ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 741/2008

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 5539 din 22 iunie 2006 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și s-a admis în

parte acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC G.T. SA împotriva pârâtei SC

T. SRL. Pe cale de consecință, pârâta a fost obligată la plata sumei de

223.227.106 lei, reprezentând contravaloarea facturilor din 2001, precum și la plata

sumei de 17.165.425 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că pretențiile reclamantei rezultă din

contractul de distribuire din 2001 încheiat între SC T.R. SRL în calitate de

vânzător și SC T. SRL în calitate de distribuitor, prin care primul se obligă

să vândă diverse cantități de țigarete produse pe care, pârâta urma să le

distribuie pe piață. Contravaloarea produselor trebuia să fie achitată în

termen de 10 zile calendaristice începând cu ziua următoare facturării,

obligațiile pe care pârâta nu a respectat-o pentru facturile emise în perioada

14 ianuarie 2002 - 7 februarie 2002.

Cu privire la

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București invocată de pârâtă

s-a reținut că a fost respinsă prin încheierea din 3 martie 2005 motivat de

faptul că prezenta cauză s-a format urmare disjungerii față de cererea

principală de competența tribunalului, rămânând căderea acestuia să soluționeze

și cererea incidentală conform art. 17 C. proc. civ.

S-a considerat că,

excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată în raport

de acțiunea precizată a reclamantei și data scadenței facturilor ce fac

obiectul litigiului, fiind înlăturate apărările pârâtei cu privire la

posibilitatea acoperirii debitelor prin scrisoare de garanție bancară întrucât

nu s-a făcut dovada că acestea acopereau și penalitățile de întârziere.

De asemenea, instanța

a analizat expertiza contabilă în raport de clauzele contractuale și s-a

constatat că, în evidența contabilă, facturile au fost lichidate în ordinea

datoriilor și scadenței conform Legii nr. 82/1991 și s-a dat eficiență

prevederilor art. 969 și art. 1082 C. civ.

Prin Decizia comercială

nr. 327 din 20 iunie 2007 dată de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC T. SRL

împotriva sentinței.

În considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut aplicarea corectă a

prevederilor art. 1112 C. civ. și ale art. 1113 alin. (2) teza I C. civ.,

imputația plăților făcându-se asupra facturilor mai vechi emise în ordine

cronologică, respectându-se și dispozițiile Legii contabilității nr. 82/1991.

Astfel, s-a constatat

că prin O.P. din 7 februarie 2002, pârâta a achitat suma de 2.381.731.080 lei

reprezintă contravaloarea a patru facturi emise în decembrie 2001 și o parte

din valoarea facturii din 24 august 2001 în valoare de 1.181.177 lei precum și

o parte din penalitățile aferente lunii iulie 2001 (821.952 lei),

considerându-se că prin această plată a fost întrerupt cursul prescripției.

Instanța de apel a

mai considerat că nici cea de-a doua critică nu este întemeiată întrucât prima

instanță s-a pronunțat în limitele investirii sale, respectiv în raport cu

precizarea adusă acțiunii de către reclamantă.

Cu privire la

executarea cu întârziere a scrisorilor de garanții s-a avut în vedere că aceasta

s-a datorat faptului că debitoarea s-a opus executării prin introducerea unor

acțiuni în instanță prin care au solicitat suspendarea executării garanțiilor

astfel că, pârâta nu-și poate invoca propria culpă, mai ales că prin scrisorile

de garanție băncile au garantat achitarea contravalorii mărfii nu și a

eventualelor penalități de întârziere.

În fine, s-a

constatat că ultima livrare de țigări s-a efectuat la 28 decembrie 2001, iar

O.U.G. nr. 86/2001 a intrat în vigoare în ianuarie 2002 motiv pentru care

apelanta nu poate beneficia de reducerea de preț prevăzută de acest act

normativ dat fiind principiul neretroactivității legii.

Împotriva acestei

decizii pârâta a promovat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare

arată următoarele:

nu s-a pronunțat asupra excepției de ordine publică privind necompetența

materială a tribunalului în soluționarea acțiunii reclamantei.

Recurenta susține că,

la data de 13 iunie 2007 a invocat această excepție în raport de valoarea

obiectului pricinii, considerând că potrivit art. 2 pct. 1 C. proc. civ.

competența materială în primă instanță aparține Judecătoriei Râmnicu Vâlcea,

iar instanța apelului nu s-a pronunțat asupra acesteia.

atacată s-a acordat mai mult decât s-a cerut în condițiile în care reclamanta a

solicitat plata penalităților de întârziere, iar prin dispozitiv s-a obligat

pârâta la plata contravalorii a șase facturi.

Se arată că facturile

au fost achitate, iar prin precizarea la acțiune s-a schimbat doar câtimea

obiectului și nu obiectul acțiunii care a vizat doar penalități de întârziere.

aplicat greșit și a încălcat prevederile art. 1110 - 1113 alin. (2) teza I C.

proc. civ., schimbând înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al actelor

juridice deduse judecății.

Recurenta consideră

că prevederile art. 1112 - 113 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, reclamanta

neavând posibilitatea să facă imputația plății, ci doar să se conformeze

indicațiilor din ordinul de plată și să stingă numai datoriile pentru care s-a

făcut plata și alte datorii.

De asemenea, se

susține că nu a operat nici o interpretare a prescripției extinctive, neexistând

vreo plată valabil făcută a penalităților pretinse de reclamantă, iar prin

scrisorile de garanție se menționează expres că se garantează și plata oricăror

penalități ce vor rezulta din neexecutarea obligațiilor.

Prin întâmpinarea

depusă la 10 ianuarie 2008, intimata - reclamantă a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și menținerea deciziei ca legală.

Analizând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că

recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

La data de 13 iunie

2007 apelanta - pârâtă SC T. SRL a invocat excepția de necompetență a

tribunalului în soluționarea acțiunii, în primă instanță, considerând că

potrivit prevederilor art. 1 C. proc. civ. instanța competentă material este

judecătoria dat fiind, că valoarea obiectului cererii este sub un miliard lei.

În atare situație,

instanța apelului trebuia să dea eficiență prevederilor art. 137 C. proc. civ.

conform cărora - instanța trebuie să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor

de procedură, precum și celor de fond care fac de prisos în total sau în parte,

cercetarea în fond a pricinii.

Fiind vorba de o

excepție de procedură, dilatorie și absolută, instanța de apel avea obligația

de a o supune discuției părților și de a se pronunța asupra ei.

Or, în cauza dedusă

judecății deși instanța anterioară a consemnat în practicaua încheierii de

amânare a pronunțării din 13 iunie 2007 că s-a invocat această excepție a omis

a se pronunța asupra acesteia, situație de natură a atrage nulitatea deciziei.

Cum acest motiv de

recurs este suficient pentru a atrage casarea deciziei atacate, Înalta Curte nu

va mai proceda la analizarea celorlalte motive de recurs.

Pe cale de consecință

urmează a se admite ca fondat recursul pârâtei și a se casa decizia atacată,

iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță care va da

eficiență prevederilor art. 137 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC

T. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva Deciziei nr. 327 din 20 iunie 2007 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și trimite cauza

spre rejudecare a apelului, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2008.