ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 995/2017

Decizia nr. 995/2017 După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Cererea de revizuire; Prin cererea formulată la data de 30 iunie 2016 și înregistrata la Curtea de Apel București sub nr. x/2/2016, numiții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y. și A.A., întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 și 9 C. proc. civ., au solicitat revizuirea Deciziei nr. 2200 din data de 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014.

Revizuenții au motivat faptul că problema dedusă judecății a format și obiect al Dosarului nr. x/3/2014, soluționat prin sentința civilă nr. 3154 din 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, rămasă definitivă prin Decizia nr. 462 din 29 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în care s-a pronunțat o decizie contrară, dosarele având același obiect, respectiv majorarea salariilor de bază ale reclamanților, începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indicele prețurilor de consum comunicate de B.B. aferent anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012, conform art. 102 lit. d) alin. (1) din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul C.C.

pe anii 2010-2012, aceeași cauză și aceleași părți. S-a invocat și faptul că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 3154 din 31 martie 2015, pronunțată de secția a VllI-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, rămasă definitivă prin Decizia nr. 462 din 29 ianuarie 2016, autoritate ce nu a fost invocată în Dosarul nr. x/3/2014 în care s-a pronunțat Decizia nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Totodată, prin art. 26 din Hotărârea nr. 837 din 11 noiembrie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii face referire la uniformizarea practicii instanțelor în cauzele declanșate de salariați împotriva C.C., având ca obiect majorarea salariilor în raport de indicele de inflație.

Prin cererea modificatoare și precizatoare, depusă la data de 22 iunie 2016 Ia Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, semnată de toți revizuenții, s-a făcut precizarea că cererea de revizuire este formulată și de numiții T., U., V., iar în cauză sunt incidente și prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, că instanța nu a înțeles natura juridică a conflictului dedus judecății și s-au pronunțat asupra unor fapte și elemente ce nu au legătură cu prezentul dosar. La data de 27octombrie 2016, revizuenta Y., prin avocat Otilia Stoica, a formulat cerere de completare a cererii de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc.

civ., arătând, în sinteză, că drepturile cerute de angajații pârâtei C.C. izvorăsc din același raport juridic, iar dată fiind faptul că, în calea de atac a apelului, se pronunțaseră până la 17 noiembrie 2015 soluții contradictorii în dosare având aceeași cauza și același obiect, în cadrul ședinței de unificare a practicii din data de 24 noiembrie 2015, magistrații Curții de Apel București au decis că salariații pârâtei au dreptul legal la a obține drepturile salariale solicitate. însă, prin Decizia civilă nr. 2200 din 27 aprilie 2016, instanța de apel a respins cererile angajaților C.C., aspect ce reprezintă o încălcare flagranta a regulilor instituite prin procesul-verbal de unificare a practicii din 24 noiembrie 2015, dar și a prevederilor art. 991 din Legea nr. 303/2004.

A mai susținut revizuenta că, prin pronunțarea Deciziei nr. 2200 din 27 aprilie 2016, completul de judecata a refuzat să își Însușească punctul de vedere adoptat, în majoritate, de magistrații Curții de Apel în luna noiembrie 2015, deși o atare conformare era necesară pentru garantarea principiilor preeminentei dreptului și securității juridice, previzibilității și egalității în fata legii, protejate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. A mai susținut revizuenta că salariaților care au avut neșansa de a fi părți în Dosarul nr. x/3/2014 al Curții de Apel București, li s-a aplicat un tratament discriminatoriu față de ceilalți salariați ai pârâtei aflați în situații identice, ale căror pretenții au primit soluții favorabile, prin hotărâri definitive ale Curții de Apel București.

S-a mai invocat și faptul că nu a existat o motivare prin care completul de judecata să justifice soluția diametral opusă soluției unitare adoptate în urma ședinței de unificare a practicii din noiembrie 2015. Or, în lumina regulilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în vederea respectării prevederilor art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, statuarea în sens contrar practicii unei instanțe, respectiv revirimentul jurisprudențial ar fi posibilă numai dacă ar fi justificat de schimbarea stării de fapt, de o nouă interpretări a legii, ceea ce nu este cazul în speță, practica instanței de apel, atât înainte, cât și după pronunțarea Deciziei nr. 2200 din 27 aprilie 2016, fiind în sensul menținerii soluțiilor date de tribunal și recunoașterii drepturilor salariaților intimatei, prevăzute de art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul Colectiv de Muncă.

Prin Decizia nr. 894 din 15 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ., fiind declinată competența materială de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în favoarea Înaltei Curții de Casație și Justiție. l. Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia. Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de lege și impun, pentru fiecare în parte, îndeplinirea unor condiții specifice, iar potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază. Dispoziția legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează, în speță, instanța urmând a examina admisibilitatea cererii de revizuire, din perspectiva îndeplinirii condițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Conform art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Din interpretarea textului de lege arătat rezultă că, pentru a se putea invoca motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții, și fie vorba despre hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, să fie vorba despre hotărâri definitive .contradictorii, să fie vorba de hotărâri pronunțate cu privire la același litigiu, adică să existe triplă identitate de elemente, părți, obiect și cauză, iar în cel de-al doilea proces, să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunțe cu privire la aceasta.

Dispozițiile legale redate reprezintă, prin urmare, remediul pentru situația în care se ajunge Ia încălcarea autorității de lucru judecat prin pronunțarea a două hotărâri contrare, soluționarea unei cereri de revizuire, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupunând ca instanța să verifice strict incidența autorității de lucru judecat a primei hotărâri în raport de hotărârea a cărei revizuire se solicită.

În cauza dedusă judecății prin prezenta cerere de revizuire, a fost invocată contrarietatea Deciziei nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apei București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, cu sentința civilă nr. 3154 din 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 462 din 29 Ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Analizând conținutul celor doua decizii, din perspectiva condițiilor ce se impun a fi îndeplinite pentru a fi incidente dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: Pe de o parte, prin cererea precizata, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2014, la data de 17 aprilie 2014, reclamantul D.D. în numele a unui număr de 656 de salariați din sediul central al pârâtei, între care și numita A.A., a 27 de salariați din E.E. Cluj, precum și a unui număr de 39 de salariați din E.E.

Craiova au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.C., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia ia majorarea salariilor de bază începând cu data de 07 aprilie 2012, cu indicii prețurilor de consum comunicați de B.B., aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul pârâtei pe anii 2010-2012 și la plata către reclamanți într-o singură etapă, a sumelor de bani reprezentând diferențele salariale rezultate în urma aceste majorări salariale, începând cu data de 7 aprilie 2012, până la rămânerea definitivă hotărârii judecătorești. Prin sentința civilă nr. 3154 din data de 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014, a fost admisă cererea de chemare in judecata, precizată, formulată de reclamantul D.D., în numele și pentru membrii săi.

Prima instanță a reținut, în sinteză, că prevederile art. 102 alin. (1) pct. d din Contractul Colectiv de Muncă din C.C. pe anii 2008-2009, înregistrat din 11 august 2008, astfel cum au fost modificate prin actul adițional nr. 3 la respectivul contract, precum și prevederile art. 102 alin. (1) pct. d) ale Contractului Colectiv de Muncă încheiat pe anii 2010-2012, ale cărui prevederi au încetat la data de 7 aprilie 2012 sunt aplicabile în raport de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 130/1996 privind caracterul obligatoriu al contractului colectiv de muncă și de prevederile art. 41 alin. (5) din Constituția României, precum și în raport de dispozițiile art. 236 alin. (4) și art. 243 alin. (1) C. muncii.

Totodată, din analiza clauzelor prevăzute în art. 102 din cele două contracte colective de muncă, se reține că acest articol cuprinde două clauze distincte în ceea ce privește drepturile salariale recunoscute de angajator salariaților unității. Astfel, la art. 102 alin. (1) lit. a), angajatorul a stabilit posibilitatea de a efectua majorări salariale, în raport cu posibilitățile financiare ale societății, iar la lit. d) a aceluiași articol s-a prevăzut compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, comunicat de B.B., fără însă ca această majorare salarială să fie condiționată de "posibilitățile financiare ah societății", cele două posibilități de modificare a drepturilor salariale având regim juridic diferit.

Prin Decizia nr. 462 din 29 ianuarie 2016 a Curții de Apei București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost anulată, în parte, sentința atacată, în măsura atrasă de renunțarea la judecată a reclamantului F.F., fiind respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă C.C., în contradictoriu cu intimatul-reclamant D.D., în numele și pentru membrii săi, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond. Instanța a reținut, în sinteză, că dreptul pretins este reglementat în mod imperativ de contractul colectiv de muncă aplicabil, existența lui nefiind afectată de condiția disponibilităților financiare ale angajatorului.

în scop contrar nu poate fi invocat art. 36 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, dată fiind relația dintre lege și contractul colectiv de muncă, rezolvată de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 130/1996 în beneficiul acestuia din urmă când cuprinde drepturi mai favorabile, înțelegând prin aceasta conținutul, urnitele, condițiile în care se nasc și se exercită, mai puțin oneroase, constrângătoare. Pe de o parte, valoarea și efectele contractului colectiv de muncă pe anii 2010-2012 se stabilesc după legea în vigoare la momentul încheierii lui, în speță, Legea nr. 130/1996, fiindu-i inaplicabile exigențele Legii nr. 62/2011. Pe de altă parte, raportul lege-contract colectiv de muncă este reglementat în același fel și de legea ulterioară, prin art. 132 alin. (2). Or, având în vedere că la încheierea convenției colective legea are caracter minimal, ea nu va putea fi invocată în detrimentul contractului, cu scopul de-a obține înlăturarea lui din proces, de manieră incidentală.

Ineficientizarea clauzelor unui contract colectiv de muncă pentru că nu respectă dispoziții imperative ale legii nu s-ar putea obține decât în cadrul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 130/1996 (în același fel și art. 142, din Legea nr. 62/2011), adică al unei acțiuni în constatarea nulității (îndeobște prescrisă, ca putând fi exercitată numai pe durata existenței contractului, conform art. 268 (1) lit. d) C. muncii, art. 283 (1) lit. d) în reglementarea anterioară). Pe de altă parte, se reține că, prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/3/2014 la data de 26 martie 2014, un număr de aproximativ 180 de salariați ai C.C.

au solicitat în contradictoriu cu această parte ca să se dispună obligarea pârâtei la majorarea salariilor de bază ale acestora începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indici prețurilor de consum comunicați de B.B. aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C.C. pe anii 2010-2012 și la plata către reclamanți într-o singură etapă, a sumelor de bani, reprezentând diferențele salariale rezultate în urma aceste majorări salariale, începând cu data de 7 aprilie 2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. La termenul din data de 16 septembrie 2014 din Dosarul nr. x/3/2014, în vederea unei bune administrări a justiției, instanța a dispus disjungerea cauzei care face obiectul Dosarului nr. x/3/2014 și formarea de noi dosare în care să fie maxim cate 25 de reclamanți.

Cererea revizuenților din prezentul dosar, toți reclamanți în respectiva cauză, a fost înregistrată sub nr. x/3/2014 pe rolul Tribunalului București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Prin sentința civilă nr. 3157 din data de 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014, a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F.,G., H., I., J.. K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y. și A.A. fiind obligată pârâta C.C. la majorarea salariilor de bază ale reclamanților începând cu data de 07 aprilie 2012, cu indicii prețurilor de consum comunicați de B.B.

aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (2) Iit. d) din Contractul Colectiv de Muncă, încheiat la nivel de, C.C. pe anii 2010-2012 și la plata diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariilor de bază cu indicii prețurilor de consum comunicați de B.B. aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul Colectiv de Muncă încheiat pe anii 2010-2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii. În motivare s-a reținut, identic sentinței nr. 3354 din data de 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIlI-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014, caracterul fondat al pretențiilor reclamați lor.

Prin Decizia nr. 2200 din data de 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VlI-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C.C., în contradictoriu cu intimații-reclamanți, fiind schimbată sentința atacată în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Instanța a reținut, în sinteză, că soluția Tribunalului se bazează pe o greșită interpretare și aplicare a normelor juridice relevante în cauză omițând faptul că art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de C.C.

pe anii 2010-2012 se referă strict Ia ipoteza „compensări salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a prețurilor de consum, iar prin acțiune s-a solicitat „majorarea salariilor de bază . cu indicii prețurilor de consum", situație despre care vorbește art. 102 alin. (1) lit. a) din contractului colectiv de muncă și a cărei realizare este condiționată de posibilitățile financiare ale angajatorului. Cum C.C. a avut și are grave dificultăți financiare, nu erau îndeplinite cerințele decurgând din contractul colectiv de muncă pentru a se acorda majorarea cerută.

În același timp, prima instanță nu a înțeles să țină seama de dispozițiile imperative și de ordine publică ale art. 36 din Legea nr. 41/1994, potrivit cărora „salariile se compensează și se indexează, în raport cu posibilitățile financiare ale fiecărei societăți", în speță cu cele ale C.C., din interpretarea logico-gramaticală a art. 229 alin. (4) C. muncii rezultând doar valabilitatea acelor contracte colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, nu și a celor perfectate cu încălcarea prevederilor legale. Totodată, a reținut instanța de apel că în art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 se prevede că „clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege", iar în raport de dispozițiile art. 278 alin. (1) C. muncii, în cauza de față sunt aplicabile și dispozițiile art. 11 din N.C.C.

ce prevede că nu se poate deroga prin convenții de la legile care interesează ordinea publică. Față de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că, din perspectiva prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., există identitate de obiect și de cauză între litigiul ce a făcut al Dosarului nr. x/3/2014, soluționat prin sentința civilă nr. 3154 din 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 462 din 29 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și litigiu, ce a făcut obiect al Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, finalizat prin Decizia nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Astfel, ambele litigii au avut același obiect, anume recunoașterea drepturilor salariaților C.C., prin obligarea pârâtei la majorarea salariilor de bază începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indicii prețurilor de consum comunicați de B.B., aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012 și la plata către reclamanți a sumelor de bani reprezentând diferențele salariate rezultate în urma aceste majorări salariale începând cu data de 7 aprilie 2012, până la rămânerea definitivă hotărârii judecătorești. Totodată, există identitate de camă, întemeiată pe prevederile art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C.C. pe anii 2010-2012. Înalta Curte constată însă că, în ceea ce privește identitatea de părți, în speță se verifică numai parțial cerința art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Astfel, deși în ambele cauze figurează același pârât, respectiv C.C., în ceea ce privește reclamanții, numai numita A.A. figurează cu această calitate atât în Dosarul nr. x/3/2014, cât și în Dosarul nr. x/3/2014. Prin urmare, se constată că deși a existat identitate de obiect și cauză între litigiile ce au făcut obiectul Dosarelor nr. x/3/2014 și respectiv nr. x/3/2014 ale Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, există identitate de părți numai în ceea ce privește pe reclamanta A.A. și pârâta C.C., iar nu și în ceea ce îi privește pe ceilalți reclamanți.

Înalta Curte constată că identitatea de reclamanți sus-menționate există deși acțiunea ce a format obiect al Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost formulată de D.D., în numele și pentru membrii săi, deoarece, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată în recurs în interesul legii, sindicatele au calitate procesuala activă pentru promovarea unor acțiuni, în numele membrilor de sindicat. Prin urmare, faptul că acțiunea din Dosarul nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost promovată de D.D. nu schimbă concluzia identității parțiale de reclamanți din moment ce sindicatul a acționat ca reprezentant al salariaților, în numele și pentru membrii săi, titulari ai drepturilor din raportul juridic dedus judecății, iar nu pentru valorificarea drepturilor sale proprii.

Față de cele mai sus-arătate rezultă că, în sensul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluțiile diametral opuse, contradictorii, pronunțate prin sentința civilă nr. 3154 din 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă prin respingerea apelului, prin care a fost admisă acțiunea având ca obiect drepturi salarial, și respectiv prin Decizia nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIl-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care a fost respinsă acțiunea, o privesc numai pe reclamanta A.A., în contradictoriu cu pârâta C.C.

În consecință, nu se poate reține contrarietate în privința celorlalți revizuenți, câtă vreme în privința acestora nu se verifică tripla identitate de obiect, cauză și pani între litigiile ce au făcut obiect al Dosarelor nr. x/3/2014 și respectiv nr. x/3/2014 ale Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. De altfel, în cazul revizuenților A., B., C., D., E., F.,G., H., I.,J.,K.,L.,M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z. și Y. nici nu se invocă pronunțarea unor hotărâri contradictorii în litigii care să privească aceleași părți, având același obiect și temei juridic, ci se urmărește obținerea unei soluții favorabile de către salariații aflată în situație similară celor a căror acțiune a fost admisă.

Contrar susținerii acestor revizuenți, soluțiile obținute de alte părți în alte litigii, chiar dacă acestea ar viza circumstanțe asemănătoare sau chiar identice cu cele din procesul de față, nu pot fundamenta cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu asigură îndeplinirea cerinței identității de părți, enunțată mai sus. Înalta Curte mai reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează ia anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel ai îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia, Cu privire la această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

(reglementarea din V.C.P.C.) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni". (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009). De asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță (cauza Iordan Jordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a. instanțelor judecătorești, ; aceeași curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preț și mai ales, cu încălcarea principiului securității juridice. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru restul sistemului judiciar.

In realitate, soluțiile astfel pronunțate rămân la nivel de speță, Iară să "lege" în niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, în privința revizuenților care nu au fost reclamanți în Dosarul nr. x/3/2004 al Tribunalului București, se invocă practica neunitară a instanțelor de judecată, inerentă unui sistem de drept, cu mecanisme procedurale de unificare prevăzute de art. 329 și urm. C. proc. civ., iar nu caracterul contradictoriu al hotărârilor care sunt date în una și aceeași pricină, motiv pentru «are și pentru aceste considerente, cererea de revizuire nu se încadrează în prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ. Pentru aceste motive, având în vedere și prevederile 513 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită, în parte, cererea de revizuire împotriva Deciziei nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, să anuleze, în parte, decizia atacată, numai în privința revizuentei A.A. și să respingă cererea de revizuire formulată de toți ceilalți revizuenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite, în parte, cererea de revizuire îndreptată împotriva Deciziei nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în privința revizuentei A.A. Anulează, în parte, Decizia nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, doar în ceea ce o privește pe reclamanta A.A. Respinge cererea de revizuire formulată de toți ceilalți revizuenți: A., B., C., D., E., F.,G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.,R. , S., T., U.,V., X., Z. și Y., împotriva aceleiași decizii. Definitivă în ceea ce privește admiterea. Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la Completul de 5 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește respingerea.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2017.