1), pct. 1 - 19,

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., coroborat cu prevederile pct. 24.2 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.,

aprobate prin H.G. nr. 1.861/2006, enumeră construcțiile pentru care nu se

datorează impozit pe clădiri, prin efectul legii, iar construcțiile care fac

obiectul contestației în cauză, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de textul

legal pentru scutirea de la plata impozitului pe clădiri, întrucât, prin H.C.L.

al Municipiului Craiova a fost emis câte un aviz pentru fiecare an în parte și

nu pe durata existenței construcției, iar centralele și punctele termice

întrunesc elementele constitutive ale unei clădiri, respectiv, pereți și

acoperiș, în incinta lor desfășurându-se activități economice.

În ceea ce privește impozitul pe profit

aferent perioadei 2005 - 2006, în mod judicios, instanța de fond a reținut că,

în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003

coroborat cu prevederile pct. 23 din Normele metodologice pentru aplicarea art.

21 alin. (1) din C. fisc., pierderile tehnologice aferente normei de consum

aprobată prin H.C.L. nr. 238/2002, sunt cheltuieli deductibile, iar diferența

până la pierderea reală reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal la calculul

impozitului pe profit.

Prin exercitarea dreptului de deducere și

pentru cheltuielile aferente pierderilor de energie termică, înregistrate peste

limita aprobată de autoritatea competentă, în sumă totală de 14.788.111,93 RON,

recurenta-reclamantă a diminuat profitul impozabil cu această sumă și implicit,

impozitul pe profit.

Susținerea recurentei în sensul că a depus

eforturi pentru ca pierderea tehnologică să fie acceptată la valoarea reală de

către A.N.R.S.C. București, nu poate fi reținută, având în vedere că nu au fost

dovedite motivele care au condus la neaprobarea acestei pierderi.

De asemenea, afirmația recurentei, potrivit

căreia energia termică furnizată reprezintă o prestare de serviciu, nu este

întemeiată, în raport de dispozițiile art. 128 alin. (4) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc., care asimilează energia termică a bunurilor mobile corporale,

precum și de prevederile art. 129 alin. (2) din același act normativ, care

enumeră operațiunile ce intră în sfera prestărilor de servicii.

recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind

identificate motive de casare a hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ.,

republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de

reclamanta SC T.C. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC T.C. SRL.

împotriva Sentinței nr. 462 din 6 decembrie 2013 a Curții de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1

aprilie 2015.

Procesat de GGC - N