ÎCCJ, decizie (scj.ro #84778)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84778) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Răspunderea

solidară a administratorului pentru

obligațiile

de plată restante ale societății declarate insolvabile.

Condiția privitoare la reaua-credință.

O.G.

nr.92/2003, art. art.27 alin.2 lit. b)

Faptul

că o persoană a avut calitatea de asociat și administrator al

unei societăți declarate insolvabilă, într-o perioadă  în

care din patrimoniul acesteia au fost înstrăinate o parte din bunuri,

fără a se face dovada că sumele obținute din aceste

operațiuni au fost folosite pentru stingerea obligațiilor fiscale sau

în interesul acestei societăți, face să fie îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile art.27 alin.2 lit. b) din

O.G. nr.92/2003 privitoare la angajarea răspunderii solidare a

administratorului societății debitoare.

Răspunderea

solidară astfel angajată trebuie stabilită doar pentru perioada

cât persoana în cauză a avut calitatea de asociat, administrator al

societății debitoare și numai în limita bunurilor astfel

valorificate. Condiția privitoare la reaua-credință este în

acest caz îndeplinită, reaua-credință rezultând tocmai din

înstrăinarea respectivelor bunuri fără ca sumele obținute

să revină societății căreia îi aparțineau pentru

stingerea obligațiilor fiscale.

Decizia

nr. 2964 din 7 martie 2013

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova –

Secția contencios administrativ și fiscal, la data de 28 iulie 2011,

reclamantul CI a chemat în judecată  organul fiscal X, solicitând

instanței anularea Dispoziției nr.6591/22.02.2011 și a Deciziei

nr.33/ 03.01.2011 emise de pârât.

În motivarea

acțiunii, a arătat reclamantul că, la data de 03.01.2011 pârâtul

a emis Decizia nr. 33 pentru atragerea răspunderii solidare conform art.27

și 28 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

pentru suma de 1.213.179 Ron asupra numiților CI, MG, CL și GM.

A mai

arătat reclamantul că împotriva acestei decizii a formulat

contestație la data de 03.02.2011, apreciind-o lovită de nulitate,

întrucât de la data descărcării sale de gestiune, prin contractul de

cesiune părți sociale nr. 1/ 22.02.2010 și prin procesele

verbale din data de 20.04.2010 și din data de 04.03.2010, urmare a

revocării sale din funcția de administrator al societății,

nu mai avea nicio responsabilitate cu privire la administrarea societății,

neputând fi tras la răspundere cu privire la datoriile

societății.

A

susținut, de asemenea, că pentru a exista răspunderea

solidară cu debitorul a asociaților trebuie să se

dovedească reaua credință a sa în înstrăinarea activelor

societății, împrejurare neprobată de către organul fiscal.

Mai

mult decât atât, a arătat că și-a încetat calitatea de asociat

la data de 22.02.2010, în timp ce în decizia contestată , pârâtul a reținut

că bunurile din patrimoniul debitoarei au fost înstrăinate în

perioada 10.02.2009 – 22.06.2010.

A

invocat în cererea introductivă de instanță dispozițiile

art.87 alin.3 coroborat cu art.225 alin.(l) din Legea nr.31/1990 privind

societățile comerciale, republicata, cu modificările si

completările ulterioare, potrivit cărora cedentul rămâne

răspunzător față de terți numai pentru

operațiunile făcute de societate, până la data rămânerii

definitive a hotărârii de retragere, dispoziții omise de către

organul fiscal.

A

susținut reclamantul că Dispoziția nr.6591/22.02.2011 privind

soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr.33/

03.01.2011 pentru atragerea răspunderii solidare conform art.27 si 28 din

O.G. nr.92/2003 este lovită de nulitate absolută întrucât organul

fiscal emitent a modificat temeiul de drept din  s-a invoca un alt temei de

drept, respectiv art.27 alin.2 lit.c) și d) din Codul de procedură

fiscală, în loc de art. 27 alin.1 lit. b), articol care nu i se aplica,

întrucât nu avea calitatea de terț poprit.

Un alt

motiv de nelegalitate al dispoziției atacate, apreciază reclamantul

că îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 211 alin.4 Cod

procedură fiscală, in condițiile in care actul nu prevede calea

de atac și termenul de exercitare a acesteia fiind menționată in

mod greșit și instanța in fața căreia se atacă,

tribunalul, deși valoarea sumei imputate atrăgea competența

curții de apel.

Concluzionând,

a considerat reclamantul că organul fiscal a încălcat principiile de

conduită fiscală, respectiv art.6 C.p.fisc. - exercitarea dreptului

de apreciere și art.12 Cp.fisc. – buna - credință.

Prin

Sentința nr. 631 din 2 decembrie 2011 a Curții de Apel Craiova – Secția contencios administrativ și fiscal s-a admis contestația

formulată de reclamant și a fost anulată Decizia nr.33 din 3

ianuarie 2011 și Dispoziția nr.6951 din 22 februarie 2011 emise de

AFP Slatina.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut

că nu se poate reține nulitatea deciziei contestate, întrucât lipsa

mențiunilor cu privire la calea de atac și la termenul de exercitate

nu poate determina o vătămare a reclamantului în condițiile în

care competența este prevăzute de dispoziții legale care se

presupune a fi cunoscute de către toți subiecții de drept

cărora li se adresează, inclusiv de către reclamant.

În ceea

ce privește temeiul reținut de către organul fiscal, respectiv

art.27 alin.2 lit.b) din Codul de procedură fiscală, a constatat

instanța de fond că acesta este în concordanță cu starea de

fapt reținută de organul fiscal, conform căreia din patrimoniul

societății au fost înstrăinate un număr de șapte

autoturisme, in evidențele societății nefigurând mijloace de

transport, faptă prin care s-a determinat insolvabilitatea

societății.

A

apreciat judecătorul fondului că prin Decizia nr. 6591 din data de

22.02.2011 prin care a fost soluționată contestația

reclamantului, organul de soluționare a contestației fiscal în mod

nelegal a dat o altă încadrare juridică diferită de cea

reținută de organul fiscal prin decizia pentru angajarea

răspunderii solidare nr. 33/2011, deși acesta are doar obligația

de a soluționa contestația in raport de criticile formulate și

nu de a explica sau de a da lămuriri asupra actului administrativ

contestat, astfel cum prevăd dispozițiile art.213 Cod procedură

fiscală.

Totodată,

a arătat curtea de apel că, prin soluționarea contestației

nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de

atac conform art.213 alin. 3 din C.pr.fiscală., in speță fiind

schimbat temeiului juridic de la o singură ipoteză, respectiv art.27

alin. 2 lit. b) la două ipoteze juridice, respectiv art.27 alin. 2 lit.c)

și d), și care nu au legătură cu starea de fapt

reținută.

S-a mai

apreciat de către instanța fondului că în ceea ce privește

reaua – credință la înstrăinarea sau ascunderea a activelor

debitorului, nici organul fiscal emitent al deciziei de angajare a

răspunderi și nici organul fiscal de soluționare a

contestației nu rețin existența acesteia din partea

reclamantului.

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs pârâtul, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile

art.304

1

din Codul de procedură civilă și solicitând

în principal, casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar

în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii,

ca neîntemeiată.

În

motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă aduce, în esență,

următoarele critici sentinței recurate:

- în

mod greșit instanța de fond a reținut că nu a fost

dovedită reaua intenție a contestatorului în provocarea

insolvabilității persoanei juridice debitoare, S.C. EI SRL, întrucât

organele fiscale au constatat că în perioada de la înființare și

până la 25.05.2010, cât CIa fost asociat, au fost înstrăinate un

autoturism S, un autoturism V și trei autoturisme D din patrimoniul

societății.

Înstrăinarea

bunurilor anterior cesionării societății a rezultat din

documentele contabile, iar reclamantul nu a făcut dovada că sumele

obținute din vânzarea acestor autoturisme au fost folosite pentru

stingerea obligațiilor fiscale și nici în interesul

societății, astfel că sunt incidente dispozițiile art.27

alin.2 lit.b) din Codul de procedură fiscală.

- în

mod greșit instanța de fond a reținut că prin

soluționarea contestației s-a creat o situație juridică mai

grea contestatorului, încălcându-se prevederile art.213 alin.3 din Codul

de procedură fiscală, deși în cuprinsul dispoziției au fost

reluate toate aspectele menționate și de organul fiscal care a

întocmit Decizia nr.33/2011.

Intimatul-reclamant

CI a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, susținând legalitatea și temeinicia sentinței recurate

sub toate aspectele reținute și criticate de recurentă, arătând

în esență, că nu s-a dovedit reaua credință în

atragerea răspunderii solidare dispuse de autoritățile pârâte,

iar în soluționarea contestației a fost schimbat temeiul de drept.

De

asemenea, se arată că în cuprinsul deciziilor contestate au fost

reținute ca fiind înstrăinate autoturisme a căror nominalizare

nu este identică.

Soluția

instanței de recurs

Înalta

Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile

care există la dosarul cauzei, de susținerile părților, de

dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este fondat

pentru considerentele și în limitele ce urmează a fi expuse.

Se

constată potrivit înscrisurilor de la dosar că, prin Decizia

nr.33/2011 emisă pârât s-a decis angajarea răspunderii solidare

pentru suma de 1.213.179 lei a următoarelor persoane: CI, MG, CL, GM,

pentru obligațiile de plată restante ale debitoarei declarată

insolvabilă, S.C. EI SRL.

S-a

reținut că aceste persoane au provocat insolvabilitatea

societății, intrând sub incidența art.27 alin.1 lit.b) din O.G.

nr.92/ 2003, privind Codul de procedură fiscală, cu modificările

și completările ulterioare, reținându-se ca temei de drept al

deciziei dispozițiile art.27 și art.28 din același act normativ.

Contestația

împotriva acestei decizii formulată de CI a fost soluționată

prin Dispoziția nr.6591/ 22.02.2011 în sensul respingerii acesteia,

fără a se constata că a fost schimbat temeiul de drept al

antrenării răspunderii solidare reținut prin Decizia nr.33/ 2011,

cum eronat susține intimatul-reclamant, întrucât referirile la

dispozițiile art.27 alin.2 lit.c) și d) din O.G. nr.92/2003 din

cuprinsul dispoziției menționate, nu au legătură și

nici nu schimbă temeiul de drept al deciziei atacate.

Astfel

cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, S.C. EI SRL figura cu

mai multe autoturisme, dobândite în perioada 25.08.2005 – 4.02.2010, unele din

acestea fiind radiate, astfel că nu mai figurează în evidențe cu

mijloace de transport iar societatea a fost notificată de autoritatea

pârâtă să prezinte documentele justificative ale bunurilor precizate.

Urmare

acestui fapt, a fost întocmit procesul-verbal de declarare a stării de

insolvabilitate nr.40749/ 22.11.2010.

Potrivit

dispozițiilor art.27 alin.2 lit.b) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de

procedură fiscală, cu modificările și completările

ulterioare, „Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului

declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar

cu acesta următoarele persoane: administratorii, asociații,

acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea

persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea

credință, sub orice formă, a activelor debitorului”.

Faptul

că intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat și administrator

al societății declarată insolvabilă, în această

perioadă înstrăinându-se și implicit radiindu-se o parte din

autoturismele ce aparțineau S.C. EI SRL,  fără a se face dovada

că sumele obținute din această operațiune au fost folosite

pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul

societății, conduce la concluzia că în mod corect s-a statuat de

organele fiscale că intimatul-reclamant se încadrează în ipoteza

prevăzută de dispozițiile legale anterior menționate.

În

concluzie, în mod corect s-a angajat răspunderea solidară a

intimatul-reclamant prin dispozițiile contestate, reaua credință

rezultând din înstrăinarea autoturismelor fără ca sumele

obținute să revină societății căreia acesteia îi

aparțineau pentru stingerea obligațiilor fiscale

Însă,

acestuia îi poate fi antrenată răspunderea solidară doar pentru

perioada cât a avut calitatea de asociat, administrator al societății

debitoare și numai în limita bunurilor valorificate cu încălcarea

dispozițiilor menționate anterior.

După

cum se constată, la dosarul cauzei nu se află înscrisuri/ probe

referitoare la aceste aspecte ce se impuneau a fi lămurite de către

instanța de fond, potrivit dispozițiilor art.129 alin.(4) și (5)

din Codul de procedură civilă, pentru a preveni orice greșeală

privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor

și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale.

Prin

urmare, față de considerentele expuse, în temeiul art.313 din Codul

de procedură civilă, având în vedere interesele bunei

administrări a justiției, instanța de recurs  a apreciat că

se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe pentru a se stabili perioada în care

intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat, administrator al S.C. EI SRL

și care este valoarea bunurilor înstrăinate.