ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1405/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 22 iulie 2011, sub nr. 54611/3/2011, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Garda Financiară - Comisariatul General, Compania Națională de Transporturi Aeriene Române B., SC C. SA și Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, revizuirea unor hotărâri judecătorești, printre care și a sentinței civile nr. 973A din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x2003.

În motivarea cererii, revizisentul a arătat, în esență, ca prin decizia din 14 septembrie 2010, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omuiui, Statul român a fost condamnat pentru încălcarea dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și că, urmare neexecutării integrale a unor hotărâri judecătorești, a fost lipsit de unele drepturi salariale și conexe, care i-au cauzat grave prejudicii.

Revizuentul a arătat că efectele negative ale nerespectării hotărârilor judecătorești încalcă normele legale, autoritatea judecătorească și dreptul de proprietate, prin înfrângerea și disprețul manifestat față de drepturile câștigate și de principiul stabilității raporturilor juridice.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Revizuentul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intimat, și a Agentului Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cererea de revizuire a fost precizată la 23 aprilie 2012 și 22 iunie 2012.

Prin încheierea din 21 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a dispus disjungerea cererii de revizuire formulate și precizate de revizuentul A. privind sentința civilă nr. 973A din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la data de 25 iunie 2015.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a apreciat că cererea de revizuire nu poate avea ca obiect decât o singură hotărâre judecătorească, conform dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest motiv, a reținut că, pentru justa soluționare a cauzei, pentru pronunțarea unor soluții legale și pentru respectarea individualității fiecărei hotărâri judecătorești, față de care a fost formulată cererea de revizuire, se impune disjungerea acesteia.

Prin încheierea din 25 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2015, Tribunalul București, secția a VlIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

Urmare declinării, pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 10 iulie 2015, sub nr. 18866/3/2015**.

Prin sentința civilă nr. 150 din 5 februarie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de revizuire, formulată de revizuentul A. împotriva sentinței civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca neîntemeiată.

Instanța de fond a soluționat cauza din perspectiva prevederilor art. 317 C. proc. civ., făcând referire la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mitrea contra României, prin care s-a analizat modalitatea în care soluționarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, de către instanțele interne, poate determina afectarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Tribunalul a considerat că statuările Curții Europene a Drepturilor Omului prin decizia mai sus menționată sunt în acord cu reglementarea contestației în anulare în dreptul intern, care are natura unei căi extraordinare de atac, de retractare, care poate fi exercitată în condițiile prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.

Instanța de fond a reținut că aceste cazuri nu se referă la greșeli de judecată (motiv de reformare a hotărârii) sau la modalitatea de apreciere a probelor administrate într-un proces și că revizuentul nu a invocat vreunul dintre motivele stipulate de art. 317-318 C. proc. civ. și nici critici referitoare la sentința care a făcut obiectul contestației în anulare, care a fost schimbată în căile de atac.

Împotriva acestei sentințe a formulat, în termenul legal, apel revizuentul A. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 30 martie 2016, sub același număr de dosar.

Intimata SC C. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 792A din 31 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-revizuent A. împotriva sentinței civile nr. 150 din 5 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a lIl-a civilă, în contradictoriu cu intimații Compania Națională de Transporturi Aeriene Române B., SC C. SA, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Agenția Națională de Administrare Fiscală, a dispus anularea sentinței apelate și a fixat termen pentru evocarea fondului la 16 ianuarie 2017.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut ca obiectul învestirii primei instanțe îl constituie cererea formulată de către apelantul-revizuent, precizată succesiv, prin care a solicitat revizuirea sentinței civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în baza art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

A constatat că, prin sentința apelată, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire, făcând aplicarea prevederilor art. 317 și art. 318 C. proc. civ., pronunțându-se, în mod eronat, asupra unei contestații în anulare.

Ca atare, a reținut că au fost încălcate atât prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora instanța trebuie să se pronunțe asupra obiectului dedus judecății, precum și principiul disponibilității care guvernează procesul civil.

Nefondate au fost considerate susținerile apelantului-revizuent, potrivit cărora tribunalul nu ar fi fost competent material să soluționeze cererea, față de prevederile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. Aceasta deoarece obiectul cererii de revizuire viza sentința civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată în Dosarul nr. x/2003 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sens în care erau aplicabile prevederile art. 322 și urm. C. proc. civ., iar nu cele ale art. 317 și urm., din același act normativ, în condițiile în care, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba obiectul sau cauza acțiunii.

Contrar susținerilor apelantului-revizuent, instanța de apel a considerat că tribunalul era competent, din punct de vedere material, să pronunțe sentința, conform prevederilor art. 323 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea care face obiectul căii extraordinare de atac a fost pronunțată de către tribunal, sintagma "instanță" din cuprinsul dispozițiilor legale menționate referindu-se la tribunal, iar nu la secțiile acestuia.

În ceea ce privește criticile potrivit cărora sentința civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost casată în totalitate și nu mai putea face obiectul unei cereri de revizuire, precum și cele potrivit cărora una dintre părțile intimate nu avea calitate procesuală pasivă în revizuire, instanța de apel a apreciat că nu pot fi analizate decât o dată cu fondul cererii de revizuire.

Constatând că sentința apelată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 105 alin. (2) teza a I a C. proc. civ., sens în care, făcând aplicarea art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. și observând că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul făra a intra în cercetarea cererii de revizuire, a admis apelul, a anulat sentința apelată, stabilind termen de judecată pentru evocarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 12 A din 16 ianuarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Compania Națională de Transporturi Aeriene Române B. și Agenția Națională de Administrare Fiscală. A respins cererea de revizuire promovată în contradictoriu cu acești intimați, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de revizuire, formulată în contradictoriu cu intimata SC C. SA, ca inadmisibilă și, aplicând dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a dispus obligarea apelantului-revizuent la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata SC C. SA.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește cadrul procesual al cererii de revizuire, Curtea a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Compania Națională de Transporturi Aeriene Române.

Soluționând excepția, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a dispus admiterea acesteia și a respins cererea de revizuire, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasiva.

În acest sens, a reținut că prin sentința civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, obiect al cererii de revizuire, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților D. și SC E. SA (în prezent SC C. SA).

A constatat că intimații Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Compania Națională de Transporturi Aeriene Române nu au calitate procesuală pasivă în cererea de revizuire, nefiind justificată identitatea dintre aceste părți și persoanele care urmează a fi obligate în raportul juridic dedus judecății.

La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2017, Curtea, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire, dispunând admiterea acesteia pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, poate fi cerută în cazurile prevăzute la pct. 1-10 din același act normativ.

A apreciat că sentința civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a cărei revizuire se solicită, nu a rămas definitivă în ceea ce privește soluția adoptată, ci a fost schimbată în tot, prin decizia civilă nr. 1165 din 9 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantul A. și obligării pârâților D. și SC E. SA București la plata sumei de 500.000.000 ROL, cu titlu de daune morale.

Ca atare, Curtea a reținut că, potrivit prevederilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., apelantul-revizuent nu avea deschisă calea revizuirii împotriva sentinței civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește excepția nulității deciziei civile nr. 1933 din 3 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2010, invocată de apelantul-revizuent, instanța de apel a reținut că este inadmisibilă, prin raportare la cadrul procesual al litigiului, precum și la faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță superioară Curții de Apel București.

Fața de aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea, reținând culpa procesuală a revizuentului, a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 4.000 RON către intimata SC C. SA, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse față de complexitatea cauzei și munca depusă de reprezentantul convențional al acesteia.

La 6 februarie 2017, a declarat recurs împotriva hotărârii instanței de apel și împotriva sentinței civile nr. 150 din 5 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015**, recurentul-revizuent A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 2 martie 2017, sub nr. 18866/3/2015**.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează motivele de nelegalitate invocate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4, 5 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs recurentul-revizuent a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii și cu nerespectarea formelor de procedură, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, cu încălcarea competenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a competenței Agentului Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu încălcarea principiului subsidiarității, al marjei de apreciere al obligațiilor pozitive și negative care revin Statului român prin decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la 14 septembrie 2010 în cauza Chiș contra României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 85 din 2 februarie 2011, prin care s-a dispus condamnarea Statului român, în baza art. 6 parag. (1) din Convenție, pentru neexecutarea sentinței civile nr. 2964 din 9 noiembrie 1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov și a sentinței civile nr. 7391 din 14 decembrie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.

Recurentul-revizuent a mai susținut că, după rămânerea definitivă a deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la 21 februarie 2011, instanțele naționale au pronunțat peste 100 de hotărâri greșite, cu consecința neexecutării hotărârii Curții Europene, motiv pentru care a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 6 parag. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De asemenea, recurentul-revizuent a învederat faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a respins solicitarea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile asupra chestiunilor de drept aplicabile în cauză și că instanța de apel a dat o dezlegare străină de natura pricinii, fără să arate motivul pentru care nu aplică procedura specială prevăzută de lege pentru soluționarea acestor pricini.

A menționat că sentința civilă nr. 150 din 5 februarie 2016 a fost pronunțată de o instanță necompetentă funcțional, respectiv de Tribunalul București, secția a III-a civilă, că secția a VlIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a Tribunalului București este instanța competentă, din punct de vedere funcțional, să soluționeze cererea de revizuire, deoarece hotărârile atacate au fost pronunțate în materia conflictelor de muncă.

Criticile recurentului-revizuent au vizat și faptul că instanța de apel a ridicat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Compania Națională de Transporturi Aeriene Române, care, până la judecarea pe fond a cererii de revizuire, au pus concluzii asupra normelor de procedură aplicabile în cauză, precum și asupra admisibilității acesteia.

În acest sens, a susținut că instanța avea obligația de a examina calitatea procesuală pasivă a pârâților înainte de administrarea probatoriului și efectuarea actelor de procedură față de persoane care nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Recurentul-revizuent a arătat că instanța de apel a respins excepția nulității deciziei nr. 1933 din 3 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2010, ca inadmisibilă, deși nu a fost în măsură să identifice hotărârea tribunalului, în raport de care această instanță a declinat competența în favoarea tribunalului, că această excepție poate fi invocată în orice fază a procesului, motiv pentru care nu este aplicabil principiul respectării gradelor de jurisdicție, fiind incidente normele favorabile respectării dreptului la un proces echitabil.

Criticile recurentului-revizuent au vizat, de asemenea, greșita invocare din oficiu a excepției inadmisibilității cererii de revizuire, întrucât decizia nr. 1933 din 3 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2010, prin care a fost declinată competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Tribunalului București, a intrat în autoritatea de lucru judecat, împreună cu toate încheierile interlocutorii și considerentele care au condus la adoptarea acestei soluții, că în situația în care cererea de revizuire era inadmisibilă, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuia să se pronunțe cu prioritate asupra acestei chestiuni.

A susținut că decizia instanței de apel încalcă Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 340 din 17 mai 2011, prin care s-a statuat că prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. sunt neconstituționale, în măsura în care acestea nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, a arătat că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 775 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2012, în care s-au reținut aspectele mai sus menționate de către Curtea Constituțională, cu referire la inadmisibilitatea cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., invocată de intimata SC C. SA prin întâmpinare.

Din perspectiva celor expuse, recurentul-revizuent a menționat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a nomelor incidente în cauză, care prevăd o procedură specială, hotărârea fiind nelegală, deoarece cuprinde aspecte străine de natura cauzei, în condițiile în care executivul nu a dispus, pe cale administrativă, nicio măsură din cele obligatorii pentru repunerea reclamantului în situația anterioară condamnării statului, iar instanțele, respingând redeschiderea procedurilor, hotărârea CEDO a rămas în continuare neexecutată, situație echivalentă cu negarea obligațiilor statului și a acestei hotărâri.

De asemenea, având în vedere faptul că decizia recurată a fost pronunțată în apel, deși în materia conflictelor de muncă legea prevede existența a două grade de jurisdicție, respectiv fond și recurs, a solicitat să fie reanalizată cererea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept aplicabile în cauză, prin raportare la faptul că toate neregulile procedurale au fost cauzate prin decizia nr. 1933 din 17 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2010, față de care instanțele inferioare în grad au apreciat că nu pot dispune.

Prin întâmpinarea formulată la data de 3 aprilie 2017, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimatul Ministerul Afacerilor Externe - Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 25 aprilie 2017, intimata SC C. SA a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin întâmpinarea formulată la 11 mai 2017, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Aceleași concluzii au fost formulate și de intimata Compania Națională de Transporturi Aeriene Române B. SA prin întâmpinarea depusă Ia data de 16 mai 2017.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 15 alin. (1) Iit. f1) din Legea nr. 147/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 3, 4, 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar analizării motivelor de recurs formulate de recurentul-revizuent, atât împotriva deciziei civile nr. 12A din 16 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cât și împotriva sentinței civile nr. 150 din 5 februarie 2016 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, se constată că Înalta Curte, prin încheierea din ședința publică din 19 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2015**, având în vedere că sentința civilă nr. 150 din 5 februarie 2016 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, a fost anulată de instanța de apel, că cererea de revizuire formulată împotriva sentinței civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003 a fost reținută, spre soluționare, în vederea evocării fondului, în raport de dispozițiile art. 299 C. proc. civ., s-a considerat învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 12A din 16 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, prin acest caz de recurs, se reglementează situația în care hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă.

În speță, cererea de revizuire a fost îndreptată împotriva sentinței civile nr. 973A din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Or, potrivit dispozițiilor art. 323 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere".

Prin urmare, competența de soluționare a cererii de revizuire, formulată împotriva sentinței civile nr. 973A din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, revenea Tribunalului București.

Este real că revizuentul a introdus cererea de revizuire inițial la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, însă, prin încheierea din 25 iunie 203.5, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2015, competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

Susținerea recurentului-revizuent, în sensul că soluționarea cererii de revizuire revenea secției pentru conflicte de muncă și asigurări sociale și nu secției civile, întrucât hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat a fost pronunțată de secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București este nefondată, întrucât dispozițiile art. 323 alin. (1) C. proc. civ. vizează "instanța care a dat hotărârea a cărei revizuire se solicită" și nu secțiile acesteia.

Or, sentința civilă nr. 973A din 24 noiembrie 2003, a cărei revizuire s-a cerut, fiind pronunțată de tribunal, acestei instanțe îi revenea competența de soluționare a cererii de revizuire, conform prevederilor art. 323 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat de recurentul-revizuent pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat, pentru următoarele argumente:

Art. 304 pct. 4 C. proc. civ. vizează cazul de casare, în ipoteza în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În doctrină s-a considerat ca acest motiv de recurs semnifică "un exces de putere", care constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat și imixtiunea acestora în atribuțiile puterii legislative sau executive.

În literatura de specialitate s-a apreciat că formele de manifestare a excesului de putere constau în săvârșirea de către instanță a unui act care intră în atribuțiile puterii legislative sau ale celei executive ori consfințirea, de către instanțele judecătorești, cu valoare legală, a unor texte abrogate, contestarea puterii legale a unor texte, aplicarea unei legi adoptate înainte de intrarea în vigoare a acesteia sau pronunțarea pe cale de dispoziții generale.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că simpla mențiune a faptului că decizia recurată a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu este de natură să atragă incidența cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Cât privește motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același act normativ.

Nulitatea actului de procedură este sancțiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parțial de efectele firești.

Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă dreptui comun în materia nulităților actelor de procedură, astfel încât motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din același Cod, poate fi invocat în cazul neregularităților procedurale săvârșite de instanță, altele decât cele menționate la pct. 1-4 ale art. 304 din actul normativ menționat, precum și în situația nesocotirii unor principii ale procesului civil, altele decât cele care sunt sancționate prin celelalte motive de recurs.

Acest caz de nelegalitate al unei hotărâri judecătorești poate fi invocat în situația încălcării dreptului la apărare, judecării pricinii în lipsa părții care nu a fost legal citată, nerespectării principiului oralității, nesemnării minutei de către judecători, lipsei încheierii de dezbateri, aplicării greșite a unor texte de lege și nesocotirii principiului contradictorialității sau publicității dezbaterilor.

Înalta Curte reține că, în cauză, nu se poate identifica vreunul din cazurile mai sus expuse sau vreun act procedural întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent, care să fi produs părții recurente o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestuia, ci, dimpotrivă, constată că decizia recurată a fost pronunțată de instanța de apel în condițiile legii, cu respectarea normelor procedurale.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., "modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legai ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Potrivit acestor dispoziții legale, două sunt ipotezele care pot atrage modificarea hotărârii recurate, și anume atunci când aceasta este lipsită de temei legal (aspect care vizează situațiile în care considerentele hotărârii nu permit identificarea dispozițiilor legale care susțin rezolvarea dată litigiului sau când hotărârea nu este motivată în drept), respectiv când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (situație în care instanța a evocat normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le-a interpretat sau aplicat eronat).

În speță, recurentul-revizuent a invocat nelegalitatea deciziei civile nr. 12 A din 16 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, arătând că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale și a procedurii speciale aplicabile.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că instanța de apel, în mod legal, a stabilit cadrul procesual, invocând din oficiu, în condițiile prevăzute de art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților Agenția Națională de Administrare Fiscală, Agentul Guvernamental Ia Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Compania Națională de Transporturi Aeriene Române, în condițiile în care acești intimați nu au avut calitatea de parte în litigiul soluționat prin sentința supusă revizuirii.

Pe de altă parte, excepția lipsei calității procesuale, fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie, care vizează încălcarea unor norme cu caracter imperativ poate fi invocată în orice stadiu al procesului, inclusiv în căile de atac, de orice persoană interesată din proces sau de către instanță, din oficiu.

Motivul de recurs care privește respingerea de către instanța de apel a excepției nulității deciziei nr. 1.933 din 3 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2010, prin care a fost declinată competența de soluționare a cererii de revizuire, formulată de revizuentul A. în favoarea Tribunalului București, este nefondat.

Înalta Curte constată că modalitatea de soluționare a acestei excepții nu putea forma obiectul unei critici în apel, prin raportare la obiectul litigiului și la faptul că legiuitorul nu a atribuit în competența instanței de apel soluționarea aspectelor care vizează nelegalitatea unei hotărâri pronunțate de o instanță superioară în grad, competență stabilită prin art. 3 C. proc. civ.

Cât privește critica recurentului-revizuent, referitoare la faptul că, în mod greșit, instanța de apel a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire, Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată, deoarece, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în revizuire, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea căii extraordinare de atac și la faptele pe care se întemeiază.

Astfel, instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac a revizuirii trebuie să verifice, prioritar, dacă hotărârea care se solicită a fi revizuită face parte dintre cele menționate de art. 322 C. proc. civ., respectiv dacă aceasta este o hotărâre rămasă definitivă în apel sau prin neapelare sau o hotărâre care evocă fondul. Ulterior constatării îndeplinirii acestor condiții premise, instanța trebuie să procedeze la examinarea motivelor invocate de revizuent, din perspectiva încadrării acestora în cazurile de revizuire prevăzute art. 322 pct. 1-10 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, nu poate forma obiect al cererii de revizuire, având în vedere că aceasta nu a rămas definitivă în ceea ce privește soluția adoptată, ci a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1165 din 9 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că, potrivit prevederilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., apelantul-revizuent nu avea deschisă calea revizuirii împotriva sentinței civile nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Or, nefăcând parte din categoria hotărârilor care pot fi atacate cu revizuire (hotărâre rămasă definitivă în apel sau prin neapelare sau hotărâre dată de o instanță de recurs, care evocă fondul), Înalta Curte constată că decizia curții de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează regimul juridic al acestei căi extraordinare de atac.

Criticile reeurentului-revizuent constând în faptul că decizia atacată încalcă decizia nr. 233 din 15 februarie 2017, pronunțată de Curtea Constituțională a României nu pot fi primite.

Prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 340 din 17 mai 2011, Curtea Constituțională a statuat, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ., că, "în măsura în care aceste prevederi legale nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se ajunge la lipsirea de conținut a unui drept garantat de Constituția României.

Din aceste considerente rezultă că, pentru a fi incidență în cauza decizia Curții Constituționale, hotărârea care se cere a fi revizuită trebuie să fi făcut analiza Curții Europene a Drepturilor Omului, care sa fi constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale.

Înalta Curte reține că prin Hotărârea pronunțată în cauza Chiș contra României din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 85/2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului reeurentului-revizuent la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în sensul că autoritățile nu au depus eforturile necesare pentru a executa integral și în timp util sentința civilă din 9 noiembrie 1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov și sentința civilă din 14 decembrie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.

Ca atare, sentința civilă nr. 973 din 24 noiembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, nu a făcut obiectul examinării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nefiind constatate încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale de către instanța de contencios european.

Înalta Curte, contrar susținerilor recurentului-revizuent, constată, de asemenea, că decizia atacată nu încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 775 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost respinsă cererea de revizuire formulată de acesta împotriva deciziei civile nr. 554 din 16 februarie 2000, pronunțată de aceeași instanță.

Cu toate că instanța a reținut, în considerentele hotărârii, aspectele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2017, a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de revizuire, întrucât decizia civilă nr. 554 din 16 februarie 2000, pronunțată în recurs de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, vizează sentința civilă nr. 286 din 11 ianuarie 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și nicidecum una dintre sentințele expres menționate în hotărârea instanței de contencios european, prin care s-a constatat încălcarea drepturilor revizuentului.

Nici solicitarea recurentului-revizuent privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, referitoare la căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în materia conflictelor de muncă nu poate fi primită, întrucât această procedură este prevăzută de lege doar în cazul litigiilor promovate după intrarea în vigoare a C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv 15 februarie 2013.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, prevederile acestui act normativ se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare.

Cererea de chemare în judecată formulată în cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Ia data de 1 martie 1999, când erau în vigoare prevederile C. proc. civ. de la 1865, care nu au reglementat o astfel de procedură pentru procesele pornite sub imperiul său.

În ceea ce privește susținerea recurentului-revizuent privind încălcarea de către instanța de apel a principiului subsidiaritații, al marjei de apreciere și al obligațiilor pozitive și negative care revin Statului Român prin decizia pro­nunțată la 14 septembrie 2010 în cauza Chiș contra României, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât această hotărâre vizează încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la sentințele din 9 noiembrie 1992, pronunțată de Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov și din 14 decembrie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, iar nu cu privire la hotărârea care face obiectul cererii de revizuire.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că niciuna din criticile formulate de recurentul-revizuent nu se circumscrie cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 3, 4, 5 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) din același act normativ, va respinge recursul formulat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei nr. 12A din 16 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-revizuent, căzut în pretenții, la plata sumei de 2.142,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimata SC C. SA, conform facturii din 13 februarie 2017, emisă de Cabinet de avocat F. și extrasului de cont.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de recurentul-revizuent A. împotriva deciziei nr. 12A din 16 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 2.142,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata SC C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2017.