ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3261/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6, B., C., D. și E., să se dispună anularea procesului-verbal nr. x din 20 iunie 2014, să se constate caracterul nelegal al operațiunilor administrative constând în controlul desfășurat la reclamantă în perioada 07.04.2014 - 20.06.2014, să fie obligați pârâții la plata despăgubirilor în cuantum de 50.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 219/CA/2014 - P. I din 12.11.2014, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Oradea, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală București, Direcția Generală Antifraudă Fiscală București - din cadrul A.N.A.F., Direcția Regională Antifraudă Fiscală Oradea, B., C., D. și E. și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. Oradea, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta solicită admiterea recursului conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe cale de consecință, casarea în tot a sentinței recurate și, implicit, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond, respectiv Curții de Apel Oradea, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în totalitate, cheltuieli justificate prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în fond, cât și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în recurs, conform documentelor justificative.

Recurenta critică hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 554/2004.

Arată recurenta că la primul termen de judecată, fără a mai cerceta fondul cauzei, instanța de fond a pus în discuția părților excepția inadmisibilității invocată de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și a reținut cauza în pronunțare pe excepție.

Subliniază recurenta că societatea a parcurs procedura prealabilă impusă de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, formulând împotriva actului de control plângerea prealabilă înregistrată la D.R.A.F. 6 Oradea sub nr. x din 23 iunie 2014, iar, deși plângerea a fost formulată în termen, instituția emitentă nu a binevoit a oferi un răspuns legal și în termen, fapt pentru care a formulat acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

În opinia recurentei Procesul-verbal nr. x din 20 iunie 2014 este atât un act administrativ în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, cât și un act administrativ fiscal în sensul art. 41 din C. proc. fisc., întrucât: emană de la o autoritate publică, exprimă manifestarea unilaterală de voință a acesteia, urmărește executarea legii și, prin stabilirea în sarcina reclamantei a mai multor obligații fiscale, produce efecte juridice de necontestat.

Apreciază recurenta că este exclusă așadar calificarea lui drept un simplu proces-verbal de constatare la fața locului, întocmit în baza art. 55 din C. proc. fisc., al cărui scop este probarea unei situații fiscale de fapt.

Precizează recurenta că procesul-verbal de constatare încheiat de către Garda Financiară era un act administrativ fiscal, supus contestației, iar, prin similitudine, în opinia sa, și procesul-verbal de control încheiat de către Direcția Antifraudă Fiscală este un act administrativ fiscal, supus contestației.

Arată recurenta că Procesul-Verbal nr. 2461 din 20 iunie 2014 este nul absolut, fiind emis cu încălcarea prevederilor legale privind forma și conținutul, motiv pentru care se impune anularea lui în totalitate.

Subliniază recurenta că a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 50.000 RON, care reprezintă daunele morale suferite de aceasta, deoarece conduita pârâților i-a afectat imaginea și reputația, afectând totodată și credibilitatea pe care aceasta a dobândit-o, atât în fața clienților, furnizorilor, cât și în fața organelor de conducere a localităților unde societatea recurentă deține imobile.

Recurenta concluzionează că a parcurs procedura prealabilă prin actul nr. 1101215 din 23 iunie 2014, respectând prevederile art. 2 lit. j), coroborat cu art. 7 alin. l, dar nu a primit nici un răspuns, fiind încălcate astfel prevederile art. 2 lit. g), coroborat cu art. 7 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Intimații Agenția Națională de Administrare Fiscală, B., C., D. și E. au depus întâmpinări, cu respectarea condițiilor prevăzute de C. proc. civ., iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare și o cerere prin care a solicitat urgentarea procedurii de filtru.

De asemenea, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 și art. 933 din O.G. nr. 92/2003, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1)-(3) și art. 44 din Constituția României.

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus la dosar punctul de vedere exprimat în legătură cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Prin raportul întocmit la data de 27 iulie 2015, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., completul de filtru învestit cu soluționarea dosarului de față a apreciat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 decembrie 2015, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3), raport prin care s-a apreciat că recursul declarat este admisibil în principiu, iar părțile nu au depus punct de vedere la raport.

De asemenea, s-a procedat la comunicarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în cauză, iar intimata a depus punct de vedere cu privire la această cerere.

I. Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 și art. 933 din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este îndeplinită cerința legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 și art. 933 din O.G. nr. 92/2003.

Textele de lege arătate reglementează în ansamblu drepturile personalului din direcțiile antifraudă exercitate în îndeplinirea atribuțiilor, precum și regulile privind controlul operativ și inopinat, iar autorul excepției înțelege să aducă în discuție pe calea excepției invocate atât organizarea Direcției Antifraudă, cât și modul în care îi sunt reglementate întreaga activitate, atribuțiile, actele de control, felul în care se materializează acestea. Din analiza acestora rezultă că personalul din direcțiile antifraudă nu are atribuții de inspecție fiscală, iar actele întocmite de inspectorii antifraudă nu sunt acte administrativ fiscale.

Or, în considerarea faptului că soluționarea excepției inadmisibilității primează oricăror abordări, în condițiile în care s-a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a procesului-verbal de control, soluție ce urmează a fi menținută și de instanța de control judiciar, Înalta Curte apreciază că nu se justifică sesizarea Curții Constituționale.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 și art. 933 din O.G. nr. 92/2003.

II. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6, B., C., D. și E., să se dispună anularea procesului-verbal nr. x din 20 iunie 2014, să se constate caracterul nelegal al operațiunilor administrative constând în controlul desfășurat la reclamantă în perioada 07.04.2014 - 20.06.2014, să fie obligați pârâții la plata despăgubirilor în cuantum de 50000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată, așadar, că instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o acțiune având ca obiect anularea procesului-verbal nr. x încheiat la data de 20.06.2014 de către inspectori antifraudă din cadrul Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 6 Oradea (și a operațiunilor administrative de inspecție fiscală pornită în baza acestui proces-verbal), prin care s-a constatat că reclamanta a efectuat livrări de cartele prepay către terța S.C. F. S.R.L. în cursul anului 2012 în valoare de 2.175.655 RON cu TVA, iar în cursul anului următor societatea a achiziționat în contrapartidă telefoane mobile de la același partener în vederea stingerii datoriilor.

Prima instanță a reținut că actul atacat nu are caracterul unui act administrativ fiscal, ci reprezintă un act premergător emiterii actelor administrativ fiscale, respectiv a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, respectiv un document care a stat la baza emiterii unei decizii de instituire a unor măsuri asiguratorii.

Raportat la petitul acțiunii și temeiul de drept invocat, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte apreciază că soluția curții de apel, de respingere ca inadmisibilă a cererii introductive de instanță, este corectă.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice…", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale "și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi rezultă că pot forma obiect al acțiunii în contencios administrativ numai actele administrative, care sunt acte juridice care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice de drept administrativ, iar operațiunile tehnice prealabile emiterii actelor administrative pot fi analizate sub aspectul legalității și temeiniciei numai împreună cu actele administrative pe care le-au precedat.

Astfel cum în mod corect a reținut Curtea, nu denumirea actului administrativ este importantă pentru stabilirea naturii juridice a acestuia, ci conținutul concret al acestuia, iar în speță, prin procesul-verbal a cărui anulare se cere nu i s-a impus reclamantei nicio obligație fiscală, făcându-se doar anumite constatări cu privire la activitatea acesteia și estimându-se un prejudiciu.

Astfel cum bine a reținut și instanța de fond, nu se poate reține că estimarea prejudiciului ar echivala cu stabilirea unei obligații fiscale, fiind de esența obligațiilor fiscale stabilirea acestora în mod cert și neechivoc prin acte administrativ fiscale. Or, nu se poate afirma că un prejudiciu estimat este un prejudiciu cert, iar din conținutul procesului-verbal contestat nu rezultă că prin acesta s-a stabilit obligația contribuabilului la plata vreunei obligații fiscale.

Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că procesul-verbal contestat nu dă naștere, nu modifică și nici nu stinge raporturi juridice, fiind vorba despre un simplu act premergător emiterii actelor administrativ fiscale, respectiv a raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere.

Așadar, procesul-verbal contestat nu este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală, ci este o formă procedurală prealabilă inspecției fiscale, care însă are consecințe importante sub aspectul validității acesteia.

Nici faptul că procesul-verbal contestat a stat la baza emiterii unei decizii de instituire a unor măsuri asiguratorii nu este de natură a-i conferi acestuia caracterul de act administrativ fiscal, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

În consecință, procesul-verbal care face obiectul litigiului nu poate fi contestat în sine pe calea prevăzută de Titlul IX din C. proc. fisc., ci acesta poate fi contestat odată cu raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, putând fi analizat numai sub aspectul lipsei cerințelor de formă prevăzute de lege.

Prin urmare, procesul-verbal contestat constituie o formă procedurală în cadrul inspecției fiscale și nu poate fi contestat pe cale separată, iar actele administrative care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice fiscale sunt decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală.

Coroborând dispozițiile legale incidente cu situația de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că prezenta acțiune, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, motivat de faptul că procesul-verbal contestat nu beneficiază de natura juridică de act administrativ fiscal în accepțiunea dispozițiilor art. 41 din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora "actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale", respectiv a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, republicată, sus citate.

Conform prevederilor art. 85 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, "impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4); b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri".

La rândul său, OPANAF nr. 3721/2013 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor și documentelor utilizate în activitatea de control a Direcției Generale Antifraudă Fiscală, stabilește că:

"procesul-verbal reprezintă actul de control bilateral care se întocmește de către inspectorii antifraudă cu ocazia controlului curent, operativ și inopinat sau a controlului tematic, pentru constatarea unor situații faptice și documentare existente la un moment dat, pentru stabilirea stării de fapt fiscale, precum și pentru constatarea unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal și vamal și pentru stabilirea implicațiilor fiscale ale acestora".

Potrivit art. 110 alin. (3) din C. proc. fisc.: (3) Titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii. Asemenea titluri pot fi:

a) decizia de impunere;

b) declarația fiscală;

c) decizia referitoare la obligații de plată accesorii;

d) declarația vamală;

e) decizia prin care se stabilesc și se individualizează datoria vamală, impozitele, taxele și alte sume care se datorează în vamă, potrivit legii, inclusiv accesoriile;

f) procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligațiile privind plata amenzilor contravenționale;

g) decizia de atragere a răspunderii solidare emisă potrivit art. 28;

h) ordonanța procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanței judecătorești ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul creanțelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanța judecătorească.

i) decizia emisă de Comitetul de Supraveghere al Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc privind taxa aferentă acordării licențelor și a autorizațiilor de exploatare a jocurilor de noroc, în baza prevederilor O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările și completările ulterioare."

În aceste coordonate, de lege lata, procesul-verbal emis de către inspectorii antifraudă nu are trăsăturile definitorii ale actului administrativ fiscal ori ale actului administrativ comun, definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu are prin el însuși aptitudinea de a "da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice".

Verificând în concret dacă în cazul procesului-verbal contestat, prin exces de putere, s-ar fi emis totuși un act care are o existență de sine stătătoare și stabilește obligații fiscale în sarcina recurentei, Înalta Curte a ajuns la aceeași concluzie ca și judecătorul fondului, respectiv că procesul-verbal antifraudă, independent de concluziile pe care le conține în privința datoriilor celui controlat, nu generează prin el însuși o obligație de plată.

Înalta Curte constată, așadar, în acord cu hotărârea primei instanțe, că o astfel de cerere este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Cererea este inadmisibilă și în ceea ce privește solicitarea de anulare a executării operațiunii administrative de inspecție fiscală, aceasta neavând natura unui act administrativ-fiscal, din perspectiva acelorași reglementări anterior expuse.

Astfel cum este definită și în C. proc. fisc. (art. 94) inspecția fiscală este o activitate desfășurată de organele fiscale, având ca obiect verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili.

Activitatea de verificare desfășurată de organele fiscale se concretizează în acte administrative susceptibile a fi anulate în condițiile legii, întrucât aceste acte dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice fiscale și nidecum activitatea în sine.

În concluzie, așa cum în mod temeinic și legal a apreciat și instanța de fond, nici procesul-verbal contestat și nici activitatea de inspecție fiscală, nu sunt acte administrative în accepțiunea Legii nr. 554/2004, susceptibile de a fi anulate.

Reclamanta are posibilitatea de a contesta în fața instanței de contencios administrativ și fiscal actele administrativ fiscale menționate de dispozițiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, respectiv deciziile prin care organul fiscal soluționează contestațiile administrativ-fiscale îndreptate împotriva actelor administrativ-fiscale, iar odată cu acestea inclusiv actul administrativ-fiscal atacat.

În absența emiterii de către organele fiscale a unor astfel de acte administrativ-fiscale/jurisdiscțional-fiscale, solicitarea de anulare a procesului-verbal contestat și a activității de inspecție fiscală - ca operațiune administrativ-fiscală - nu poate fi analizată în mod distinct, în raport atât cu dispozițiile menționate, cât și față de dispozițiile art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, republicată, iar calea procesuală aleasă de către reclamantă apare ca inadmisibilă, nefiind prevăzută de dispozițiile legale invocate în susținerea acțiunii introductive.

Astfel, Înalta Curte, în acord cu considerentele reținute de instanța de fond, constată că procesul-verbal contestat și operațiunea de inspecție fiscală pot face obiectul cenzurii, sub aspectul legalității acestora, în fața instanței de contencios administrativ, numai odată cu decizia de soluționare a contestației îndreptată împotriva unei eventuale decizii de impunere emisă în urma efectuării inspecției fiscale. În contextul în care o astfel de decizie nu rezultă a fi fost emisă în privința reclamantei, un astfel de demers procesual nu poate fi apreciat drept admisibil.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamantă, astfel că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Este de menționat faptul că la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal practica s-a consolidat în sensul prezentei soluții, menționându-se cu titlu de exemplu Deciziile nr. 406/2016, nr. 1546/2016, nr. 2355/2016.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționale a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013 și art. 933 din O.G. nr. 92/2003 invocată de recurenta-reclamantă S.C. "A." S.A. Oradea.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.A. Oradea împotriva sentinței nr. 219/CA/2014 - P.I. din 12 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunțare pe soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă pe soluția de respingere a cererii de recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.