ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2857/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 iunie 2016, reclamantul Municipiul Ploiești, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 53 din 02.02.2016, emisă de pârât;

- anularea Informării privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x;

- anularea Informării privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x;

- obligarea pârâtului la plata diferențelor neachitate în conformitate cu cererile de plată nr. x și nr. 5.

Prin Sentința nr. 2576 din 13 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Ploiești, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene.

Împotriva Sentinței civile nr. 2576 din 13 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Municipiul Ploiești, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar rejudecarea cauzei de instanța de control judiciar și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamantul a susținut că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că s-a reținut în mod eronat faptul că autoritatea contractantă nu a respectat principiul tratamentului egal în privința operatorilor economici înscriși la procedura de licitație. În acest sens, reclamantul a reluat criticile de nelegalitate formulate cu privire la Informările privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x și nr. 5, expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, arătând că motivele de neconformitate reținute de autoritatea emitentă a actelor contestate nu corespund realității și că reclamantul a respectat prevederile art. 2 alin. (2) lit. b) și f) din O.U.G. nr. 34/2006 și ale art. 36 alin. (1) lit. a) și b) din H.G. nr. 925/2006.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat reținută de instanța de fond în raport de alte litigii înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant a învederat că nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză și niciunul dintre aceste litigii nu a fost definitiv soluționat. Având în vedere că intimatul-pârât a aplicat o corecție financiară pentru fiecare cerere de plată înaintată de recurentul-reclamant, emițând câte o notă de neconformitate distinctă, precum și faptul că fiecare din aceste informări face obiectul unui litigiu, în cauză nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în privința motivelor care au stat la baza sancționării reclamantului de către pârât.

În consecință, apreciază recurentul-reclamant, prima instanță nu a cercetat fondul cauzei, motiv pentru care solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei și rejudecarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 noiembrie 2016, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Programe Europene a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Municipiul Ploiești este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de reclamantul Municipiul Ploiești au fost dezvoltate sub două aspecte și anume:

(i) greșita reținere a autorității de lucru judecat în ceea ce privește aplicarea de către intimatul-pârât a sancțiunii reducerii procentuale de 5% din valoarea totală a contractului de lucrări nr. x/20.11.2014;

(ii) greșita interpretare a dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006, precum și ale H.G. nr. 925/2006, în ceea ce privește respectarea, de către autoritatea reclamantă, a principiilor care stau la baza derulării procedurii achiziției publice.

Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte va puncta următoarele împrejurări și repere cronologice privitoare la procedura de achiziție publică și la actele administrative criticate (Informările privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x și nr. 5), necesare expunerii considerentelor care conduc la soluția casării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare:

- la data de 20.11.2014, s-a încheiat contractul de lucrări nr. x/20.11.2014, între reclamantul Municipiul Ploiești și Asocierea compusă din Societatea A. SA și Societatea B., în urma desfășurării procedurii de achiziție publică vizând proiectul cu titlul "Modernizarea/extinderea funcțională a Hipodromului Ploiești", finanțat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice conform contractului de finanțare nr. x/30.06.2014;

- prin Informarea nr. x din 18.05.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, emisă de pârât, s-a aplicat o reducere procentuală de 5% din valoarea contractului de lucrări nr. x/20.11.2014, în temeiul art. 6 și art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011, conform Notei de neconformitate nr. x/30.04.2015;

- împotriva Informării nr. x din 18.05.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, s-a formulat contestație administrativă, respinsă de pârât prin Decizia nr. 215 din 15.07.2015.

- împotriva Deciziei nr. 215 din 15.07.2015, emisă de pârât, s-a formulat acțiune în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015. Prin Sentința civilă nr. 3216 din 3 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de anulare a Deciziei nr. 215 din 15.07.2015 și a Informării nr. x din 18.05.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x Această sentință a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantul Municipiul Ploiești, prin Decizia nr. 3070 din 01 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal;

- prin Informarea nr. x din 11.12.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, pârâtul a dispus, la pct. A și B din informare, următoarele:

A. menținerea reducerii procentuale de 5% din valoarea contractului de lucrări nr. x/20.11.2014, aplicată conform Notei de neconformitate nr. x/30.04.2015, prin Informarea nr. x din 18.05.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x;

B. constatarea neeligibilității cheltuielilor în sumă de 393.899,20 RON, reprezentând diferențe de preț dintre valoarea solicitată și 80% din valoarea de procurare/ofertată pentru următoarele utilaje/echipamente: rack voce date supraveghere video, rack voce date ctrl acces și sonorizare, rack voce date 42U, centrala incendiu adresabilă, electropompă submersibilă puț forat, stație pompare complet echipată SP1M, stație pompare complet echipată SP2M, rezervor orizontal subteran V - 100.000L, precum și a cheltuielilor în sumă de 44.183,82 RON, reprezentând chirie motogenerator.

- prin Informarea nr. x din 21.12.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, pârâtul a dispus, la pct. A și B din informare, următoarele:

A. menținerea reducerii procentuale de 5% din valoarea contractului de lucrări nr. x/20.11.2014, aplicată conform Notei de neconformitate nr. x/30.04.2015, prin Informarea nr. x din 18.05.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x;

B. constatarea neeligibilității cheltuielilor în sumă de 80.702,28 RON, reprezentând chirie motogenerator.

- împotriva Informărilor privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x și nr. 5, reclamantul a formulat contestație administrativă, respinsă prin Decizia nr. 53 din 02.02.2016.

În acest context factual, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Municipiul Ploiești, și, pe cale de consecință, și acțiunea introductivă de instanță, trebuie analizate dintr-o dublă perspectivă, întrucât prin informările contestate în cauză s-au dispus două categorii de măsuri, întemeiate pe prevederi legale distincte, fiecare din acestea producând efecte proprii în plan litigios, având relevanță și obiectul informărilor emise anterior de pârât, precum și obiectul cauzelor judiciare derulate între părți.

În ceea ce privește măsura dispusă la pct. A din cele două informări, în mod corect instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 431 și art. 432 din C. proc. civ., referitoare la invocarea efectelor lucrului judecat.

Prin măsura de la pct. A al informărilor atacate în cauză, intimatul-pârât nu a dispus aplicarea unei noi corecții financiare în sarcina recurentului-reclamant, ci a menținut corecția financiară de 5% din valoarea contractului de lucrări nr. x/20.11.2014, aplicată anterior în raport de considerentele Notei de neconformitate nr. x/30.04.2015. Legalitatea sancțiunii aplicării reducerii procentuale, comunicată prin Informarea nr. x din 18.05.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, a făcut obiectul controlului judecătoresc în Dosarul nr. x/2015, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, finalizat prin pronunțarea Sentinței civile nr. 3216 din 3 decembrie 2015, definitivă prin Decizia nr. 3070 din 01 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța de judecată reținând că sancțiunea administrativă a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Deși la data pronunțării sentinței recurate în prezenta cauză, litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2015 nu era soluționat definitiv, instanța de fond nu putea pronunța o soluție cu ignorarea prevederilor art. 430 alin. (4), coroborate cu cele ale art. 431 C. proc. civ., care reglementează efectele autorității de lucru judecat provizoriu de care beneficiază o hotărâre supusă recursului, cu atât mai mult cu cât, criticile de nelegalitate formulate de reclamant în prezentul litigiu cu privire la măsurile aflate la pct. A din Informările privind situația cheltuielilor aprobate în Cererile de plată nr. x și nr. 5, erau identice cu cele formulate în Dosarul nr. x/2015, cu privire la aceeași măsură, regăsită la pct. A din Informarea privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. 1.

Este neîntemeiată susținerea recurentului-reclamant privitoare la inexistența identității de obiect între cele două litigii, Înalta Curte reținând că, deși cauza de față și cauza înregistrată sub nr. x/2015, privesc acte administrative diferite, chestiunea reducerii procentuale aplicate de autoritatea de control este comună Informărilor privind situația cheltuielilor aprobate în Cererile de plată nr. x, nr. 4 și nr. 5, iar considerentele instanței de judecată învestită cu soluționarea Dosarului nr. x/2015 sunt opozabile instanței învestite cu soluționarea prezentei cauze, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, recurentul-reclamant se află într-o confuzie atunci când apreciază că sancțiunea reducerii procentuale a fost aplicată cu ocazia analizării de autoritatea finanțatoare a fiecărei cereri de plată înaintate de autoritatea beneficiară. După cum s-a arătat anterior, sancțiunea reducerii procentuale de 5% din valoarea contractului de lucrări a fost aplicată prin Informarea nr. x din 18.05.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, fiind doar menținută prin informările de plată ulterioare (inclusiv Informările privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x și nr. 3, care nu fac obiectul prezentei cauze), astfel încât, o dată stabilită legalitatea acestei măsuri pe cale judecătorească nu se mai impune examinarea ei cu ocazia fiecărei informări de plată emise în cursul derulării proiectului. Mai exact, abaterea a fost identificată și sancționată cu ocazia primei cereri de plată, când s-a verificat procedura de achiziție ce a dus la încheierea contractului de lucrări, reducerea menționată în informările de plată ulterioare având doar caracterul unei executări a sumelor aferente sancțiunii dispuse.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Ploiești, vizând greșita reținere de către prima instanță a autorității de lucru judecat privitoare la legalitatea sancțiunii aplicării reducerii procentuale de 5% din valoarea contractului de lucrări nr. x/20.11.2014.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază a fi fondată critica recurentului-reclamant privitoare la necercetarea fondului cauzei de către prima instanță, reținând că Informările privind situația cheltuielilor aprobate în Cererile de plată nr. x și nr. 5 cuprindeau, la pct. B, declararea neeligibilităților unor cheltuieli, iar instanța de fond a omis a se pronunța asupra motivelor de nelegalitate expuse prin cererea de chemare în judecată cu privire la această măsură.

Analizând considerentele hotărârii de fond, Înalta Curte constată că acestea s-au circumscris doar examinării autorității de lucru judecat, din perspectiva măsurii reducerii procentuale menționate la pct. A din informările de plată contestate, nefăcând nicio trimitere la măsurile regăsite la pct. B, nici din punct de vedere al unei eventuale autorități de lucru judecat care ar afecta aceste măsuri, în raport de alte litigii derulate anterior între părți și nici cu privire la analiza pe fond a legalității acestor măsuri.

Este adevărat că intimatul-pârât a susținut că neeligibilitatea cheltuielilor reținute la pct. B din informările de plată nu au făcut obiectul contestării pe cale administrativă, dar acest argument nu exonerează instanța de judecată de obligația analizării tuturor pretențiilor expuse de reclamant, ci reprezintă doar un criteriu în stabilirea caracterului întemeiat sau neîntemeiat al cererii de chemare în judecată. De altfel, la dosarul cauzei nu au fost depuse contestațiile administrative formulate de reclamant împotriva Informării nr. x din 11.12.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x și a Informării nr. x din 21.12.2015 privind situația cheltuielilor aprobate în Cererea de plată nr. x, iar instanța de fond a omis a solicita părților să completeze probatoriul prin atașarea la dosar a acestor înscrisuri, astfel încât, nici pretențiile reclamantului și nici apărările formulate de pârât, nu au fost analizate într-o manieră completă și cuprinzătoare.

Înalta Curte reține că judecătorul are obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele investirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din același act normativ, instanța trebuie să examineze fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul. În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, considerentele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a tuturor argumentelor și motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil și nefiind respectate rigorile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței atacate, în limitele arătate prin prezenta hotărâre și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, apreciind a fi necesar a asigura părților dreptul la soluționarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicție. În rejudecare, instanța de trimitere urmează a analiza cererea de chemare în judecată, din perspectiva motivelor de nelegalitate formulate de reclamant cu privire la măsurile regăsite la pct. B din informările de plată contestate, luând în considerare apărările formulate de pârât și administrând probele pe care le va considera necesare, în vederea lămuririi cauzei.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 și art. 498 alin. (2) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Municipiul Ploiești, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Municipiul Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 2576 din 13 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - GV