ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 741/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 5539 din 22 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și s-a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC G.T. SA împotriva pârâtei SC T. SRL. Pe cale de consecință, pârâta a fost obligată la plata sumei de 223.227.106 lei, reprezentând contravaloarea facturilor din 2001, precum și la plata sumei de 17.165.425 lei cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantei rezultă din contractul de distribuire din 2001 încheiat între SC T.R.

SRL în calitate de vânzător și SC T. SRL în calitate de distribuitor, prin care primul se obligă să vândă diverse cantități de țigarete produse pe care, pârâta urma să le distribuie pe piață. Contravaloarea produselor trebuia să fie achitată în termen de 10 zile calendaristice începând cu ziua următoare facturării, obligațiile pe care pârâta nu a respectat-o pentru facturile emise în perioada 14 ianuarie 2002 - 7 februarie 2002. Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului București invocată de pârâtă s-a reținut că a fost respinsă prin încheierea din 3 martie 2005 motivat de faptul că prezenta cauză s-a format urmare disjungerii față de cererea principală de competența tribunalului, rămânând căderea acestuia să soluționeze și cererea incidentală conform art. 17 C. proc.

civ. S-a considerat că, excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată în raport de acțiunea precizată a reclamantei și data scadenței facturilor ce fac obiectul litigiului, fiind înlăturate apărările pârâtei cu privire la posibilitatea acoperirii debitelor prin scrisoare de garanție bancară întrucât nu s-a făcut dovada că acestea acopereau și penalitățile de întârziere. De asemenea, instanța a analizat expertiza contabilă în raport de clauzele contractuale și s-a constatat că, în evidența contabilă, facturile au fost lichidate în ordinea datoriilor și scadenței conform Legii nr. 82/1991 și s-a dat eficiență prevederilor art. 969 și art. 1082 C. civ. Prin Decizia comercială nr. 327 din 20 iunie 2007 dată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC T. SRL împotriva sentinței.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 1112 C. civ. și ale art. 1113 alin. (2) teza I C. civ., imputația plăților făcându-se asupra facturilor mai vechi emise în ordine cronologică, respectându-se și dispozițiile Legii contabilității nr. 82/1991. Astfel, s-a constatat că prin O.P. din 7 februarie 2002, pârâta a achitat suma de 2.381.731.080 lei reprezintă contravaloarea a patru facturi emise în decembrie 2001 și o parte din valoarea facturii din 24 august 2001 în valoare de 1.181.177 lei precum și o parte din penalitățile aferente lunii iulie 2001 (821.952 lei), considerându-se că prin această plată a fost întrerupt cursul prescripției.

Instanța de apel a mai considerat că nici cea de-a doua critică nu este întemeiată întrucât prima instanță s-a pronunțat în limitele investirii sale, respectiv în raport cu precizarea adusă acțiunii de către reclamantă. Cu privire la executarea cu întârziere a scrisorilor de garanții s-a avut în vedere că aceasta s-a datorat faptului că debitoarea s-a opus executării prin introducerea unor acțiuni în instanță prin care au solicitat suspendarea executării garanțiilor astfel că, pârâta nu-și poate invoca propria culpă, mai ales că prin scrisorile de garanție băncile au garantat achitarea contravalorii mărfii nu și a eventualelor penalități de întârziere. În fine, s-a constatat că ultima livrare de țigări s-a efectuat la 28 decembrie 2001, iar O.U.G.

nr. 86/2001 a intrat în vigoare în ianuarie 2002 motiv pentru care apelanta nu poate beneficia de reducerea de preț prevăzută de acest act normativ dat fiind principiul neretroactivității legii. Împotriva acestei decizii pârâta a promovat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare arată următoarele: 1. Instanța apelului nu s-a pronunțat asupra excepției de ordine publică privind necompetența materială a tribunalului în soluționarea acțiunii reclamantei. Recurenta susține că, la data de 13 iunie 2007 a invocat această excepție în raport de valoarea obiectului pricinii, considerând că potrivit art. 2 pct. 1 C. proc.

civ. competența materială în primă instanță aparține Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, iar instanța apelului nu s-a pronunțat asupra acesteia. 2. Prin decizia atacată s-a acordat mai mult decât s-a cerut în condițiile în care reclamanta a solicitat plata penalităților de întârziere, iar prin dispozitiv s-a obligat pârâta la plata contravalorii a șase facturi. Se arată că facturile au fost achitate, iar prin precizarea la acțiune s-a schimbat doar câtimea obiectului și nu obiectul acțiunii care a vizat doar penalități de întârziere. 3. Instanța de apel a aplicat greșit și a încălcat prevederile art. 1110 - 1113 alin. (2) teza I C. proc. civ., schimbând înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al actelor juridice deduse judecății.

Recurenta consideră că prevederile art. 1112 - 113 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, reclamanta neavând posibilitatea să facă imputația plății, ci doar să se conformeze indicațiilor din ordinul de plată și să stingă numai datoriile pentru care s-a făcut plata și alte datorii. De asemenea, se susține că nu a operat nici o interpretare a prescripției extinctive, neexistând vreo plată valabil făcută a penalităților pretinse de reclamantă, iar prin scrisorile de garanție se menționează expres că se garantează și plata oricăror penalități ce vor rezulta din neexecutarea obligațiilor. Prin întâmpinarea depusă la 10 ianuarie 2008, intimata - reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca legală.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. La data de 13 iunie 2007 apelanta - pârâtă SC T. SRL a invocat excepția de necompetență a tribunalului în soluționarea acțiunii, în primă instanță, considerând că potrivit prevederilor art. 1 C. proc. civ. instanța competentă material este judecătoria dat fiind, că valoarea obiectului cererii este sub un miliard lei. În atare situație, instanța apelului trebuia să dea eficiență prevederilor art. 137 C. proc. civ. conform cărora - instanța trebuie să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și celor de fond care fac de prisos în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Fiind vorba de o excepție de procedură, dilatorie și absolută, instanța de apel avea obligația de a o supune discuției părților și de a se pronunța asupra ei. Or, în cauza dedusă judecății deși instanța anterioară a consemnat în practicaua încheierii de amânare a pronunțării din 13 iunie 2007 că s-a invocat această excepție a omis a se pronunța asupra acesteia, situație de natură a atrage nulitatea deciziei. Cum acest motiv de recurs este suficient pentru a atrage casarea deciziei atacate, Înalta Curte nu va mai proceda la analizarea celorlalte motive de recurs. Pe cale de consecință urmează a se admite ca fondat recursul pârâtei și a se casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță care va da eficiență prevederilor art. 137 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC T. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr. 327 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare a apelului, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2008.