ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3820/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 24.04.2013, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, obligarea pârâtei la emiterea unui nou act administrativ-fiscal, prin care să corecteze cele statornicite prin Procesele-verbale nr. 1801 din 24 noiembrie 1999, nr. 647 din 23 martie 2001, nr. 308 din 02 septembrie 2002, nr. 13435 din 19 noiembrie 2003, nr. 14792 din 27 februarie 2004 și titlul de creanță nr. 17922 din 11 martie 2004, ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești irevocabile.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 106 din 23 iunie 2015, Curtea de Apel Pitești a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtă, a admis, în parte, acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să desființeze procesul-verbal nr. 14792 din 27 februarie 2004 și titlul de creanță nr. 17922 din 11 martie 2004.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată. Consideră că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este nelegală sens în care invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În fapt, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a formulat acțiune solicitând instanței de contencios administrativ obligarea organului fiscal la emiterea unui act administrativ fiscal care să desființeze sau să modifice o serie de acte fiscale emise între anii 1999-2004 pe numele societății comerciale B. SRL, în prezent radiată conform Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, societate în care reclamanta susține că a avut calitatea de asociat/administrator. De asemenea, mai susține reclamanta că prin procesul-verbal nr. 14792 din 27 februarie 2004 și titlul de creanță nr. 17922 din 11 martie 2004, s-a dispus angajarea răspunderii sale, în calitate de asociat unic și administrator al societății și solicită instanței la această dată să oblige organul fiscal emitent să desființeze actele fiscale emise pe numele său în anul 2004. 1. În aceste condiții, raportat la obiectul acțiunii reclamantei și văzând disp. art. 95 și urm. noul C. proc. civ. care reglementează competența după materie, a solicitat instanței de fond să observe necompetența materială a Curții de Apel Pitești și să dispună declinarea competentei de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Argeș - secția de contencios administrativ și fiscal. Întucât atât Curtea de Apel Pitești cât și Tribunalul Argeș s-au declarat necompetente, conflictul negativ de competență a fost soluționat de înalta Curte de Casație și Justiție prin Hotărârea nr. 4699 din 05.12.2014, prin care stabilește competenta în favoarea Curții de Apel Pitești, motivat de faptul că valoarea obiectului cererii conform precizării acțiunii făcute de reclamantă este de 1.206.849.948 lei. Apreciază că în mod greșit s-a declarat competentă în soluționare prezentei cauze Curtea de Apel Pitești, în condițiile în care suma de 1.206.849.948 ROL devine după denominare 120.684 lei, astfel dacă s-a avut în vedere valoarea obiectului cererii la stabilirea competenței, atunci competent potrivit legii era Tribunalul Argeș, secția civilă de contencios administrativ și fiscal. 2. De asemenea, a invocat excepția lipsei calitătii procesuale active a reclamantei, având în vedere următoarele: Calitatea procesuală, condiție de exercițiu a acțiunii civile, presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). Susținerile reclamantei potrivit cărora există acte fiscale emise în anii 1999-2004 pe numele unei societăți pe care aceasta o administra, acte ce se impun a fi desființate sau modificate după 14 ani și după data radierii societății pe numele căreia au fost emise, nu pot fi primite întrucât reclamanta nu mai are capacitatea de a exercita drepturile procesuale ale persoanei juridice radiate în condițiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiție dreptul a cărui sancțiune o cere, context în care reclamanta nu poate face dovada calității procesuale active în prezenta acțiune, prin care solicită desființarea unor acte fiscale emise pe numele unei alte persoane și a căror legalitate și temeinicie au fost analizate în mod irevocabil de către instanțe de-a lungul timpului. De asemenea, s-a constatat că toate hotărârile judecătorești pronunțate din anul 1999 și până în anul 2005 cu privire la legalitatea actelor administrativ fiscale emise pe numele societății comerciale B. SRL au fost puse în executare, însă reclamanta nu a contestat niciodată titlul de creanță emis pe numele său din anul 2004, nici măcar în procedură prealabilă. Soluționând cauza, instanța de fond a respins excepția invocată de recurentă, motivând că reclamanta are calitate procesuală și interes în promovarea prezentei acțiuni, întrucât "este executată silit și pretinde că are personal dosarul de executare nr. x/109/2009", respectiv "a fost obligată personal prin acte fiscale emise în nume propriu". Având în vedere motivarea respingerii excepției, se impune a se observa că intimata-reclamantă a contestat în nume propriu actele fiscale deja desființate ale SC B. SRL, însă nu a contestat niciodată decizia de angajare a răspunderii emisă pe numele său în anul 2004. Or, actele fiscale emise pe numele societății au fost contestate în termen în 2004, 2005, 2006, toate hotărârile instanțelor fiind operate în evidența fiscală a societății. 3. De asemenea, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și a solicitat respingerea contestației ca inadmisibilă, deoarece: Conform disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: " orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr- un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată". Or, din lecturarea acțiunii formulate rezultă că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre situațiile enumerate de lege care să o îndreptățească să formuleze o astfel de acțiune. Mai mult, acțiunea formulată este inadmisibilă, întrucât reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios pentru soluționarea cererii, fără a solicita acest lucru, în prealabil, organului fiscal competent în soluționarea acesteia, altfel spus, în lipsa procedurii prealabile instituită de lege. Potrivit dispozițiilor art. 218 din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind C. proc. fisc. : " Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii." Conform dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: " Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia." Dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. prevăd următoarele: " În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege" În ceea ce privește dispozițiile art. 205-218 C. proc. fisc. , acestea instituie o procedură administrativă specială, care nu reprezintă însă jurisdicție administrativă. Astfel, din prevederile art. 218, rezultă că instanța nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra substanței măsurilor dispuse prin actul administrativ-fiscal decât după finalizarea procedurii administrative, prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal. Rezultă, de asemenea, faptul că singurul act administrativ care poate fi contestat la instanța de contencios administrativ este decizia emisă în soluționarea contestației administrative. Textele din C. proc. fisc. reglementează procedura de recurs administrativ, ca procedură prealabilă, obligatorie potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora, de a reanaliza și de a reveni asupra măsurilor dispuse. Așadar, procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este obligatorie, reclamanta putând sesiza instanța de judecată pentru exercitarea controlului actului emis in soluționarea contestației. Cum legea specială în materie, respectiv Titlul IX "Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale" din O.G. nr. 92/2003 republicată, prevede parcurgerea obligatorie a procedurii prealabile, este evident că o acțiune formulată împotriva unui act administrativ fiscal direct la instanța de contencios administrativ este inamisibilă. Or intimata-reclamantă nu a formulat niciodată contestație împotriva titlului de creanță emis. Nici motivarea instanței de fond în sensul că s-a formulat procedura prealabilă împotriva actelor fiscale emise pe numele societății nu poate fi primită, întrucât titlul de creanță în prezenta cauză îl reprezintă decizia de angajare a răspunderii solidare a intimatei-reclamante și nu actele fiscale pe care greșit instanța de fond a înțeles să le desființeze ulterior soluționării irevocabile a contestațiilor împotriva acestora. Totodată, pune în discuție în fața instanței de recurs inclusiv prescripția dreptului de a mai cere instanței desființarea procesului verbal nr. 14792 din 27 februarie 2004 și a titlului de creanță nr. 17922 din 11 martie 2004, acte administrativ-fiscale necontestate până la aceasta dată. Astfel, titlul de creanță a cărui desființare s-a hotărât prin hotărârea recurată a fost comunicat intimatei-reclamate în anul 2004. Nu s-a solicitat niciodată desfiintarea acestuia de către reclamantă în cei 10 ani de la emiterea lui. Intimata-recurentă nu poate susține că nu a avut cunoștință de emiterea deciziei de angajare a răspunderii atâta vreme cât aceasta i-a fost comunicată în anul 2004 și a contestat executarea începută în temeiul acesteia. De asemenea, intimata-reclamantă avea posibilitatea solicitării desființării actului fiscal prin care i-a fost angajată răspunderea la data pronunțării hotărârilor judecătorești prin care au fost anulate ori modificate obligațiile fiscale ale societății.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, reclamanta A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând apărările de la fondul cauzei.

Procedura de soluționare a recursului 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 5 septembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 6 noiembrie 2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante 1.1. În privința invocatei necompetențe materiale a Curții de Apel Pitești, prin sentința nr. 197 din 09 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a fost admisă excepția de necompetență materială și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a actiunii formulate de reclamantă în favoarea Tribunalului Argeș, reținându-se ca valoarea debitului principal se situează sub pragul impus de legiuitor prin art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 1858 din 10 octombrie 2014 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești urmare a precizării de acțiune depuse de reclamantă la 10.10.2014, debitul contestat fiind de 1.206.849.948 lei, constatându-se, în același timp, conflictul negativ de competență. Prin decizia nr. 4699 din 05 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casatie și Justiție, s-a stabilit competența de soluționare a actiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în favoarea Curții de Apel Pitești, cu motivarea că suma ce formează obiectul actelor contestate este mai mare de 1.000.000 lei, încadrându-se în dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Raportat la dispozițiile art. 135 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere. În aceste conditii, nu se poare reitera o excepție de necompetență asupra careia Înalta Curte s-a pronunțat implicit prin regulatorul de competență. 1.2. În ceea ce priveste lipsa calitatii procesuale active a reclamantei, aceasta a fost obligată personal, prin acte fiscale emise de pârâta recurentă - decizia de antrenare a răspunderii solidare - astfel că judicios a reținut instanța de fond ca ea își dovedește calitatea procesuală activă. Aceasta întrucât obiectul acțiunii îl constituie o "obligație de a face" respectiv obligarea pârâtei să facă aplicarea art. 47 alin. (2) teza a II-a și alin. (3) și art. 141 alin. (3) C. proc. fisc. în sensul emiterii unui nou act administrativ fiscal prin care să desființeze sau să modifice actele administrativ fiscale ce au fost anulate irevocabil, total sau parțial, de către instanțele de judecată. Atât procesul-verbal nr. 14792 din 27 februarie 2004, cât și titlul de creanță nr. 17922 din 11 martie 2004 sunt acte administrative fiscale subsecvente, emise în baza actelor administrative fiscale anulate sau desființate, cu titlu irevocabil, de către instanțele judecătorești. În aceste condiții, corect susține intimata că este beneficiara dreptului prevăzut de art. 47 și art. 141 alin. (3) C. proc. civ., astfel că anularea actelor contestate trebuie să-i profite chiar dacă societatea a fost radiată. Atâta vreme cât obligația sa de plată subzistă și după desființarea societății, reclamanta justifică calitatea procesual activă de a solicita obligarea organului fiscal emitent al actelor administrativ fiscale să procedeze la desființarea sau modificarea acestora în conformitate cu hotărârile instanțelor de judecată. 1.3. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, motivată pe neefectuarea procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 și art. 7 din Legea nr. 554/2004, potrivit art. 4 alin. (2) pct. 5 din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, nu este obligatorie procedura prealabilă. De asemenea, corect sesizează intimata că art. 218 din O.G. nr. 92/2003 se referă la deciziile de soluționare a contestațiilor formulate împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale. Or, în cazul de față, art. 47 și 141 din O.G. nr. 92/2003 vizează situații de desființare sau modificare a unor acte administrativ fiscale subsecvente, emise în baza unor acte administrativ fiscale ce au fost anulate, în totalitate sau parțial, de instanțele de judecată. 1.4. În privința prescripției dreptului de a cere desființarea procesului-verbal și a titlului de creanță, argumentele invocate de către recurentă nu sunt pertinente nici sub acest aspect. Este real faptul ca titlul de creanță a cărui desființare s-a hotărât prin hotărârea recurată a fost comunicat intimatei-reclamate în anul 2004 fără ca acesta să solicite, în mod expres, desființarea lui. Trebuie precizat însă că recurenta pârâtă nu mai putea emite/pretinde a se executa actele contestate în prezenta cauză. Aceasta întrucât, anterior, au fost pronunțate o serie de hotărâri judecătorești prin care au fost anulate obligațiile fiscale ale societății. În opinia Înaltei Curți, raportat inclusiv la modalitatea în care reclamanta și-a formulat pretențiile în prezenta cauză, nu poate fi reținută incidența prescripției dreptului de a cere desființarea actelor administrativ-fiscale. 1.5. În ceea ce privește fondul pricinii, instanța de fond a concluzionat in sensul că, în măsura în care societatea nu datorează nicio sumă de bani către bugetul de stat, întrucât procesele verbale de control împreună cu deciziile emise pentru soluționarea contestațiilor au fost desființate de instanțe prin sentințe judecătorești irevocabile, aceste aspecte se impun a fi validate și față de reclamantă, obligată în solidar cu societatea. Recurenta nu a formulat critici distincte vizând considerentele referitoare la fondul pricinii astfel că Înalta Curte apreciază ca nu se impune o reiterare a unor aspecte care au intrat in putere de lucru judecat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a art. 496 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței civile nr. 106 din 23 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.