ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1274/2016

Decizia nr. 1274/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curți de Apel București, secția a VIII-A contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2014, revizuentul A., în contradictoriu cu intimatul B., a solicitat anularea

nr. x/2013 din 01 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ si fiscal, în Dosarul x/2/2012, ca urmare a admiterii cererii de revizuire formulată în temeiul disp. art. 322 pct. 2, 3, 5, 10 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire, revizuentul arătat că după darea hotărârii au fost pronunțate de către Curtea Constituționala Decizia nr. 672/2012 din 26 iunie 2012 prin care au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, iar prin Decizia nr 107 din 27 februarie 2014 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008.

Arată revizuentul că reclamantul a prezentat în susținerea cererii sale documente necredibile, extrase din diverse arhive, trunchiate si scoase din context, fără a atașa dovada solicitării de verificări din partea titularului ori a moștenitorilor legali.

Subterfugiul folosit de reclamantul B. ca a prezentat „probele,, urmare a solicitării lui Ștefănuți Iosif, nu sunt urmate de documente corespunzătoare si nu au semnificația îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzuta de art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008.

Referitor la furnizarea de informații, Curtea Constituționala a constatat că sintagmele "indiferent sub ce formă" și "relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității" nu conferă o forță probantă documentelor interne ale fostei Securități, în acțiunea în constatare introdusă în temeiul O.U.G. nr. 24/2008.

Curtea Constituțională a reținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat libertatea legislației naționale de a stabili modul de administrare a probelor, forța lor probantă și sarcina probei, așa încât Curții Constituționale îi revine doar rolul de a examina dacă procedura în cauză, în ansamblul ei, inclusiv în privința administrării probelor, a avut un caracter echitabil (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 20 noiembrie 1989, pronunțată în Cauza Kostovski contra Olandei, parag. 39).

Din tot materialul reclamantei rezultă ca acest principiu a fost încălcat, nefiind echitabilă procedura utilizată, revizuentul neavând acces la toate documentele reale ce privesc cauza.

A apreciat că instanța de fond, dar și instanța de recurs au nesocotit, normele de drept material ori procesual. A invocat aplicabilitatea dispozițiilor constituționale prevăzute de art. 11 și 20 din Constituția României, prioritatea aplicării unor dispoziții din Convențiile si Tratatele la care România este parte, dar instanțele de fond si de recurs prin denegare de dreptate, au stabilit in mod subiectiv si contrar logicii juridice, altceva.

Sintagmele "indiferent sub ce formă" și "relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității" permit instanței judecătorești ca, soluționând acțiunea în constatare, să se pronunțe subiectiv, din eroare, cu părtinire ori cu denegare de dreptate, exclusiv pe baza unor asemenea documente, aspect ce reprezintă o discriminare pozitiva a B., și o discriminare negativa a revizuentului.

A mai susținut că. Curtea Constituționala a constatat, așadar, că prin sintagmele legale în discuție se aduce atingere unui element esențial al procesului echitabil, și anume principiului egalității armelor.

Cu privire la acest principiu, în jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în sensul că fiecare parte la un astfel de proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței judecătorești, independente si imparțiale, inclusiv de recurs, inclusiv în ceea ce privește probele, în condiții care să nu o dezavantajeze

Or, în cazul unei acțiuni în constatarea calității de lucrător al Securității sau colaborator al acesteia, realizarea justiției presupune și verificarea obiectivă a veridicității actelor și faptelor care au avut loc în trecut, într-un anumit context politic și istoric al țării, pe baza unor probe lipsite de ambiguitate, astfel încât orice concluzii arbitrare să fie excluse, iar echilibrul dintre justiția imparțială, fără urme vindicative, într-o societate democratică și protecția drepturilor individului să fie atins.

Acțiunea în constatare prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008 poate fi just soluționată de instanța judecătorească, astfel încât scopul declarat al actului normativ - deconspirarea Securității să fie atins, iar adevărul istoric, corect receptat și consacrat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a apreciat in alte cauze ca in ceea ce privește prevederile art. 10 din O.U.G. nr. 24/2008 neconstituționalitatea, deoarece, în cazul promovării unei cereri de anulare a adeverințelor prevăzute la art. 8 lit. b) și art. 9, părțile nu au un reper sigur al termenului în care pot contesta actul, ceea ce face ca accesul lor a justiție să fie limitat, dar în prezenta cauza nu a făcut aplicabilitatea acestor argumente tehnico-juridice.

De asemenea, textul de lege este neconstituțional, deoarece acesta prevede, atât pentru destinatar, cât și pentru terți, același termen de 30 de zile în care poate fi atacat actul administrativ, fără a opera o diferențiere, actul fiind adus la cunoștință doar destinatarului său, prin comunicare.

Astfel, se creează confuzii și incertitudini care pot constitui veritabile obstacole în calea exercitării efective a dreptului de acces liber la justiție.

Prin urmare, terții - persoane vătămate într-un drept sau interes legitim - se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaște existența unui act administrativ adresat altui subiect de drept.

Normele generale în materia contenciosului administrativ stabilesc producerea unor efecte juridice în cazul termenelor pentru formularea plângerii prealabile sau a acțiunii în anularea actului administrativ în raport de momentul comunicării (a se vedea în acest sens art. 7 și art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare).

În fine, Curtea Constituționala declarând ca fiind neconstituționale și dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, face ca și regulamentul B. aplicabil să fie nelegal și ca o consecință directă determină în mod eficient și obiectiv modificarea în tot a sentinței instanței de fond pe calea revizuirii si respingerea cererii introductive a B.

Hotărârea instanței de revizuire;

Prin

sentința civilă nr. 2221 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței civile nr. 466 din 01 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul B.,ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că revizuirea este o cale extraordinară de atac reglementată de dispoziții de strictă interpretare, astfel că nu poate fi exercitată decât în cazurile si în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Curtea a reținut reține, în cazul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., că legiuitorul a avut în vedere respectarea principiului disponibilității și vizează inadvertențe între ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și ceea ce instanța a pronunțat.

Verificând hotărârea atacată prin prisma acestui motiv de revizuire, instanța a constatat că instanța de fond s-a pronunțat asupra acțiunii în constatare formulată de B., dispozitivul hotărârii respectând principiul disponibilității cu referire la petitul cererii de chemare în judecată.

De altfel, în motivarea cererii de revizuire, solicitantul nu a invocat în ce modalitate instanța de fond s-ar fi pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, sau nu s-ar fi pronunțat asupra unui lucru cerut, ori ar fi dat mai mult decât s-a cerut. Ca atare, acest prim motiv de revizuire nu se justifică.

În ceea ce privește motivul de revizuire prev. de art. 322 pct. 3 C. proc. civ., instanța a constatat că în cauză este vorba de o acțiune în constatare, astfel că nu se poate vorbi de obiectul acesteia, care să nu se mai afle în ființă. Așadar, nici acest motiv de revizuire nu este întemeiat.

Motivul prev. de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., vizează descoperirea, după darea hotărârii, a unor înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Din interpretarea dispozițiilor legale rezultă condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca revizuirea să fie admisibilă pentru acest motiv, respectiv: partea interesată să se bazeze pe un înscris probator nou, care să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul respectiv să fi existat la data la care a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; să nu fi putut fi produs în procesul inițial fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; să fie determinant și să fie prezentat de partea care exercită calea de atac a revizuirii.

În cauză, revizuentul a invocat două hotărâri pronunțate de

Curtea Constituțională, respectiv Decizia nr 672/2012 din 26 iunie 2012 prin care au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 și Decizia nr 107 din 27 februarie 2014 prin au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008.

Instanța a constatat că cele două hotărâri pronunțate de Curtea Constituțională nu pot fi considerate înscrisuri noi, în accepțiunea art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Mai mult, o hotărâre a Curții Constituționale, sau a unei instanțe judecătorești nu poate fi apreciat ca înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5, deoarece s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat, care guvernează raporturile juridice civile.

Raportat la prevederile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.,invocate de revizuent, instanța reținut că una dintre condițiile de admisibilitate stabilite de legiuitor pentru admiterea căii extraordinare de atac, este aceea ca hotărârea Curții Constituționale să se fi pronunțat asupra unei excepții de neconstituționalitate invocată în acea cauză. deciziile Curții Constituționale nu au incidență în privința hotărârilor judecătorești rămase definitive, întrucât acestea au putere doar pentru viitor, iar în caz contrar s-ar încălca autoritatea de lucru judecat, principiu ce nu poate fi înfrânt în această modalitate.

Din lecturarea motivelor de revizuire invocate, instanța reținut că, în realitate, acestea echivalează cu o veritabilă critică a hotărârii instanței de fond, dar și a considerentelor reținute de instanța de recurs, ceea de presupune că prezenta revizuire s-ar transforma într-o cale ordinară de atac, ceea ce nu este permis.

Calea de atac exercitată;

Împotriva sentinței civile nr. 2221 din 15 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs, în termen legal, revizuentul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând ca temei de drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și reluând o parte din susținerile formulate în recursul declarat de aceeași parte împotriva sentinței nr. 466 din 1 februarie 2013 a Curții de Apel București, recurentul a solicitat admiterea recursului, desființarea sentinței recurate cu consecința admiterii cererii de revizuire astfel cum a fost formulată.

În esență, recurentul a susținut că întreaga motivare a sentinței recurate se limitează în a repeta conținutul din cererea de revizuire, prin nesocotirea dispozițiilor din art. 6, 13, 14, 17 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 11 si 20 din Constituția României dar și a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. alin. (4) și (5).

Mai susține recurentul, că în toată judecata prezentului dosar, exista un dezechilibru major al armelor utilizate, toate apărările pârâtului fiind negate de instanțe și toate invocările reclamantului fiind admise, echitatea lipsind cu desăvârșire.

Folosirea argumentelor din sentința recurată în sensul că judecata trebuie limitată, nu este una constructivă și nici utilă, sens în care argumentul că nu mai judecăm pentru că ar fi încălcata autoritatea de lucru judecat este o opțiune greșită, cu atât mai mult cu cât principiul aflării adevărului nu poate fi înfrânt de nici un alt argument logic si juridic, iar autoritatea de lucru judecat nu este o excepție absolută, deoarece nu trebuie să acceptam dogmatism sau inchiziție în realizarea actului de justiție.

Dispozițiile deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii erga omnes de la data publicării în M. Of., la fel cum sunt obligatorii si considerentele din motivarea acestor hotărâri.

În concluzie, recurentul apreciază că în mod greșit a fost respinsă cererea de revizuire pe motiv ca nu ar fi fost observate inadvertențe între ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare in judecata și ceea ce instanța a pronunțat.

În opinia revizuentului, se impune admiterea cererii de revizuire prin anularea hotărârii ce a fost dată ulterior unei decizii definitive și irevocabile.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile art. 304

1

C, proc, civ,, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin sentința pronunțată de Curtea de Apel București și recurată în prezenta cauză, a fost soluționată o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2, 5, 7 și 10 C. proc. civ., recurentul invocând, în susținerea admisibilității cererii de revizuire, cele două hotărâri pronunțate de

Curtea Constituțională, respectiv Decizia nr 672/2012 din 26 iunie 2012 prin care au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 și Decizia nr 107 din 27 februarie 2014 prin au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008.

Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare sunt stabilite numai prin lege.

Din aceste norme constituționale rezultă că legiuitorul are dreptul și libertatea de a stabili condițiile în care părțile interesate pot exercita căile ordinare și extraordinare de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este parte.

Simpla lectură a considerentelor sentinței prezentate în această decizie demonstrează că acest motiv de recurs al revizuentului este nefondat.

Sentința este corespunzător motivată, atât în fapt, cât și în drept iar raționamentul judecătorului este exprimat cu claritate.

De altfel, recurentul nu indică apărarea care nu i-ar fi fost examinată, invocarea încălcării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind pur formală.

Aceleași recurent a mai criticat hotărârea curții de apel și prin prisma modului în care judecătorul a gestionat procedura de încuviințare și administrare a probelor, susținând că „nu a asigurat prin toate mijloacele stabilirea adevărului”.

Recurentul nu a indicat aspectele care nu au fost examinate, critica având, de asemenea, un caracter nepertinent în condițiile în care înscrisurile pe baza cărora s-a format convingerea instanței au fost depuse chiar de acestea.

Instanța nu este obligată să analizeze exhaustiv și distinct fiecare dintre argumentele prezentate de părți, ci le poate grupa și analiza printr-un considerent comun, care să acopere problematica abordată.

Or, așa cum rezultă din considerentele sentinței, judecătorul curții de apel a avut în vedere apărările și susținerile părților.

Faptul că s-a rezumat la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de revizuire (care este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă), în sensul că dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare și că nu poate fi promovată decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege, nu poate constitui un motiv de nelegalitate al sentinței atacate.

Cu atât mai mult, din dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., reiese cu claritate că „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.

Așadar, interpretarea legii nu este o chestiune de fapt care poate fi pusă în discuție pe calea revizuirii, motiv pentru care având în vedere că revizuirea este o cale de atac admisibilă numai în condițiile limitativ prevăzute de lege, de strictă interpretare,așa cum s-a menționat anterior, Înalta Curte reține că hotărârea atacată este legală și temeinică.

Cu privite la relevanța deciziilor Curții Constituționale și obiectul cauzei, se constată că nu sunt fondate criticile recurentului, neexistând legătură între soluția ce ar fi putut fi dată în cadrul litigiului și soluția ce ar fi putut fi pronunțată de Curtea Constituțională.

Așa cum a reținut curtea de apel, instanța de revizuire nu a ajuns la analiza fondului cererii de revizuire, motiv pentru care, în mod corect s-a constatat că deciziile pronunțate de Curtea Constituțională nu pot fi considerate înscrisuri noi, în accepțiunea art. 322 pct. 5 C. proc. civ., atâta timp cât nu era îndeplinită condiția ca ele să fi existat la data soluționării procesului și să fi fost reținute de partea potrivnică sau să nu fi putut fi depuse dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Însă, Înalta Curte constată faptul că, în argumentarea acestui motiv de revizuire, sunt combătute motivele de recurs formulate de recurent și reiterate susținerile depuse la instanța de recurs, în susținerea unei soluții de admitere a recursului. Astfel, recurentul invocă, de fapt, o apreciere eronată a probelor și aplicarea greșită a legii într-o cauză soluționată definitiv și irevocabil.

În această situație, este de precizat că cererea de revizuirea formulată cu scopul de a obține o nouă analiză și rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a principiului securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului res iudicata.

De altfel, în astfel de situații și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „o cale extraordinară de atac introdusă de una din părțile în proces, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea în absența unui „defect fundamental”.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că în mod corect curtea de apel a constatat că cererea de revizuire nu se încadrează în cazurile prevăzute expres de art. 322 C. proc. civ.

Concluzionând, în raport de cele mai sus arătate și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței civile nr. 2221 din 15 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2016.