ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4032/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 7 septembrie 2012, reclamanții P.D.L. și P.I. au chemat în judecată A.F.P. a mun. Craiova - în prezent D.G.R. a A.F.P. Craiova - solicitând anularea Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 84188 din 2 noiembrie 2011 și a Deciziei emise în soluționarea contestației nr. 125243 din 27 aprilie 2012, cu consecința constatării inexistenței obligației de plată a sumei de 537.590 lei, din care 212.337 lei taxe, impozite, contribuții și 325.253 lei accesorii aferente. În motivarea cererii, reclamanții au învederat că organul fiscal a constatat în mod eronat că, în calitate de administratori ai SC I. SRL, răspund solidar pentru obligațiile de plată restante ale societății declarate insolvabilă, în condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc.

fisc., întrucât nu s-a demonstrat îndeplinirea cerinței relei credințe. Astfel, au arătat reclamanții, ei au fost de bună credință, încercând să redreseze situația economică a societății care, la data sechestrului, avea în patrimoniu bunuri în valoare de peste 1.600.000 lei, sumă ce depășea cuantumul creanței bugetare. Prin sentința nr. 14 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că SC I. SRL ai cărei administratori sunt reclamanții a început să înregistreze debite către bugetul general consolidat al statului din anul 2006, prin procesul-verbal din 25 octombrie 2011 declarându-se starea de insolvabilitate a societății, în raport de împrejurarea că valoarea bunurilor urmăribile este mai mică decât obligațiile fiscale de plată.

Instanța de fond a constatat legalitatea și temeinicia deciziei de antrenare a răspunderii solidare, reținând că sunt îndeplinite cerințele art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc., în sensul că, administratorii, cu rea credință, nu au achitat la scadență obligațiile fiscale datorate de societate și necontestate și nici nu au cerut tribunalului deschiderea procedurii insolvenței, astfel cum aveau obligația potrivit art. 27 din Legea nr. 85/2006. Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții P.D.L. și P.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel, reclamanții au învederat că prima instanță nu a analizat critica adusă actelor administrative contestate referitoare la nemotivarea îndeplinirii condiției relei credințe, cerință procedurală obligatorie, în raport de care decizia de antrenare a răspunderii solidare apare ca nelegală și netemeinică. Reclamanții au arătat, de asemenea, că judecătorul fondului a reținut în mod eronat că sunt întrunite cerințele art. 27 alin. (2) lit. a) și d) C. proc. fisc., fără a exista probe care să susțină această concluzie.

Astfel, au menționat reclamanții, simpla neplată a obligațiilor societății nu este motiv de antrenare a răspunderii solidare, în condițiile în care, în perioada 2006-2011, au fost totuși achitate debite către bugetul general consolidat în valoare de 141.889 lei, iar SC I. SRL avea bunuri în patrimoniu evaluate chiar de organul fiscal la un cuantum de 3 ori mai mare decât totalul pasivului, împrejurare care justifică neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Referitor la omisiunea instanței de a se pronunța asupra criticii privind nemotivarea actului administrativ, Curtea constată că, prin acțiune reclamanții au invocat nelegalitatea deciziei de antrenare a răspunderii solidare, pe considerentul că temeiul de drept reținut nu corespunde stării de fapt constatate. Or, sub acest aspect, instanța de fond a apreciat că actul administrativ a reținut în mod corect, față de faptele descrise, incidența prevederilor art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc., inclusiv cerința relei credințe a administratorilor societății. Cu privire la cea de-a doua critică adusă sentinței, Curtea constată că în cauză se verifică ipoteza reglementată de textul de lege susmenționat, atât referitor la cerința declarării insolvabilității debitorului de către organul competent, cât și la cea privind conduita administratorilor societății.

Potrivit art. 176 alin. (1) C. proc. fisc., este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu au venituri sau bunuri urmăribile. În cauză, prin procesul-verbal din 25 octombrie 2011 al A.F.P. a mun. Craiova s-a declarat starea de insolvabilitate a SC I. SRL, reținându-se că debitele societății sunt în cuantum total de 537.590 lei, ce depășește valoarea bunurilor și veniturilor urmăribile. Acest act administrativ a fost contestat de societate, care a susținut că valoarea bunurilor urmăribile este mult mai mare și că nu se justifică declararea stării de insolvabilitate.

Acțiunea formulată a fost însă respinsă ca neîntemeiată prin sentința nr. 3079/2012 a Tribunalului Dolj, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 11851/2012 a Curții de Apel Craiova, instanțele reținând că a fost corect stabilit cuantumul activelor societății, întrucât valorile constatate prin raportul de evaluare invocat de societate, efectuat în august 2010, nu au fost înscrise în ultima balanță contabilă din 31 decembrie 2010. În raport de prevederile art. 3 și 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc., s-a constatat în mod corect și îndeplinirea celorlalte condiții pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorilor.

Astfel, art. 3 din Legea nr. 85/2006 definește starea de insolvență ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, aceasta fiind prezumată ca fiind vădită când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria față de creditor. Potrivit art. 27 alin. (1) din același act normativ,debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor legii insolvenței în maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvabilitate. Din economia prevederilor actului normativ susmenționat rezultă în mod neechivoc faptul că obligația constatării stării de insolvență revine debitorului, prin administratorii săi.

Potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. fisc., pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta: - lit. c) administratorii care, cu rea credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stări de insolvabilitate; - lit. d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că datoriile către bugetul general consolidat ale SC I. SRL datau din anul 2006, nu au fost efectuate plăți, cu toate că, pentru încasarea creanțelor au fost emise somații, au fost înființate popriri asupra conturilor bănești și sechestre asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile și au fost organizate licitații publice pentru valorificarea respectivelor bunuri - măsuri enumerate în procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate. Reaua credință a administratorilor este evidentă și a fost corect reținută, în condițiile în care aceștia nu au analizat situația contabilă a societății, nu au negociat restructurarea datoriilor către buget și nu și-au îndeplinit obligația legală ca ei înșiși, constatând apariția stării de insolvabilitate, să solicite instanței competente deschiderea procedurii insolvenței obligație la care face trimitere textul art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc.

fisc. În raport de cele expuse mai sus, Curtea constată că sentința atacată este legală și temeinică, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.D.L. și P.I. împotriva sentinței civile nr. 14 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2014.