ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1207/2016

Decizia nr. 1207/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la data de 12 iulie 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 43/DJRU din 6 iunie 2013, a Deciziei de impunere nr. 24 din 13 martie 2013, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. 24 din 13 martie 2013, în limita sumei de 1.198.132 lei, din care 654.894 lei - contribuție la B. stabilită suplimentar, 445.004 lei - majorări de întârziere și 98.234 lei - penalități de întârziere, precum și exonerarea reclamantei de plata acestor sume.

Prin sentința nr. 57 din 27 februarie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea promovată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea sentinței și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acțiunii.

În esență, recurenta a criticat sentința sub următoarele aspecte:

- încălcarea dreptului la apărare prin respingerea cererii de probatorii formulate la termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2014, în condițiile în care aspectul pe care intenționa să îl probeze era hotărâtor asupra soluției pronunțate;

- hotărârea cuprinde motive contradictorii, instanța făcând o greșită distincție între noțiunea de valorificare și cea de reciclare;

- au fost interpretate greșit prevederile art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005 sub aspectul îndeplinirii obiectivelor prevăzute în Anexa actului normativ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, B. a răspuns fiecăruia dintre motivele de recurs invocate, arătând, în esență, că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare nu putea fi demonstrată printr-o expertiză, ci trebuia dovedită cu documentele cerute imperativ de Ordinul C. nr. 578/2006, pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate de B.

Raportul asupra admisibilității recursului întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) - (3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 28 mai 2015, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din data de 9 octombrie 2015, Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia cu dezbateri contradictorii, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La data de 3 decembrie 2015, recurenta - reclamantă a depus la dosar note scrise referitoare la necesitatea

sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul an. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, cu următoarea întrebare preliminară:

„Este compatibilă cu principiile proporționalității și prevalenței substanței asupra fondului o reglementare națională adoptata în vederea transpunerii art. 6 din Directiva nr. 94/62/CE a Parlamentului și Consiliului, cum este art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 și legislația conexă - H.G. nr. 621/2005 și Ordinul C. nr. 578/2006 - în variantele aplicabile până în anul 2010 inclusiv, care permite obligarea operatorilor economici la plata unei contribuții suplimentare, avându-se în vedere nerespectarea obiectivelor de reciclare, pentru singurul motiv că în conținutul contractelor în temeiul cărora au fost predate deșeurile nu se regăsesc anumite elemente stabilite în legislația conexă, fără a fi necesară verificarea faptului că respectivele deșeuri au fost efectiv reciclate și fără a fi pretinsă nerespectarea altor condiții de fond?"

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost respinsă prin încheierea din data de 5 februarie 2016, pentru considerentele ce se regăsesc în cuprinsul încheierii, conform art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ.

În esență, s-a reținut că întrebarea preliminară propusă de recurentă vizează în realitate aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a principiilor proporționalității și prevalenței substanței asupra formei la situația de fapt ce formează obiectul acțiunii, apreciere ce revine în exclusivitate instanței naționale.

Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta - reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 43/DJRU din 6 iunie 2013, prin care B. a respins contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 24 din 13 martie 2013, cu privire la suma de 1.198.132 lei, compusă din contribuție la B. stabilită suplimentar în cuantum de 654.894 lei, majorări de întârziere în cuantum de 445.004 lei și penalități de întârziere în cuantum de 98.234 lei, decizie emisă în baza raportului de inspecție fiscală cu același număr, pentru perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2011.

Contribuția a fost stabilită în temeiul prevederilor succesive ale art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, privind B., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările aduse prin pct. 7 din O.G. nr. 25/2008 și apoi prin pct. 10 al O.U.G. nr. 15/2010, așa cum a modificat prin Legea de aprobare nr. 167/2010, corespunzător perioadelor de activitate a fiecărei norme, fiind datorată de operatorii economici (producători și importatori) care introduc pe piața națională ambalaje de desfacere și bunuri ambalate, pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obiectivelor anuale de valorificare sau incinerare în instalații cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje prevăzute de legislația în vigoare și contestațiile efectiv valorificate sau incinerate cu recuperare de energie.

Potrivit art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005, privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, obligația de valorificare ce revine operatorilor economici indicați mai sus se îndeplinește individual, pentru ambalajele sau deșeurile de ambalaje de la propriile produse introduse pe piața națională, sau prin intermediul unui operator economic autorizat în acest sens, metodele de realizare a obiectivelor de valorificare fiind stabilite prin art. 33 - 35 din Ordinul nr. 578/2006, pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la B.

Prin sentința recurată s-a reținut, în esență, că obligația de plată a contribuției la B. a fost stabilită în mod legal în sarcina reclamantei, pentru că:

- în contractele de vânzare - cumpărare a deșeurilor încheiate de recurenta - reclamantă cu alți operatori economici nu există nici o clauză din care să rezulte asumarea de către cumpărători a obiectivelor de valorificare și reciclare a deșeurilor reclamantei;

- noțiunile de „valorificare” și „reciclare” sunt distincte, iar contractele de vânzare - cumpărare fac doar dovada îndeplinirii obiectivului de valorificare a deșeurilor, nu și a obiectivului de reciclare prevăzut de H.G. nr. 621/2005;

- au fost depuse autorizații de mediu doar pentru doi parteneri contractuali, SC D. SRL și SC E. SRL, iar acestea vizează doar activitatea de comerț cu deșeuri ori de colectare a deșeurilor, nicidecum de valorificare ori reciclare;

- nu au fost îndeplinite cerințele art. 33 din Metodologia aprobată prin Ordinul C. nr. 578/2006, care impuneau ca în documentele de însoțire a deșeurilor de ambalaje să se menționeze dacă încredințarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare și să fie prezentate documente justificative din care să rezulte situația deșeurilor de ambalaje generate și a propriilor ambalaje preluate sau colectate de pe piață, încredințarea lor unui operator economic valorificator, pe bază de contract, și situația eliberată de către operatorul economic valorificator, cu privire la cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate, evidențiate distinct, pe tipuri de material, precum și metoda de valorificare.

Sub acest ultim aspect, în sentință s-a reținut că adeverințele de care se prevalează reclamanta atestă doar că operatorii economici cărora le-a înstrăinat diferite deșeuri le-au preluat în scop de valorificare, nicidecum pentru reciclare, precum și că aceștia au înstrăinat, la rândul lor, deșeurile din ambalaje.

Instanța de control judiciar reține că distincția pe care judecătorul fondului a făcut-o între noțiunile de „valorificare” și „reciclare” a deșeurilor din ambalaje, în contextul obligației de plată a contribuției, se bazează pe o interpretare distorsionată a prevederilor O.U.G. nr. 78/2000, privind regimul deșeurilor, aprobată prin Legea nr. 426/2001, a O.U.G. nr. 196/2005, privind B., și a legislației secundare adoptate în baza lor, cu conținutul în vigoare în perioada de referință.

Astfel, art. 3 din O.U.G. nr. 78/2000 stabilește, drept obiective prioritare ale gestionării deșeurilor, pe de o parte, prevenirea sau reducerea producerii de deșeuri și a gradului de periculozitate al acestora și, pe de altă parte, reutilizarea, valorificarea deșeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt proces prin care se obțin materii prime secundare ori utilizarea deșeurilor ca sursă de energie.

Reciclarea, definită în Anexa 1/A, lit. e) a O.U.G. nr. 78/2000 drept „operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor pentru scopul original sau pentru alte scopuri” nu este, așadar, o noțiune distinctă și exterioară aceleia de „valorificare”, ci una dintre formele de valorificare detaliate în Anexa 2B a ordonanței de urgență.

Este adevărat că terminologia folosită în art. 14 din H.G. nr. 621/2005, în care sunt prevăzute obiectivele care trebuie atinse la nivel național, ar putea duce la concluzia că sunt instituite distinct obiective privind valorificarea sau incinerarea în instalații cu recuperare de energie și obiective privind reciclarea, dar art. 2 din Metodologia (2006) aprobată prin Ordinul nr. 578/2006, care se referă la modul de calcul al contribuției în litigiu, clarifică noțiunile și face referire la trei componente ale îndeplinirii obiectivului anual de valorificare, care trebuie realizate cumulativ:

a) cantitatea de deșeuri Q1 ce trebuie valorificată prin reciclarea fiecărui tip de material de ambalare pentru care sunt prevăzute în H.G. nr. 621/2005 obiective minime de valorificare prin reciclare;

b) cantitatea de deșeuri Q2 ce trebuie valorificată prin reciclare, suplimentar față de cantitățile prevăzute la lit. a), pentru îndeplinirea componentei de valorificare prin reciclare prevăzute în H.G. nr. 621/2005, cantitate ce se poate realiza prin valorificarea prin reciclare a oricărui tip de material;

c) cantitatea de deșeuri Q3 ce trebuie valorificată suplimentar față de cantitățile prevăzute la lit. a) și b), pentru îndeplinirea obiectivului de valorificare prevăzut în H.G. nr. 621/2005, cantitate ce se poate realiza prin oricare metodă de valorificare sau prin incinerarea în instalații de incinerare cu recuperare de energie a oricărui tip de material.

Motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. sunt, așadar, întemeiate, fiind lipsite de fundament legal și contradictorii considerentele și concluziile instanței de fond, în sensul că actele depuse la dosar pot face dovada îndeplinirii obiectivului de valorificare, dar nu dovedesc și îndeplinirea obiectivului de reciclare, fără o analiză clară și detaliată care să aibă în vedere fiecare dintre componentele obiectivului a cărui neîndeplinire atrage obligația de plată a contribuției prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005: valorificare prin reciclare, valorificare prin altă metodă sau incinerare în instalații cu recuperare de energie, în funcție de tipul de material încredințat spre valorificare și cu luarea în considerare a cerințelor cantitative stabilite prin H.G. nr. 621/2005 și prin art. 32 din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 578/2006.

Referitor la interpretarea dată de autoritatea de mediu dispozițiilor legale incidente în cauză, în sensul că stabilirea obligației de plată a contribuției ar fi justificată de nerespectarea unor cerințe de ordin formal în privința documentelor justificative prevăzute de art. 33 alin. (3) și (4) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 578/2006, în special lipsa din contracte și din documentele de însoțire a deșeurilor a mențiunii privind scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare, contrar judecătorului fondului, Înalta Curte o consideră excesiv de formalistă și de natură să rupă echilibrul rezonabil dintre măsura administrativă dispusă și împrejurările care au generat-o.

În același sens s-a pronunțat relativ recent Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, fiscal, și prin Decizia nr. 1991 din 13 mai 2015.

În speță, situația de fapt este diferită față de ceea ce rezultă din considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 7862 din 18 decembrie 2013, unde s-a reținut că reclamanta a predat deșeurile din ambalaje în baza unor contracte de vânzare - cumpărare cu clauze specifice, în loc să le încredințeze în scopul prevăzut de H.G. nr. 621/2005 și Ordinul nr. 578/2006, pentru că la filele 106 - 141 ale dosarului de fond au fost depuse înscrisuri provenind de la operatorii care au preluat deșeurile, în care se menționează scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare prevăzut de art. 621/2005.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de fond referitoare la îndeplinirea obiectivelor de valorificare și efectiva reciclare a deșeurilor din ambalaje, este întemeiată critica recurentei - reclamante, legată de respingerea greșită a probei solicitate la termenul din 22 ianuarie 2014, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și 330 alin. (3) C. proc. civ., constând în punctul de vedere al unui specialist în domeniu.

Instanța a reținut, în încheierea de la termenul respectiv, că proba nu este utilă, pentru că pârâta nu a contestat predarea ambalajelor spre valorificare, unor terți contractanți, societăți specializate în reciclarea deșeurilor, pentru ca în final, în motivarea sentinței, să afirme că nu s-a făcut dovada reciclării.

Toate motivele expuse conduc către soluția admiterii recursului și casării sentinței cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca instanța să cerceteze îndeplinirea condițiilor de fond privind obiectivele de valorificare a deșeurilor, scop în care este necesară administrarea probei de specialitate menționate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC F. SRL (fosta SC A. SRL) împotriva sentinței civile nr. 57 din 27 februarie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2016.