ÎCCJ, decizie (scj.ro #84832)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84832) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Angajarea răspunderii solidare pentru obligații fiscale

restante. Condiții.

Codul de procedură

fiscală, art. 27

Pentru

angajarea răspunderii solidare, astfel cum este reglementată în art.

27 din Codul de procedură fiscală, este necesar ca debitorul să

fie declarat insolvabil, conform art. 176 din Codul de procedură

fiscală iar nu ca acesta să se afle în stare de insolvență,

stabilită în condițiile art. 177 din același cod.

Sunt

îndeplinite condițiile răspunderii solidare prevăzute la art. 27

lit. a) din Codul de procedură fiscală, față de o

persoană, fost acționar al societății debitoare,

ce a achiziționat,  în intervalul  celor trei ani anteriori

declarării insolvabilității, imobilul în care societatea

își desfășura activitatea,

în condițiile în care transferul personalului și al

procesului tehnologic s-au făcut către o altă societate la care

soția sa are calitatea de asociat, reaua-credință

prevăzută de lege drept condiție a atragerii răspunderii

solidare, fiind în acest caz, dovedită.

Decizia nr. 1697 din 22 martie

2011

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul BV

a  solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Finanțelor Publice H

anularea deciziei nr.11053/30.04.2009 emisă de Direcția Generală

a Finanțelor Publice H, prin care s-a respins contestația

reclamantului împotriva Deciziei nr. 2169/26.01.2009 privind antrenarea

răspunderii solidare a reclamantului pentru  obligații de plată

restante ale debitorului SC EP S.A., precum și anularea acestui act fiscal

ca netemeinic și ilegal; totodată până la soluționarea

definitivă și revocabilă a prezentei acțiuni în temeiul

art. 15 din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr.

262/2007 a solicitat și suspendarea executării actului administrativ

emis unilateral de pârâtă sub nr. 2169/26.01.2009.

În motivarea acțiunii se arată în

esență următoarele :

Reclamantul a avut calitatea de acționar al

societății  debitoare până la data de 19.09.2007,  care a  fost

de tip SA și a avut și are un sistem de conducere și

funcționare stabilit statutar, pe baza ierarhică în care actul de

decizie și răspunderea reveneau organelor de conducere, conform

legii.

Începând cu anul 1996, prin

deprecierea leului în raport cu euro, societatea a fost confruntată cu

greutăți în funcționare, fiind nevoită să-și

schimbe partenerii, să lucreze la prețuri mereu mai mici,

să-și reducă salariații și chiar să vândă o

parte din bunuri, inclusiv un imobil pentru a face față datoriilor.

Cu data de 19.09.2007

și-au vândut acțiunile către un terț, persoana fizică,

iar societatea și-a schimbat sediul în județul H, cu schimbarea

denumirii sociale și a unei părți din acționariat.

Prin Decizia nr.

2169/20.01.2009 D.G.F.P H a decis antrenarea răspunderii sale în solidar

pentru suma de 1.642.769.000 lei, reprezentând obligații de plată

restante ale debitoarei EP S.A. sub motiv că ar fi provocat

insolvabilitatea acestui debitor prin înstrăinarea bunurilor sale,

fără plată.

Prin Decizia nr.

11053/30.04.2009, D.G.F.P H i-a respins contestația pe motiv că nu

era nevoie de o documentație pentru detalierea întinderii

restanțelor.

A arătat reclamantul

că nivelul sumei imputate depășește suma de 500.000 lei,

art. 28 punctul 2 din  O.G. nr. 92/2003 prevăzând că pentru

creanțele ce depășesc suma menționată competența

revine organului fiscal central iar nu teritorial.

A mai susținut reclamantul

că decizia de imputare precum și decizia de soluționare a

contestației sunt în mod greșit întemeiate pe o pretinsă stare

de insolvabilitate a debitoarei, de vreme ce insolvabilitatea nu a fost

stabilită de o instanță judecătorească. Ori, organul

fiscal nu poate decât să solicite, să se constate o atare stare,

printr-o cerere adresată instanței judecătorești

competente, respectiv Judecătorului Sindic.

Un alt argument pe care l-a prezentat reclamantul

constă în faptul că deciziile atacate nu îndeplinesc cerințele

prevăzute de art.27 punctele a și b din O.G. nr. 92/2003, respectiv

declararea stării de insolvență și reținerea relei

credințe a persoanei în privința căreia s-a atras

răspunderea.

În ceea ce privește reaua credință

s-a a arătat că aceasta nu este, întrucât bunul a fost vândut prin

întocmirea facturii și chitanței, prețul fiind stabilit la

nivelul pieței, iar scopul operațiunii a fost acela de a acoperi o

parte din creanța bugetară.

Cu privire la cererea de

suspendare, s-a precizat că înainte de a i se comunica decizia dată

în contestație, pârâta a procedat la măsuri de executare contra sa,

respectiv blocarea conturilor sale bancare și a salariului personal,

măsuri contestate de acesta la Judecătoria Reșița. Procedând în acest fel reclamantul se află pus în

situația de a fi prejudiciat grav lipsindu-l de surse de venituri curente.

Prin sentința nr.331 din

17 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea formulată

de reclamant ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție s-au reținut în esență

următoarele.

Susținerea potrivit

căreia D.G.F.P. H nu avea competența de a soluționa

contestația formulată împotriva deciziei de antrenare a

răspunderii, nu a putut fi reținută față de

dispozițiile art. 209 aliniatul 1 și aliniatul 2 din Codul de

procedură fiscală, respectiv O.G. nr. 92/2003.

S-a reținut astfel că

potrivit dispozițiilor art. 209 aliniatul 1 litera a, în forma în vigoare

la data contestării deciziei de antrenare a răspunderii, cădeau

în competența Direcțiilor Generale ale Finanțelor Publice

contestațiile care aveau ca obiect impozite, taxe și contribuții

al căror cuantum se situa sub 1.000.000 lei, pe cale de

consecință fiind de competența A.N.A.F, potrivit lit. b a

aceluiași alineat, contestațiile care vizau debite fiscale ce

depășeau 1.000.000.lei (actualmente textul legal prevede limita de

3.000.000 lei)

S-a apreciat că acest text

legal nu este însă incident cauzei, fiind aplicabil aliniatul 2 al art.

209 din O.G.nr. 92/2003, potrivit căruia contestațiile formulate

împotriva altor acte administrative fiscale se

soluționează de

către organele fiscale emitente. Ori decizia de antrenare a

răspunderii, prevăzută de dispozițiile art. 28 din Codul de

procedură fiscală, este menționată la punctul 5.2 din

Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, aprobate

prin Ordinul nr. 519/2005, ca făcând parte din categoria „altor acte

administrative fiscale”.

Așadar, Curtea a apreciat

că în mod corect contestația formulată de reclamantul BV

împotriva  deciziei de antrenare  a răspunderii nr. 2169/26.01.2009 a fost

soluționată de către organul emitent, respectiv D.G.F.P. H.

Cât privește starea de

insolvabilitate a societăți S.C. EP S.A., contrar susținerilor

reclamantei, Curtea  a constatat că nu este necesară declanșarea

procedurii insolvenței prin încheierea judecătorului sindic, starea

de insolvabilitate putând fi constatată, independent de procedura

menționată care se află sub incidența dreptului comercial,

în conformitate cu dispozițiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003.

Declararea

insolvabilității reglementată de art. 176 din O.G. nr. 92/2003

este diferită de „deschiderea procedurii insolvenței”,

reglementată de art.177 din O.G. nr.92/2003, reclamantul făcând

confuzie între cele două posibilități pe care le are organul

fiscal în vederea recuperării debitelor fiscale restante.

Cât privește condiția

relei credințe prevăzute de art. 27 lit. a din O.G. nr. 92/2003,

Curtea  a apreciat că aceasta a fost dovedită prin faptul că

atât angajații cât și procesul tehnologic și mașinile de

cusut care au aparținut S.C. EP S.A. au fost transferate către o

altă societate, respectiv S.C. E S.SRL, al cărei asociat este

soția reclamantului, așa cum reiese din extrasul OR.C.

Or, a reținut Curtea

că, vânzarea imobilului în care se desfășura activitatea

societății insolvabile, transferul personalului și procesului

tehnologic, toate urmate de continuarea activității într-o altă societate

având ca asociat pe soția reclamantului și ca administrator pe fostul

administrator al societății, conduc la concluzia că în realitate

s-a urmărit înstrăinarea formală a primei societăți,

prin cesiunea acțiunilor, tocmai pentru a se sustrage de la plata

debitelor fiscale reținute în sarcina acesteia.

Susținerea potrivit

căreia nu ar fi fost respectate dispozițiile art. 9 raportat la art.

28 punctul 3 și art. 43 aliniatul 2 din O.G. nr. 92/2003, cu privire la

conținutul deciziei, nu a putut fi reținută întrucât antrenarea

răspunderii nu este rezultatul unei confuzii între calitatea reclamantului

de asociat majoritar al societății insolvabile și cea de

contribuabil, organul fiscal având în vedere posibilitatea de decizie și

control pe care o avea reclamantul în calitatea sa de asociat.

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs BV.

În motivarea recursului,

reclamantul a arătat, în esență, următoarele:

Au fost  încălcate

prevederile art.304 pct.3, 6 și 9 Cod procedură civilă,

instanța de fond declarând ea  însăși societatea debitoare

insolvabilă și stabilind răspunderea solidară a lui BV cu

S.C. EP S.A., cu toate că nu era competentă și  învestită

să se pronunțe și asupra declarării  insolvabilității,

aceasta  aparținând judecătorului sindic. De asemenea,  instanța

nu putea extinde obiectul litigiului la alte bunuri și cu privire la

responsabilitatea altor persoane.

Instanța trebuia să

constate dacă sunt  îndeplinite cele două condiții cumulative

din art.27 din O.G. nr.92/2003. În primul rând, trebuia să se pronunțe

cu privire la faptul dacă societatea debitoare a fost declarată în

prealabil insolvabilă de către organul competent și nu de

însuși creditorul societății prin așa zisul proces de

insolvabilitate  înregistrat sub nr.6499/21 august 2008, deoarece  nicio  dispoziție

din Codul de procedură fiscală  nu prevede declararea

insolvabilității . Art.177 din actul normativ citat face trimitere la

instanța de judecată, adică la cea comercială, în

condițiile Legii nr.85/2006. Apoi, instanța trebuia să

stabilească  în ce măsură este atrasă răspunderea

solidară a lui BV, adică dacă a  înstrăinat și

dobândit imobilul din litigiu cu rea credință, provocând insolvabilitatea.

Sub acest aspect, sunt relevante atât expertiza efectuată  în cauză

cât și declarația martorului Bindescu Ionel, administratorul

societății.

În legătură cu

opinia instanței de fond  privind reaua credință a lui BV, s-a

considerat că nu este cazul să se facă vreo apărare în ceea

ce privește societatea comercială a soției acestuia, respectiv a

transferului care s-a realizat către S.C E SRL, deoarece nici soția

acestuia și nici firma respectivă nu erau  implicate  în proces,  iar

obiectul litigiului se referea numai la bunul dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare.

În realitate, conform actelor

noi  produse  în recurs, rezultă că  prin hotărârea

adunării  generale, nr.4 din 4 septembrie 2007, s-a aprobat modificarea

actului constitutiv privind structura acționariatului,  în sensul

retragerii acționarilor BV, BVV, BP  BM și completarea cu doi noi

asociați,  GD și LL, s-a aprobat modificarea capitalului social

subscris,  a fost  înlocuit administratorul, iar noii acționari au preluat

activul și pasivul societății.

Deoarece

formalitățile de  înscriere a acestei hotărâri la Registrul Comerțului presupunea timp, noii acționari au înstrăinat imobilul

din litigiu către BV la data de 13 septembrie 2007.

Raportat la data de 4

septembrie 2007, când a avut loc adunarea generală,  trebuie tratate toate

acțiunile  întreprinse ulterior, pentru că din acest moment se produc

toate consecințele juridice ale acordului de voință al

părților din actul  întocmit.

Tot atunci, noul acționar

majoritar a predat sub formă de comodat muncitorii și cele 26 de

mașini de cusut către societatea deținută de către

soția lui BV pe timp de un an  și nu cum a reținut instanța

de fond că ar fi transferat mașinile de cusut, iar după  7 zile

de la  întocmirea contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost

înstrăinate și  părțile sociale  către același

acționar majoritar, DG.

Cele  26 de mașini de

cusut au fost restituite acționarului majoritar, conform procesului verbal

din 4 martie 2008.

Prin cumpărarea

imobilului, acesta a devenit bun comun, conform art.30 din Codul familiei

și fiind cumpărat cu credit de la B.R.D., a fost notată interdicția de  înstrăinare.

Din  moment ce societatea

debitoare, înainte de a fi declarată insolvabilă de un organ

competent, a  înstrăinat tot activul și pasivul celor doi

acționari care au preluat și  părțile sociale atât BV, cât

și ceilalți asociați au fost descărcați  de orice

sarcină  și nu au nicio responsabilitate pentru funcționarea

ulterioară a acestei societăți și nici pentru pasivul ei ,

conform art.25 alin.2  lit.f) din Codul de procedură fiscală.

Insolvabilitatea și

deschiderea procedurii insolvenței sunt reglementate de art.176 și

177 din Codul de procedură fiscală, care fac trimitere  la faptul

că cererile  organelor fiscale privind  începerea procedurii

insolvenței se adresează  instanțelor judecătorești.

Din  interpretarea logică

a acestor texte de lege, rezultă că  sunt incidente prevederile Legii

nr.85/2006, nefiind de conceput să existe  două organe care să

declare insolvabilitatea  -  organul fiscal și  judecătorul sindic.

În legătură cu

încălcarea prevederilor art.9, 28 și 43 din Codul de procedură

fiscală, instanța reține greșit că sunt  îndeplinite

cumulativ prevederile art.27 din același act normativ. Prevederile art.9

sunt clare și precise  în sensul că organul fiscal  înaintea

luării deciziei era obligat să asigure contestatorului posibilitatea

de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele  și

împrejurările relevante  în luarea deciziei. Or dacă,  această

prevedere legală se referă numai la contribuabil, cu atât mai mult

trebuia să i se asigure lui BV dreptul la apărare. Pârâta nu a

făcut dovada respectării acestei dispoziții legale și drept

consecință decizia luată este nulă de drept și nu

poate fi menținută.

Recursul este nefondat.

Astfel cum a reținut

instanța de fond, reclamantul face confuzie  între  insolvabilitatea la

care face trimitere art.176 din Codul de procedură fiscală  și

deschiderea procedurii insolvenței  reglementată în art.177 din

același act normativ.

În consens cu cele

reținute de către  instanța de fond,  instanța de control

judiciar reține că insolvabilitatea la care se referă art.176

este diferită de deschiderea procedurii insolvenței.

Indiscutabil,  că  în

cazul  reglementat  în art.177,  organele fiscale, pentru a obține

deschiderea proc Cedurii insolvenței față de un anume debitor

trebuie să formuleze  cerere  în acest sens  instanței de

judecată.

În schimb, în ceea ce

privește dispozițiile art.176 din Codul de procedură

fiscală,  declararea insolvabilității debitorului este  în

competența organului fiscal. Mai exact, pentru a recupera debitele fiscale

restante, organul fiscal poate  utiliza procedura declarării

insolvabilității,  cu condiția îndeplinirii  cerințelor

din textul legal amintit, în acest sens impunându-se a se verifica dacă

veniturile sau bunurile urmăribile ale debitorului au o valoare mai

mică decât obligațiile  fiscale de plată, ori dacă nu are

venituri sau bunuri urmăribile.

Este în afara oricărei

discuții că răspunderea solidară, astfel cum este

reglementată în art.27 din Codul de procedură fiscală

vizează debitorii declarați insolvabili,  conform art.176 din

același act normativ,  iar nu pe cei aflați  în stare de

insolvență, cum susține reclamantul.

În ceea ce privește

incidența  în speță  a prevederilor art.27 din Codul de

procedură fiscală, în mod corect instanța de fond a stabilit  în

baza probelor administrate  în cauză că este angajată

răspunderea solidară  a reclamantului BV.

Conform acestui text de lege,

în vigoare la data emiterii deciziei contestate, pentru obligațiile de

plată restante ale debitorului declarat insolvabil  răspund solidar

cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele

fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării

insolvabilității, cu rea-credință, dobândesc în orice mod

active de la debitorii care își provoacă astfel insolvabilitatea;

b)

administratorii, asociații, acționarii și orice

alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare

prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință, sub orice

formă, a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia.

Față de prevederile

art.27 lit.a) se observă că  reclamantul se  încadrează  în

ipoteza normativă, în condițiile  în care are calitatea de

cumpărător al imobilului  ce se afla  în proprietatea societății

debitoare, achiziționare care s-a produs  în intervalul  celor trei ani

anteriori declarării insolvabilității de către organul

fiscal.

r

eaua credință

a acestuia  este demonstrată  de aceea că angajații

societății debitoare, precum și mașinile de cusut care au

aparținut societății comerciale EP  au fost preluate de

către S.C E SRL, firmă al cărei asociat este soția

reclamantului. Or, cum bine a reținut prima instanță,

înstrăinarea imobilului în care debitoarea  își desfășura

activitatea, preluarea personalului, a procesului tehnologic și a

utilajelor  de către cealaltă societate al cărei  asociat este

soția reclamantului,  cu același obiect de activitate,

demonstrează cu evidență că, în realitate, este vorba

despre  o  înstrăinare formală, scopul urmărit fiind acela a

sustragerii de la  plata debitelor fiscale restante.

La fel, corect  a reținut

judecătorul fondului, că sunt  irelevante apărările

reclamantului, reiterate și  în recurs, cu privire la  faptul că

prețul  imobilului s-ar fi plătit efectiv și cu privire la destinația

prețului  încasat, în condițiile  în care operațiunile

întreprinse de către reclamant au pus societatea debitoare  în

situația de a nu-și putea continua activitatea, de a realiza venituri

și de a-și  plăti datoriile  restante la bugetul de stat.

Sunt nefondate și

criticile  din recurs referitoare la  soluția instanței de fond sub

aspectul nereținerii  încălcării prevederilor art.9, 28 și

43 din Codul de procedură fiscală.

În privința

încălcării art.9 din Codul de procedură fiscală,

reclamantul susține că nu i-a fost respectat dreptul de a fi

ascultat, consacrat de textul legal amintit. Instanța de control judiciar

constată că susținerea recurentului este nefondată. Astfel,

reclamantul a fost notificat, conform acestui text legal, prin adresa nr.8225 din

27 octombrie 2008, confirmată de primire  în data de 2 noiembrie 2008,

pentru a formula apărările  în legătură cu răspunderea

acestuia  în temeiul art.27  din Codul de procedură fiscală ,

însă nu a dat curs acestei invitații.

În privința

încălcării art.28 și 43 din același act normativ, Curtea

constată că  reclamantul doar afirmă că textele  legale mai

sus  menționate nu au fost respectate, dar nu   a formulat critici

concrete în care să arate  în ce constă nerespectarea acestor

prevederi.

d

ispozițiile

legale precitate stabilesc  care sunt elementele  pe care trebuie să le

cuprindă decizia privind obligația la plată a persoanei

răspunzătoare potrivit art.27 din Codul de procedură

fiscală (art.28) și  care sunt elementele  actului administrativ

fiscal, precum și obligația  motivării acestora (art.43). Din

examinarea  deciziei nr.2169 din 26 ianuarie 2009 a Direcției Generale a Finanțelor Publice H, constată Curtea,  rezultă

că actul administrativ fiscal  în discuție a fost emis  în

consonanță cu art.28 și 43 din Codul de procedură

fiscală .

Înalta Curte, a respins ca

nefondat recursul declarat de reclamantul BV.