ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4032/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la data de 7 septembrie 2012, reclamanții P.D.L. și P.I. au chemat în

judecată A.F.P. a mun. Craiova - în prezent D.G.R. a A.F.P. Craiova -

solicitând anularea Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 84188 din 2

noiembrie 2011 și a Deciziei emise în soluționarea contestației nr. 125243 din 27

aprilie 2012, cu consecința constatării inexistenței obligației de plată a sumei

de 537.590 lei, din care 212.337 lei taxe, impozite, contribuții și 325.253 lei

accesorii aferente.

În

motivarea cererii, reclamanții au învederat că organul fiscal a constatat în

mod eronat că, în calitate de administratori ai SC I. SRL, răspund solidar

pentru obligațiile de plată restante ale societății declarate insolvabilă, în

condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc., întrucât

nu s-a demonstrat îndeplinirea cerinței relei credințe.

Astfel,

au arătat reclamanții, ei au fost de bună credință, încercând să redreseze situația

economică a societății care, la data sechestrului, avea în patrimoniu bunuri în

valoare de peste 1.600.000 lei, sumă ce depășea cuantumul creanței bugetare.

Prin

sentința nr. 14 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că SC I. SRL ai cărei

administratori sunt reclamanții a început să înregistreze debite către bugetul

general consolidat al statului din anul 2006, prin procesul-verbal din 25

octombrie 2011 declarându-se starea de insolvabilitate a societății, în raport

de împrejurarea că valoarea bunurilor urmăribile este mai mică decât obligațiile

fiscale de plată.

Instanța

de fond a constatat legalitatea și temeinicia deciziei de antrenare a răspunderii

solidare, reținând că sunt îndeplinite cerințele art. 27 alin. (2) lit. c) și d)

C. proc. fisc., în sensul că, administratorii, cu rea credință, nu au achitat

la scadență obligațiile fiscale datorate de societate și necontestate și nici nu

au cerut tribunalului deschiderea procedurii insolvenței, astfel cum aveau obligația

potrivit art. 27 din Legea nr. 85/2006.

Împotriva

sentinței au declarat recurs reclamanții P.D.L. și P.I., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal și cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel,

reclamanții au învederat că prima instanță nu a analizat critica adusă actelor administrative

contestate referitoare la nemotivarea îndeplinirii condiției relei credințe,

cerință procedurală obligatorie, în raport de care decizia de antrenare a răspunderii

solidare apare ca nelegală și netemeinică.

Reclamanții

au arătat, de asemenea, că judecătorul fondului a reținut în mod eronat că sunt

întrunite cerințele art. 27 alin. (2) lit. a) și d) C. proc. fisc., fără a

exista probe care să susțină această concluzie.

Astfel,

au menționat reclamanții, simpla neplată a obligațiilor societății nu este motiv

de antrenare a răspunderii solidare, în condițiile în care, în perioada 2006-2011,

au fost totuși achitate debite către bugetul general consolidat în valoare de 141.889

lei, iar SC I. SRL avea bunuri în patrimoniu evaluate chiar de organul fiscal

la un cuantum de 3 ori mai mare decât totalul pasivului, împrejurare care

justifică neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

Analizând

actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile

art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

Referitor

la omisiunea instanței de a se pronunța asupra criticii privind nemotivarea actului

administrativ, Curtea constată că, prin acțiune reclamanții au invocat nelegalitatea

deciziei de antrenare a răspunderii solidare, pe considerentul că temeiul de

drept reținut nu corespunde stării de fapt constatate.

Or,

sub acest aspect, instanța de fond a apreciat că actul administrativ a reținut

în mod corect, față de faptele descrise, incidența prevederilor art. 27 alin.

(2) lit. c) și d) C. proc. fisc., inclusiv cerința relei credințe a

administratorilor societății.

Cu

privire la cea de-a doua critică adusă sentinței, Curtea constată că în cauză

se verifică ipoteza reglementată de textul de lege susmenționat, atât referitor

la cerința declarării insolvabilității debitorului de către organul competent,

cât și la cea privind conduita administratorilor societății.

Potrivit

art. 176 alin. (1) C. proc. fisc., este insolvabil debitorul ale cărui venituri

sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată

sau care nu au venituri sau bunuri urmăribile.

În

cauză, prin procesul-verbal din 25 octombrie 2011 al A.F.P. a mun. Craiova s-a declarat

starea de insolvabilitate a SC I. SRL, reținându-se că debitele societății sunt

în cuantum total de 537.590 lei, ce depășește valoarea bunurilor și veniturilor

urmăribile.

Acest

act administrativ a fost contestat de societate, care a susținut că valoarea bunurilor

urmăribile este mult mai mare și că nu se justifică declararea stării de insolvabilitate.

Acțiunea

formulată a fost însă respinsă ca neîntemeiată prin sentința nr. 3079/2012 a

Tribunalului Dolj, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 11851/2012 a Curții de Apel

Craiova, instanțele reținând că a fost corect stabilit cuantumul activelor societății,

întrucât valorile constatate prin raportul de evaluare invocat de societate,

efectuat în august 2010, nu au fost înscrise în ultima balanță contabilă din 31

decembrie 2010.

În

raport de prevederile art. 3 și 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenței și ale art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc., s-a

constatat în mod corect și îndeplinirea celorlalte condiții pentru antrenarea

răspunderii solidare a administratorilor.

Astfel,

art. 3 din Legea nr. 85/2006 definește starea de insolvență ca fiind acea stare

a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești

disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, aceasta fiind prezumată

ca fiind vădită când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria

față de creditor.

Potrivit

art. 27 alin. (1) din același act normativ,debitorul aflat în stare de insolvență

este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor legii

insolvenței în maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvabilitate.

Din

economia prevederilor actului normativ susmenționat rezultă în mod neechivoc

faptul că obligația constatării stării de insolvență revine debitorului, prin administratorii

săi.

Potrivit

art. 27 alin. (2) C. proc. fisc., pentru obligațiile de plată restante ale

debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta: - lit. c)

administratorii care, cu rea credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de

a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru

obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării

stări de insolvabilitate; - lit. d) administratorii sau orice alte persoane

care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la

scadență a obligațiilor fiscale.

Din

înscrisurile aflate la dosar rezultă că datoriile către bugetul general

consolidat ale SC I. SRL datau din anul 2006, nu au fost efectuate plăți, cu toate

că, pentru încasarea creanțelor au fost emise somații, au fost înființate

popriri asupra conturilor bănești și sechestre asigurătorii asupra bunurilor mobile

și imobile și au fost organizate licitații publice pentru valorificarea respectivelor

bunuri - măsuri enumerate în procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate.

Reaua

credință a administratorilor este evidentă și a fost corect reținută, în

condițiile în care aceștia nu au analizat situația contabilă a societății, nu

au negociat restructurarea datoriilor către buget și nu și-au îndeplinit obligația

legală ca ei înșiși, constatând apariția stării de insolvabilitate, să solicite

instanței competente deschiderea procedurii insolvenței obligație la care face

trimitere textul art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc.

În

raport de cele expuse mai sus, Curtea constată că sentința atacată este legală

și temeinică, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.D.L. și P.I. împotriva sentinței civile nr. 14 din 22 ianuarie

2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 octombrie 2014.