ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 995/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 995/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr.

995/2017

După

deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I.

Cererea de revizuire;

Prin cererea formulată la

data de 30 iunie 2016 și înregistrata la Curtea de Apel București sub

nr. x/2/2016,

numiții

A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U.,

V., X., Z., Y. și A.A., întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin.

(1) pct. 5 și 9 C. proc. civ., au solicitat revizuirea Deciziei nr. 2200

din data de 27 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014.

Revizuenții

au motivat faptul că problema dedusă judecății a format

și obiect al Dosarului nr. x/3/2014, soluționat prin sentința

civilă nr. 3154 din 31 martie

2015, pronunțată

de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, conflicte de

muncă și asigurări sociale, rămasă definitivă

prin Decizia nr. 462 din 29 ianuarie 2016 a Curții de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, în care s-a pronunțat o decizie contrară, dosarele având același

obiect, respectiv majorarea salariilor de bază ale reclamanților,

începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indicele prețurilor de consum

comunicate de B.B. aferent anilor 2008-2011 și primului trimestru al

anului 2012, conform art. 102 lit. d) alin. (1) din Contractul Colectiv de

Muncă încheiat la nivelul C.C. pe anii 2010-2012, aceeași cauză

și aceleași părți.

S-a

invocat și faptul că a fost încălcată autoritatea de lucru

judecat a sentinței nr. 3154 din 31 martie 2015, pronunțată de secția

a VllI-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale,

rămasă definitivă prin Decizia nr. 462 din 29 ianuarie 2016, autoritate

ce nu a fost invocată în Dosarul nr. x/3/2014 în care s-a pronunțat Decizia

nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a

VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Totodată,

prin art. 26 din Hotărârea nr. 837 din 11 noiembrie 2015, Consiliul

Superior al Magistraturii face referire la uniformizarea practicii

instanțelor în cauzele declanșate de salariați împotriva C.C.,

având ca obiect majorarea salariilor în raport de indicele de inflație.

Prin

cererea modificatoare și precizatoare, depusă la data de 22 iunie

2016 Ia Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, semnată de

toți revizuenții,

s-a

făcut precizarea că

cererea de

revizuire este formulată și de numiții T., U., V., iar în

cauză sunt incidente și prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ., în sensul că instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut,

că instanța nu a înțeles natura juridică a conflictului

dedus judecății și s-au pronunțat asupra unor fapte și

elemente ce nu au legătură cu prezentul dosar.

La

data de 27octombrie 2016, revizuenta Y., prin avocat Otilia Stoica, a formulat

cerere de completare a cererii de revizuire, întemeiată pe prevederile

art. 509 alin. (1) pct.

5

și 8 C. proc. civ., arătând, în sinteză, că drepturile

cerute de angajații pârâtei C.C. izvorăsc din același raport

juridic, iar dată fiind faptul că, în calea de atac a apelului, se

pronunțaseră până la 17 noiembrie 2015 soluții

contradictorii în dosare având aceeași cauza și același obiect,

în cadrul ședinței de unificare a practicii din data de 24 noiembrie

2015, magistrații Curții de Apel București au decis că

salariații pârâtei au dreptul legal la a obține drepturile salariale

solicitate. însă, prin Decizia civilă nr. 2200 din 27 aprilie 2016,

instanța de apel a respins cererile angajaților C.C., aspect ce

reprezintă o încălcare flagranta a regulilor instituite prin

procesul-verbal de unificare a practicii din 24 noiembrie 2015, dar și a

prevederilor art. 991 din Legea nr. 303/2004.

A mai

susținut revizuenta că, prin pronunțarea Deciziei nr. 2200 din

27 aprilie 2016, completul de judecata a refuzat să își

Însușească punctul de vedere adoptat, în majoritate, de magistrații

Curții de Apel în luna noiembrie 2015, deși o atare conformare era

necesară pentru garantarea principiilor preeminentei dreptului și

securității juridice, previzibilității și

egalității în fata legii, protejate prin Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

A mai susținut

revizuenta că salariaților care au avut neșansa de a fi

părți în Dosarul nr. x/3/2014 al Curții de Apel București,

li s-a aplicat un tratament discriminatoriu față de ceilalți

salariați ai pârâtei aflați în situații identice, ale căror

pretenții au primit soluții favorabile, prin hotărâri definitive

ale Curții de Apel București. S-a mai invocat și faptul că

nu a existat o motivare prin care completul de judecata să justifice

soluția diametral opusă soluției unitare adoptate în urma

ședinței de unificare a practicii din noiembrie 2015. Or, în lumina

regulilor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în vederea respectării prevederilor art. 6 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

statuarea în sens contrar practicii unei instanțe, respectiv revirimentul

jurisprudențial ar fi posibilă numai dacă ar fi justificat de

schimbarea stării de fapt, de o nouă interpretări a legii, ceea

ce nu este cazul în speță, practica instanței de apel, atât

înainte, cât și după pronunțarea Deciziei nr. 2200 din 27

aprilie 2016, fiind în

sensul

menținerii soluțiilor date de tribunal și recunoașterii

drepturilor salariaților intimatei, prevăzute de art. 102 alin. (1) lit.

d) din Contractul Colectiv de Muncă.

Prin Decizia

nr. 894 din 15 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, a fost respinsă,

ca

tardiv formulată, cererea de revizuire întemeiată pe

dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și ca

inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 510 alin.

(2) C. proc. civ., fiind declinată competența materială de

soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în favoarea Înaltei Curții de Casație

și Justiție.

l. Cu

privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Revizuirea

reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce

oferă posibilitatea retractării unei hotărâri

judecătorești definitive care se vădește a fi

greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite

după pronunțarea acesteia.

Motivele

de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de lege și

impun, pentru fiecare în parte, îndeplinirea unor condiții specifice, iar

potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile sunt

limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se

întemeiază.

Dispoziția

legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra

unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se

fundamentează, în speță, instanța urmând a examina

admisibilitatea cererii de revizuire, din perspectiva îndeplinirii

condițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform

art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută

dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de

instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă

autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Din

interpretarea textului de lege arătat rezultă că, pentru a se

putea invoca motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

condiții, și fie vorba despre hotărâri pronunțate asupra

fondului sau care evocă fondul, să fie vorba despre hotărâri definitive

.contradictorii, să fie vorba de hotărâri pronunțate cu privire

la același litigiu, adică să existe triplă identitate de

elemente, părți, obiect și cauză, iar în cel de-al doilea

proces, să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat, sau chiar

dacă a fost invocată, instanța să fi omis a se

pronunțe cu privire la aceasta.

Dispozițiile

legale redate reprezintă, prin urmare, remediul pentru situația în

care se ajunge Ia încălcarea autorității de lucru judecat prin

pronunțarea a două hotărâri contrare, soluționarea unei

cereri de revizuire, întemeiate în drept pe

dispozițiile art. 509 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ. presupunând ca instanța să verifice strict

incidența autorității de lucru judecat a primei hotărâri în

raport de hotărârea a cărei revizuire se solicită.

În cauza

dedusă judecății prin prezenta cerere de revizuire, a fost

invocată contrarietatea Deciziei nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a

Curții de Apei București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, pronunțată în Dosarul nr.

x/3/2014, cu sentința civilă nr. 3154 din 31 martie 2015,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a

civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul

nr. x/3/2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 462 din 29 Ianuarie

2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Analizând

conținutul celor doua decizii, din perspectiva condițiilor ce se

impun a fi îndeplinite pentru a fi incidente dispozițiile art. 509 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Pe de o parte,

prin cererea precizata, înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a VlII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub

nr. x/3/2014, la data de 17 aprilie 2014, reclamantul D.D.

în numele a unui număr de

656 de salariați din sediul central al pârâtei, între care și numita A.A.,

a 27 de salariați din E.E. Cluj, precum și a unui număr de 39 de

salariați din E.E. Craiova au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.C.,

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună

obligarea acesteia ia majorarea salariilor de bază începând cu data de 07

aprilie 2012, cu indicii prețurilor de consum comunicați de B.B.,

aferenți anilor 2008-2011 și primului trimestru al anului 2012,

conform art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul colectiv de muncă

încheiat la nivelul pârâtei pe anii 2010-2012 și la plata către

reclamanți într-o singură etapă, a sumelor de bani reprezentând

diferențele salariale rezultate în urma aceste majorări salariale,

începând cu data de 7 aprilie 2012, până la rămânerea definitivă

hotărârii judecătorești.

Prin

sentința civilă nr. 3154 din data de 31 martie 2015,

pronunțată de Tribunalul București,

secția a VIIl-a conflicte de muncă

și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014, a fost admisă

cererea de chemare in judecata, precizată, formulată de reclamantul D.D.,

în numele și pentru membrii săi.

Prima

instanță a reținut, în sinteză, că prevederile art.

102 alin. (1) pct. d din Contractul Colectiv de Muncă din C.C. pe anii

2008-2009, înregistrat din 11 august 2008, astfel cum au fost modificate prin

actul adițional nr. 3 la respectivul contract, precum și prevederile

art. 102 alin. (1) pct. d) ale Contractului Colectiv de Muncă încheiat pe

anii 2010-2012, ale cărui prevederi au încetat la data de 7 aprilie 2012

sunt aplicabile în raport de dispozițiile art. 30 din Legea

nr. 130/1996 privind caracterul

obligatoriu al contractului colectiv de muncă și de prevederile art.

41 alin. (5) din Constituția României, precum și în raport de dispozițiile

art. 236 alin. (4) și art. 243 alin. (1) C. muncii.

Totodată,

din analiza clauzelor prevăzute în art. 102 din cele două contracte

colective de muncă, se reține că acest articol cuprinde

două clauze distincte în ceea ce privește drepturile salariale

recunoscute de angajator salariaților unității. Astfel, la art. 102

alin. (1) lit. a), angajatorul a stabilit posibilitatea de a efectua

majorări salariale, în raport cu posibilitățile financiare ale

societății, iar la lit. d) a aceluiași articol s-a prevăzut

compensarea salariului de bază al fiecărui angajat cu indicele de

creștere a prețurilor de consum, comunicat de B.B., fără

însă ca această majorare salarială să fie

condiționată de "posibilitățile financiare ah

societății", cele două posibilități de modificare

a drepturilor salariale având regim juridic diferit.

Prin Decizia

nr. 462 din 29 ianuarie 2016 a Curții de Apei București, secția a

Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale,

a fost

anulată, în parte, sentința atacată, în măsura atrasă

de renunțarea la judecată a reclamantului F.F., fiind respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă C.C., în contradictoriu cu

intimatul-reclamant D.D., în numele și pentru membrii săi, cu

consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța

de fond.

Instanța

a reținut, în sinteză, că dreptul pretins este reglementat în

mod imperativ de contractul colectiv de muncă aplicabil, existența

lui nefiind afectată de condiția disponibilităților

financiare ale angajatorului. în scop contrar nu poate fi invocat art. 36 alin.

(2) din Legea nr. 41/1994, dată fiind relația dintre lege și

contractul colectiv de muncă, rezolvată de art. 8 alin. (4) din Legea

nr. 130/1996 în beneficiul acestuia din urmă când cuprinde drepturi mai

favorabile, înțelegând prin aceasta conținutul, urnitele,

condițiile în care se nasc și se exercită, mai puțin

oneroase, constrângătoare. Pe de o parte, valoarea și efectele

contractului colectiv de muncă pe anii 2010-2012 se stabilesc după

legea în vigoare la momentul încheierii lui, în speță, Legea nr. 130/1996,

fiindu-i inaplicabile exigențele Legii nr. 62/2011. Pe de altă parte,

raportul lege-contract colectiv de muncă este reglementat în același

fel și de legea ulterioară, prin art. 132 alin. (2).

Or,

având în vedere că la încheierea convenției colective legea are

caracter minimal, ea nu va putea fi invocată în detrimentul contractului,

cu scopul de-a obține înlăturarea lui din proces, de manieră

incidentală. Ineficientizarea clauzelor unui contract colectiv de

muncă pentru că nu respectă dispoziții imperative ale legii

nu s-ar putea obține decât în cadrul prevăzut de art. 24 din Legea

nr. 130/1996 (în același fel și art. 142, din Legea nr. 62/2011),

adică al unei acțiuni în constatarea nulității

(îndeobște prescrisă, ca putând fi exercitată numai pe durata

existenței contractului, conform art. 268 (1) lit. d) C. muncii, art. 283

(1) lit. d) în reglementarea anterioară).

Pe

de altă parte, se reține că, prin cererea înregistrata pe rolul

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, sub nr. x/3/2014 la data de 26 martie 2014,

un număr de aproximativ

180 de salariați ai C.C. au solicitat în contradictoriu cu această

parte ca să se dispună obligarea pârâtei la majorarea salariilor de bază

ale acestora începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indici prețurilor de

consum comunicați de B.B. aferenți anilor 2008-2011 și primului

trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul colectiv

de muncă încheiat la nivelul C.C. pe anii 2010-2012 și la plata

către reclamanți într-o singură etapă, a sumelor de bani,

reprezentând diferențele salariale rezultate în urma aceste majorări

salariale, începând cu data de 7 aprilie 2012, până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătorești.

La termenul din

data de 16 septembrie 2014 din Dosarul nr. x/3/2014, în vederea unei bune

administrări a justiției, instanța a dispus disjungerea cauzei

care face obiectul Dosarului nr. x/3/2014 și formarea de noi dosare în

care să fie maxim cate 25 de reclamanți.

Cererea

revizuenților din prezentul dosar, toți reclamanți în respectiva

cauză, a fost înregistrată sub nr. x/3/2014 pe rolul Tribunalului

București,

secția

a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin

sentința civilă nr. 3157 din data de 31 martie 2015, pronunțată

de Tribunalul București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014,

a fost admisă acțiunea

precizată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F.,G., H.,

I., J.. K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y. și A.A.

fiind obligată pârâta C.C. la majorarea salariilor de bază ale

reclamanților începând cu data de 07 aprilie 2012, cu indicii prețurilor

de consum comunicați de B.B. aferenți anilor 2008-2011 și primul

trimestru al anului 2012, conform art. 102 alin. (2) Iit. d) din Contractul

Colectiv de Muncă, încheiat la nivel de, C.C. pe anii 2010-2012 și la

plata diferențelor salariale rezultate în urma majorării salariilor

de bază cu indicii prețurilor de consum comunicați de B.B.

aferenți anilor 2008-2011 și primul trimestru al anului 2012, conform

art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul Colectiv de Muncă încheiat pe

anii 2010-2012, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În motivare

s-a reținut, identic sentinței nr. 3354 din data de 31 martie 2015,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VIlI-a conflicte

de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/3/2014, caracterul

fondat al pretențiilor reclamați lor.

Prin Decizia

nr. 2200 din data de 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București,

secția a VlI-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, a fost admis apelul

declarat de apelanta-pârâtă C.C.,

în contradictoriu cu intimații-reclamanți,

fiind schimbată sentința atacată în sensul respingerii

acțiunii, ca neîntemeiată.

Instanța

a reținut, în sinteză, că soluția Tribunalului se

bazează pe o greșită interpretare și aplicare a normelor

juridice relevante în cauză omițând faptul că art. 102 alin. (1)

lit. d) din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de C.C. pe anii

2010-2012 se referă strict Ia ipoteza „compensări salariului de

bază al fiecărui angajat cu indicele de creștere a

prețurilor de consum, iar prin acțiune s-a solicitat „majorarea

salariilor de bază . cu indicii prețurilor de consum",

situație despre care vorbește art. 102 alin. (1) lit. a) din

contractului colectiv de muncă și a cărei realizare este

condiționată de posibilitățile financiare ale

angajatorului. Cum C.C. a avut și are grave dificultăți

financiare, nu erau îndeplinite cerințele decurgând din contractul

colectiv de muncă pentru a se acorda majorarea cerută.

În același

timp, prima instanță nu a înțeles să țină seama

de dispozițiile imperative și de ordine publică ale art. 36 din

Legea nr. 41/1994, potrivit cărora „salariile se compensează și

se indexează, în raport cu posibilitățile financiare ale

fiecărei societăți", în speță cu cele ale C.C.,

din interpretarea logico-gramaticală a art. 229 alin. (4) C. muncii

rezultând doar valabilitatea acelor contracte colective de muncă încheiate

cu respectarea dispozițiilor legale, nu și a celor perfectate cu

încălcarea prevederilor legale.

Totodată,

a reținut instanța de apel că în art. 132 alin. (1) din Legea

nr. 62/2011 se prevede că „clauzele contractelor colective de muncă

pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în

condițiile prevăzute de lege", iar în raport de

dispozițiile art. 278 alin. (1) C. muncii, în cauza de față sunt

aplicabile și dispozițiile art. 11 din N.C.C. ce prevede că nu se

poate deroga prin convenții de la legile care interesează ordinea

publică.

Față

de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că, din

perspectiva prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., există

identitate de obiect și de cauză între litigiul ce a făcut al

Dosarului nr. x/3/2014, soluționat prin sentința civilă nr. 3154

din 31 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, în

Dosarul nr. x/3/2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 462 din

29 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a

pentru cauze privind conflicte de muncă și litigiu, ce a făcut

obiect al Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a

VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, finalizat prin Decizia

nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a

Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Astfel,

ambele litigii au avut același obiect, anume recunoașterea

drepturilor salariaților C.C., prin obligarea pârâtei la majorarea

salariilor de bază începând cu data de 7 aprilie 2012, cu indicii

prețurilor de consum comunicați de B.B., aferenți anilor

2008-2011 și primului trimestru al anului 2012 și la plata către

reclamanți a sumelor de bani reprezentând diferențele salariate

rezultate în urma aceste majorări salariale începând cu data de 7 aprilie

2012, până la rămânerea definitivă hotărârii

judecătorești. Totodată, există identitate de camă, întemeiată

pe prevederile art. 102 alin. (1) lit. d) din Contractul colectiv de muncă

încheiat la nivelul C.C. pe anii 2010-2012.

Înalta

Curte constată însă că, în ceea ce privește identitatea de

părți, în speță se verifică numai parțial

cerința art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, deși în ambele

cauze figurează același pârât, respectiv C.C., în ceea ce

privește reclamanții, numai numita A.A. figurează cu

această calitate atât în Dosarul nr. x/3/2014, cât și în Dosarul nr.

x/3/2014.

Prin

urmare, se constată că deși a existat identitate de obiect

și cauză între litigiile ce au făcut obiectul Dosarelor nr.

x/3/2014 și respectiv nr. x/3/2014 ale Tribunalului București, secția

a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, există

identitate de părți numai în ceea ce privește pe reclamanta A.A.

și pârâta C.C., iar nu și în ceea ce îi privește pe

ceilalți reclamanți.

Înalta

Curte constată că identitatea de reclamanți sus-menționate

există deși acțiunea ce a format obiect al Dosarului nr. x/3/2014

al Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă

și asigurări sociale, a fost formulată de D.D., în numele

și pentru membrii săi, deoarece, așa cum a reținut Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată

în recurs în interesul legii, sindicatele au calitate procesuala activă

pentru promovarea unor acțiuni, în numele membrilor de sindicat.

Prin

urmare, faptul că acțiunea din Dosarul nr. x/3/2014 al Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări

sociale, a fost promovată de D.D. nu schimbă concluzia identității

parțiale de reclamanți din moment ce sindicatul a acționat ca

reprezentant al salariaților, în numele și pentru membrii săi,

titulari ai drepturilor din raportul juridic dedus judecății, iar nu

pentru valorificarea drepturilor sale proprii.

Față

de cele mai sus-arătate rezultă că, în sensul dispozițiilor

art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluțiile diametral opuse,

contradictorii, pronunțate prin sentința civilă nr. 3154 din 31

martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a

VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale,

irevocabilă prin respingerea apelului, prin care a fost admisă

acțiunea având ca obiect drepturi

salarial,

și respectiv prin Decizia nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel

București, secția a VIl-a pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, prin care a fost respinsă acțiunea, o

privesc numai pe reclamanta A.A., în contradictoriu cu pârâta C.C.

În

consecință, nu se poate reține contrarietate în privința

celorlalți revizuenți, câtă vreme în privința acestora nu

se verifică tripla identitate de obiect, cauză și pani între

litigiile ce au făcut obiect al Dosarelor nr. x/3/2014 și respectiv

nr. x/3/2014 ale Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale.

De

altfel, în cazul revizuenților A., B., C., D., E., F.,G., H., I.,J.,K.,L.,M.,

N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z. și Y. nici nu se invocă

pronunțarea unor hotărâri contradictorii în litigii care să

privească aceleași părți, având același obiect și

temei juridic, ci se urmărește obținerea unei soluții

favorabile de către salariații aflată în situație similară

celor a căror acțiune a fost admisă.

Contrar

susținerii acestor revizuenți, soluțiile obținute de alte

părți în alte litigii, chiar dacă acestea ar viza

circumstanțe asemănătoare sau chiar identice cu cele din

procesul de față, nu pot fundamenta cazul de revizuire prevăzut

de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu asigură

îndeplinirea cerinței identității de părți,

enunțată mai sus.

Înalta

Curte mai reține că instanța competentă să se

pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra

legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu

are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate

potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai

dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea

principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre

și, în caz afirmativ, procedează ia anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ. nu este cel ai îndreptării hotărârilor

greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci

respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin

restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia,

Cu privire la

această chestiune, în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la

art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (reglementarea din V.C.P.C.) răspunde

acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și

celui al asigurării

securității

raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu

ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite

rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două puncte de

vedere diferite asupra aceleiași chestiuni". (cauza Stanca Popescu c.

României din 7 iulie 2009).

De

asemenea, aceeași curte, în alte decizii de speță (cauza Iordan

Jordanov și alții contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra

faptului că divergențele de jurisprudență nu pot justifica

o intervenție prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care

să se desființeze hotărâri judecătorești intrate în

puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă

nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o

jurisprudență unitară a. instanțelor

judecătorești,

;

aceeași curte europeană a

considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preț și

mai ales, cu încălcarea principiului securității juridice. A

constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește

unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor

hotărâri judecătorești ce nu erau favorabile celor care le

promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în

scopul armonizării practicii instanțelor și care ar fi condus la

pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru

restul sistemului judiciar. In realitate, soluțiile astfel pronunțate

rămân la nivel de speță, Iară să "lege" în

niciun fel instanțele de judecată, servind numai la desființarea

unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale

extraordinară de atac.

Prin

urmare, în privința revizuenților care nu au fost reclamanți în Dosarul

nr. x/3/2004 al Tribunalului București, se invocă practica

neunitară a instanțelor de judecată, inerentă unui sistem

de drept, cu mecanisme procedurale de unificare prevăzute de art. 329

și urm. C. proc. civ., iar nu caracterul contradictoriu al

hotărârilor care sunt date în una și aceeași pricină, motiv

pentru «are și pentru aceste considerente, cererea de revizuire nu se

încadrează în prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fiind

o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai

pentru motivele limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ.

Pentru

aceste motive, având în vedere și prevederile 513 alin. (4) C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să admită, în parte, cererea de revizuire

împotriva Deciziei nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel

București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, să anuleze, în parte, decizia

atacată, numai în privința revizuentei A.A. și să

respingă cererea de revizuire formulată de toți ceilalți

revizuenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite,

în parte, cererea de revizuire îndreptată împotriva Deciziei nr. 2200 din

27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în

privința revizuentei A.A.

Anulează,

în parte, Decizia nr. 2200 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel

București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, doar în ceea ce o privește pe reclamanta A.A.

Respinge

cererea de revizuire formulată de toți ceilalți revizuenți:

A., B., C., D., E., F.,G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.,R. , S., T., U.,V.,

X., Z. și Y., împotriva aceleiași decizii.

Definitivă

în ceea ce privește admiterea.

Cu

drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la

Completul de 5 judecători ai Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în ceea ce privește respingerea.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2017.