ÎCCJ, Decizia nr. 45/2018

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Ploiești a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, anularea Deciziei nr. 214 din 7 octombrie 2013, emisă de pârât și a informării privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. 1 (CR 1), precum și obligarea pârâtului la plata diferențelor neachitate în conformitate cu cererea de rambursare. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1.010 din 26 martie 2014, a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei nr. 214 din 7 octombrie 2013 emise de pârât și a informării privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. 1. Totodată, a obligat pârâtul la plata diferențelor neachitate din cererea de rambursare nr. 1. Prin Decizia nr. 433 din 9 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene împotriva Sentinței nr. 1.010 din 26 martie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Cererea de revizuire Împotriva Deciziei nr. 433 din 9 februarie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, a formulat cerere de revizuire recurentul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, solicitând admiterea cererii de revizuire și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de recurs pe care a formulat-o, iar pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii promovate de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploiești. Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea cererii, s-a arătat că între revizuent, în calitate de autoritate de management pentru Programul Operațional Regional 2007 - 2013 și intimata Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Ploiești, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de finanțare nr. x//29 martie 2013 privind implementarea proiectului cod SMIS 40253 "Creșterea mobilității transportului public prin reabilitarea traseului tramvaiului 101 cu lucrări vizând calea de rulare, stații cu peroane adaptate persoanelor cu dizabilități, material rulant, elemente de semnalizare și automatizare etapa II". Revizuentul a susținut că a constatat abateri de la aplicarea prevederilor legislației naționale în materia achizițiilor publice, iar conform art. 6 și 9 din O.U.G. nr. 66/2011, prin Nota de conformitate nr. x/12 iulie 2013, a aplicat o reducere de 10 % din valoarea contractului de servicii nr. x/14 octombrie 2010. Cererea de revizuire s-a formulat prin raportare la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2014, în care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Ploiești, ulterior fiind respins și recursul formulat de această reclamantă (prin Decizia nr. 2.583 din 13 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal). S-a arătat că în dosarul nr. x/2014 a fost analizată temeinicia și legalitatea măsurii dispuse prin Nota de conformitate nr. x/12 iulie 2013 cu privire la reducerea de 10 % aplicată contractului nr. x/29 decembrie 2010, încheiat între beneficiar și Asocierea SC A. SRL și SC B. SRL, comunicată Unității Administrativ Teritoriale municipiul Ploiești prin Informarea nr. x/7 octombrie 2013, privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. 2 (CR 2). A mai arătat revizuentul că ambele informări, cu nr. x/5 august 2013 (CR 1) și nr. x/7 octombrie 2013 (CR 2) au la bază constatările din nota de conformitate nr. x/12 iulie 2013, prin care s-a stabilit o reducere procentuală de 10% din valoarea contractului nr. x/14 octombrie 2010. Revizuentul a criticat faptul că, în speță, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1.010 din 26 martie 2014, a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei nr. 214 din 7 octombrie 2013 emisă de pârât și a informării privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. 1, obligând pârâtul la plata diferențelor neachitate din cererea de rambursare nr. 1, soluție ce a rămas definitivă în calea de atac a recursului. S-a menționat că Decizia nr. 433/9 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013 încalcă autoritatea de lucru judecat a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2014.

Soluția instanței de revizuire Prin Decizia nr. nr. 2.226 din 14 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene împotriva Deciziei nr. 433 din 9 februarie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013. Instanța a reținut, în esență, că soluția se impune, în raport cu prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și cu faptul că, în speță, dosarele în care s-au pronunțat hotărârile pe care revizuentul-recurent le apreciază a avea caracter potrivnic nu se află într-un raport specific unei autorități de lucru judecat, tripla identitate de părți, obiect și cauză nefiind întrunită în cererile litigioase ce au generat cazul de revizuire pendinte. S-a constatat că, dacă în privința părților și a cauzei juridice ale fiecăreia dintre cele două cereri de chemare în judecată se poate reține existența unei identități, această condiție nu este îndeplinită cu privire la obiectul acțiunilor înregistrate în dosarele evidențiate. Avându-se în vedere că actele administrative contestate în cauză sunt diferite și au produs fiecare efecte proprii, fiind verificate separat de către instanțele judecătorești competente, în cele două stadii procesuale specifice contenciosului administrativ, s-a considerat că nu este îndeplinită cerința identității de obiect din conținutul elementelor care cumulativ formează autoritatea de lucru judecat.

Cererea de recurs Împotriva deciziei instanței revizuire, în temeiul art. 513 alin. (6) și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a declarat recurs Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (MDRAPFE), criticând-o pentru nelegalitate și solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate, iar în urma rejudecării cererii de revizuire, admiterea acesteia și schimbarea în tot a Deciziei nr. 433 din 9 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul admiterii recursului formulat de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene împotriva Sentinței civile nr. 1.010/26 martie 2014 a Curții de Apel București și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii promovate de U.A.T. municipiul Ploiești. Sub un prim aspect, recurentul a formulat o serie de precizări privind cadrul procesual al cauzei. Raportat la cele astfel expuse, autorul recursului a susținut că instanța de revizuire a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reținând, în mod eronat, că actele administrative contestate în cauză sunt diferite și că acestea au fost verificate cu privire la legalitatea lor, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate asupra lor. În speță, măsura reducerii procentuale de 10% din valoarea contractului de servicii nr. x/29 decembrie 2010 a fost aplicată prin Nota de neconformitate nr. x/12 iulie 2013, comunicată către U.A.T. Municipiul Ploiești odată cu Informarea nr. x/5 august 2013 privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. 1. S-a precizat că măsura reducerii procentuale aplicate prin Nota de neconformitate vizează 10% din valoarea contractului de servicii nr. x/29 decembrie 2010 și se reține etapizat, respectiv, de fiecare dată când beneficiarul depune cereri de rambursare/plată ce cuprind facturi aferente contractului de servicii menționat. S-a învederat că abaterea a fost identificată și sancționată o singură dată (prin emiterea notei de neconformitate nr. x/12 iulie 2013), reducerea aplicată cererilor de rambursare ulterioare reprezentând doar executarea/recuperarea sumelor aferente măsurii. Întrucât Informările privind plata cheltuielilor aprobate în Cererile de rambursare nr. 2 finală reprezintă acte de executare, împotriva informărilor se poate formula contestație numai cu privire la măsurile de executare. Or, din considerentele celor patru hotărâri pronunțate în cele două dosare analizate, reiese că nu este analizat cuprinsul celor două informări, ci constatările din nota de neconformitate anterior menționată, cât și sancțiunea aplicată prin aceasta, fiind analizată aceeași abatere, iar instanțele de fond pronunțând două soluții diferite. În concluzie, s-a menționat că, în speță, cererea de revizuire formulată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 509 pct. 8 din C. proc. civ.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., prin încheierea din data de 12 februarie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează. În primul rând, se constată, că deși recursul a fost întemeiat în mod explicit pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând promovarea unei căi extraordinare de atac, situație în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că argumentele dezvoltate de recurent, ce vizează, în concret, încălcarea normei prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (cu referire la condițiile de exercitare a cererii de revizuire) sunt neîntemeiate. În ceea ce privește cazul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Fundamentul acestui motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: să existe hotărâri definitive contradictorii, iar aceste hotărâri să fie pronunțate în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. În cazul concret dedus judecății, astfel cum corect s-a reținut, obiectul acțiunilor în ambele pricini nu este absolut identic, aspectele ce diferențiază cele două litigii fiind determinate, însă, de natura și particularitățile raportului juridic dintre părțile litigante, contractul încheiat între acestea fiind cu finanțare succesivă. Examinându-se actele administrative și operațiunile juridice analizate în fiecare dintre cele două procese, se constată caracterul fondat al concluziei instanței de revizuire, în sensul inexistenței unei identități formale dintre acestea. De altfel, nici recurentul nu contestă acest fapt. Ceea ce invocă, deși nu în mod explicit, autorul recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în a doua hotărâre. Se consideră, practic, că efectul pozitiv al lucrului judecat (cu referire la reducerea procentuală de 10% din valoarea contractului ce s-ar impune a fi reținută etapizat, la fiecare cerere de rambursare/plată) se impunea în al doilea proces, care nu prezintă formal tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu. Prin urmare, instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri. Posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri. În speță, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situație ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, respectiv Decizia nr. 433 din 9 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, (în cel de-al doilea litigiu) a analizat existența altor hotărâri judecătorești anterioare, prin care s-au dezlegat aceleași raporturi juridice dintre părți. Împrejurarea că instanța învestită cu al doilea litigiu nu a dat eficiență prezumției lucrului judecat, ce ar putea constitui, eventual, o greșeală de judecată, nu poate fi însă cenzurată pe calea revizuirii. O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, privitoare la raționamente jurisdicționale sau soluții pretins eronate este exclusă, în raport cu dispozițiile procedurale incidente și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.