ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1139/2017

Decizia nr. 1139/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 8 aprilie 2014, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 163 din 11 martie 2014, emisă de pârât și exonerarea de plata amenzii stabilite, în cuantum de 50.000 lei.

Prin Sentința civilă nr. 124 din 31 octombrie 2014, Curtea de Apel Târgu  Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului.

Împotriva Sentinței civile nr. 124 din 31 octombrie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL Albești a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii, în esență, pentru următoarele considerente:

Societatea B. SRL nu a notificat A. SRL cu privire la intenția de cesionare totală sau parțială a contractului, motiv pentru care, "contractul de parteneriat" încheiat între B. SRL și C. SRL, nu este opozabil reclamantei.

În lipsa unui raport juridic bilateral cu titlu oneros între A. SRL și C. SRL, care să cuprindă o ofertă de preluare și retransmisie a unor programe de televiziune pe raza municipiului Târgu Mureș, nu se poate susține că reclamanta a pus la dispoziția unei alte societăți o ofertă de 57 programe de televiziune.

Societatea A. SRL, în calitate de "transportator de programe", nu a avut cunoștință despre captarea și distribuirea ilegală a unui număr de 57 programe pe raza municipiului Târgu Mureș de către o persoană neautorizată, dovadă fiind faptul că societatea a aflat de intervenția neautorizată la care s-a făcut referire, ulterior aplicării sancțiunii contravenționale, aspect ce rezultă din materialul probator administrat în cauză.

Deși O.G. nr. 2/2001 circumscrie materia contravențiilor normelor de procedură civilă, în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță, cauza "Anghel contra României", se asimilează domeniul contravențional, caracterizat de încălcarea unor norme și aplicarea sancțiunii contravenționale, dreptului penal.

Relativ la cauza dedusă judecății "îndoiala"profită societății reclamante, în condiții în care, din înscrisurile anexate întâmpinării, nu rezultă săvârșirea cu vinovăție a unei fapte de natură a atrage răspunderea contravențională.

Lipsa vinovăției rezidă, în principal, din raportul de constatare întocmit la data de 13 februarie 2014, care nu certifică faptul că reclamanta ar fi încălcat dispozițiile art. 74 din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare.

A. SRL nu are calitatea de distribuitor de servicii și nu a efectuat retransmisia unor servicii de programe pe raza municipiului Târgu Mureș, deoarece pachetul de 57 de programe a fost distribuit de C. SRL.

Instanța de fond a înlăturat aceste apărări și contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a răsturnat sarcina probei, invocând existența unor circumstanțe speciale care ar fi de natură să răstoarne prezumția de nevinovăție.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a invocat, în principal, excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., republicat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea de ședință din data de 22 februarie 2017, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât, a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă A. SRL Albești a supus controlului de legalitate Decizia nr. 163 din 11 martie 2014, prin care intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a dispus sancționarea societății cu amendă în cuantum de 50.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În esență, prin actul atacat s-a constatat că recurenta-reclamantă, fără a deține un aviz de retransmisie eliberat de Consiliul Național al Audiovizualului pentru municipiul Târgu Mureș, a pus la dispoziția unei alte societăți o ofertă de 57 de programe de televiziune, pe care aceasta le-a preluat și le-a retransmis în localitatea respectivă, respectiv, în incinta Spitalului Județean Mureș, deși, la rândul ei, nu are calitatea de distribuitor de servicii.

Susținerile reclamantei potrivit cărora nu are calitatea de distribuitor de servicii, au fost înlăturate în mod judicios de către prima instanță, care, pe baza materialului probator administrat în cauză, a reținut că respectivul contract încheiat cu societatea B. SRL face dovada că reclamanta retransmite programe și are calitatea de distribuitor de servicii, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (1) pct. 14 din Legea nr. 504/2002, deși nu a solicitat eliberarea unui aviz de retransmisie pentru localitatea Târgu Mureș.

Astfel, din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că  recurenta-reclamantă, în calitate de operator, potrivit contractului din 21 octombrie 2010, efectuează retransmisie de programe, pune la dispoziție un număr de 150 de abonamente cu grilă de program standard și furnizează mai multe servicii, printre care și servicii de televiziune, fără a deține un aviz de retransmisie.

Afirmația recurentei potrivit căreia nu îi este opozabil contractul încheiat între B. SRL și C. SRL, nu poate constitui un argument în susținerea nelegalității deciziei contestate.

În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că societatea B. SRL și-a asumat obligația de a semna un acord cu un furnizor de servicii de televiziune pentru realizarea obiectului acestui contract, sens în care, la interval de o lună de la încheierea convenției cu societatea C. SRL, a încheiat cu recurenta-reclamantă contractul din 21 octombrie 2010, care nu prevede zona geografică în care se poate distribui oferta de servicii.

În raport cu detaliile tehnice evidențiate în raportul de constatare întocmit de intimatul-pârât, referitoare la modul de transport al semnalului și la recepționarea programelor de către societatea C. SRL, se reține că recurenta-reclamantă nu a înțeles să acționeze în instanță împotriva societății care s-a conectat la rețeaua pe care o deține, deși a susținut că nu are relații contractuale cu această societate care a efectuat o intervenție neautorizată.

De altfel, chiar în contextul în care s-ar reține intervenția neautorizată a unei alte societăți asupra rețelei deținute de recurentă, răspunderea acestei din urmă societăți nu poate fi înlăturată, întrucât în calitate de proprietar al rețelei de telecomunicații, are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a împiedica captarea și distribuirea ilegală a serviciilor de programe aparținând altor radiodifuzori, pe care le transportă.

De asemenea, susținerile recurentei potrivit cărora nu a avut cunoștință despre captarea și distribuirea ilegală a unui număr de 57 programe pe raza municipiului Târgu Mureș și respectiv, că a aflat de intervenția neautorizată ulterior aplicării sancțiunii contravenționale, nu o absolvă de răspundere, în condițiile în care, reclamanta a efectuat o retransmisie fără a deține avizul prevăzut de lege, procedând la captarea și transmiterea simultană a unor servicii media către societatea B. SRL, astfel cum s-a arătat anterior.

În ceea ce privește aspectele de nelegalitate ale sentinței atacate cu referire la lipsa vinovăției, invocate de recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar constată, cu titlu preliminar, că potrivit legii, contravenția se sancționează indiferent de forma vinovăției, excepția de nesancționare a faptelor săvârșite din culpă trebuind să fie prevăzută expres în actul normativ care stabilește și sancționează fapta respectivă.

Pe de altă parte, în jurisprudența constantă a Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal s-a stabilit că Legea audiovizualului nr. 504/2002 derogă de la dreptul comun în materia contravențiilor, respectiv O.G. nr. 2/2001, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant. În acest sens, descrierea și calificarea faptei contravenționale sunt prevăzute de actele normative care reglementează domeniul audiovizualului și nu sunt rezultatul aprecierii autorității intimate, în calitate de agent constatator al contravenției săvârșite de reclamantă.

Criticile recurentei vizând răsturnarea de către instanța de fond a sarcinii probei, prin invocarea unor circumstanțe speciale de natură să încalce prezumția de nevinovăție, nu pot fi primite.

În raport de elementele de fapt concrete și probate în speță, astfel cum au fost detaliate pe larg în considerentele sentinței atacate, în mod corect prima instanță a apreciat că nu se încalcă prezumția de nevinovăție în situația în care revine reclamantei sarcina probei, având în vedere circumstanțele săvârșirii faptei, elementele de fapt reținute de către intimat la emiterea deciziei de sancționare și specificul contravenției săvârșite de reclamantă.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A. SRL Albești, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL Albești împotriva Sentinței civile nr. 124 din 31 octombrie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2017.

Procesat de GGC - NN