ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3234/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. - Secretarul jud. Harghita, C. - Director general în cadrul Consiliului jud. Harghita, D. - Președintele Consiliului jud. Harghita, E. - Judecător în cadrul Judecătoriei Sectorului 1 București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- a refuzat înregistrarea și soluționarea unei petiții depuse în limba maternă a reclamantului;

- a depășit termenul în care ar fi trebuit să soluționeze petiția nr. 17891 din 11 noiembrie 2013;

- a răstălmăcit cele solicitate de reclamant în petiția amintită;

- a ridicat din oficiu excepții lipsite de sens;

- a ignorat răspunsurile reclamantului date cu privire la acele excepții;

- a fost extrem de superficial în studierea cazului;

- a adoptat o hotărâre care nu este în concordanță cu starea de fapt și cu prevederile O.G. nr. 137/2000.

La data de 23.06.2014, la solicitarea instanței, reclamantul a depus precizare, prin care a arătat pârâții cu care înțelege să se judece în contradictoriu și pretențiile pe care le are în raport cu fiecare pârât în parte, respectiv:

- a refuzat înregistrarea și soluționarea unei petiții depuse în limba maternă a reclamantului;

- a depășit termenul în care ar fi trebuit să soluționeze petiția nr. 17891 din 11 noiembrie 2013;

- a răstălmăcit cele solicitate de reclamant în petiția amintită;

- a ridicat din oficiu excepții lipsite de sens;

- a ignorat răspunsurile reclamantului date cu privire la acele excepții;

- a fost extrem de superficial în studierea cazului;

- a adoptat o hotărâre care nu este în concordanță cu starea de fapt și cu prevederile O.G. nr. 137/2000.

Prin sentința civilă nr. 3128 din 17 noiembrie 2014 a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a capetelor 1-4 de cerere, astfel cum a fost precizată, în favoarea Tribunalului Harghita, secția civilă, (complet competent să judece cauze de contencios administrativ).

Au fost disjunse, totodată, celelalte capete de cerere, formându-se trei dosare distincte.

Prezentul dosar are ca obiect capetele de cerere 5 și 6 din cererea precizatoare.

Prin sentința civilă nr. 3427 din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, invocată din oficiu;

- a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții D. - Președintele Consiliului jud. Harghita, B. - Secretarul jud. Harghita, C. - Director general în cadrul Consiliului jud. Harghita, E. - Judecător în cadrul Judecătoriei Sectorului 1 București și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca inadmisibilă;

- a respins cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3427 din 15 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea recursului declarat se arată, în esență, că instanța competentă să soluționeze toate capetele cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost formulate, este Curtea de Apel București.

Precizează recurentul că nu a fost de acord cu disjungerea dosarului, deoarece toate capetele de cerere aveau originea într-o singură faptă, prin care a fost discriminat de mai multe persoane, motiv pentru care a depus o petiție la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care nu a soluționat cererea în mod legal.

Arată recurentul că, întrucât instanța de fond a decis ca dosarul să fie disjuns și să se formeze patru dosare, este lipsit de sens ca în toate aceste dosare să fie păstrate ca pârâți toate persoanele care erau pârâte în dosarul inițial, nr. x/2014

Recurentul precizează că pentru capetele de cerere care fac obiectul prezentului dosar are calitate de pârât numai judecătorul E., că nu a solicitat ca în acest dosar să fie pârâți D., B., C. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, că nu are nici o pretenție față de aceștia și că solicită să fie eliminați din dosar, pentru că ar fi nedrept să fie citați în continuare.

Apreciază recurentul ca fiind total irelevante în cazul de față prevederile art. 124 și art. 126 din Constituție, deoarece acestea nu au nici o legătură cu problema ridicată de recurent în acest dosar, ca și referirea la art. 101 din Legea nr. 303/2004, respectiv art. 49 din Legea nr. 317/2004, de vreme ce nu a pus în discuție sancționarea disciplinară a judecătorului E.

Apreciază ca fiind greșită concluzia instanței, conform căreia judecătorii s-ar situa deasupra legii, activitatea lor neputând fi sancționată decât în mod disciplinar de către Consiliul Superior al Magistraturii.

Subliniază recurentul că nu respingerea în sine a cererii sale constituie discriminare, ci modul în care aceasta s-a realizat, prin ignorarea datelor puse la dispoziția judecătorului și fără să se indice vreun temei legal al sentinței.

Critică reținerile instanței potrivit cărora cererea reclamantului nu este de competența nici unui organ cu activitate jurisdicțională, de veme ce din anul 2000 a fost înființat un organ jurisdicțional special, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, exact pentru a soluționa probleme în acest domeniu și precizează că nu a solicitat și nu solicită în nici un fel modificarea sentinței dată de judecătorul E., ci constatarea faptului că această sentință are la bază o discriminare comisă de judecătorul care a dat sentința.

Se mai arată în motivele de recurs că, în conformitate cu prevederile Ordonanței nr. 137/2000, orice persoană care se consideră discriminată se poate adresa Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca acesta să constate că s-a comis o discriminare, să sancționeze vinovatul și să înlăture consecințele discriminării, iar, conform principiului că nimeni nu este mai presus de lege, persoana reclamată la CNCD poate fi și un judecător, care în opinia celui care-l reclamă comite discriminare.

Având în vedere că în cazul în care cel care se consideră discriminat nu este de acord cu hotărârea CNCD are posibilitatea să facă apel la instanța de contencios administrativ competentă, adică cea din cadrul Curții de Apel București, aceasta fiind instanța care în mod obligatoriu trebuie să judece litigiul.

Solicită să se stabilească că, în cazul în care CNCD nu și-a îndeplinit atribuțiile în mod corect și a refuzat să soluționeze acest caz în conformitate cu starea de fapt, Curtea de Apel București este instanța la care putea să se adreseze, iar aceasta este competentă a soluționa cererea sa.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimații-pârâți au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

Prin raportul întocmit în cauză asupra admisibilității recursului s-a constatat că recurentul-reclamant a formulat critici care se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ.

La termenul din 17.11.2016, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentului se circumscriu motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurent în contextul factual prezentat în sentința atacată.

În fapt, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei de față, reclamantul a solicitat: (1) să se constate că E., judecător în cadrul Judecătoriei Sectorului 1 București, a discriminat când, văzând documentele din care rezultă că reclamantul și-a depus în termen declarația de avere și cea de interese, nu a anulat procesul-verbal de contravenție nr. x, prin care a fost sancționat pe nedrept pentru faptul că nu a depus cele două declarații, conform sentinței date rezultând că depunerea declarațiilor numai în limba maghiară ar echivala cu faptul că nu au fost depuse; (2) sancționarea pârâtului E. pentru această discriminare.

În mod corect a reținut Curtea de Apel că reclamantul a solicitat să se constate că printr-o hotărâre judecătorească (Sentința civilă nr. 7974 din 09 aprilie 2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosar nr. x/2012) i-a fost cauzată o discriminare și să se dispună prin urmare sancționarea judecătorului pentru această pretinsă faptă, solicitări deduse judecății în cadrul contenciosului administrativ.

În raport de prevederile art. 124 și art. 126 din Constituția României, art. 101 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, prin care se instituie un anumit statut al judecătorilor și procurorilor, dar și o procedură specială în care răspunderea unui magistrat poate fi antrenată pentru activitatea întreprinsă, Curtea a apreciat că solicitările reclamantului exced competenței generale a instanțelor judecătorești, dar și competenței vreunui organ cu activitate jurisdicțională.

Curtea a constatat că soluția nu poate fi alta în contextul în care reclamantul a înțeles să deducă întreaga acțiune controlului exercitat de instanța de contencios administrativ, constatarea discriminării pretins înfăptuite prin respingerea plângerii contravenționale și sancționarea judecătorului care a dispus astfel fiind, în opinia sa, numai consecințe ori modalități de reparare a prejudiciului invocat.

Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice…", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale "și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

În sfârșit, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"Soluțiile pe care le poate da instanța

(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

(3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

(4) Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate:

a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;

b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

c) impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații;

d) suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;

e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.

(5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

(6) În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)".

A apreciat instanța de fond, în mod corect, că pretențiile reclamantului nu se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, neputând fi în mod pertinent invocată încălcarea unui drept protejat de Legea contenciosului administrativ printr-o hotărâre judecătorească (de altfel irevocabilă prin respingerea recursului), o astfel de soluție fiind o gravă imixtiune în actul de justiție și o încălcare flagrantă a principiului independenței justiției, dar și a tuturor celorlalte valori fundamentale într-un stat de drept.

De asemenea, astfel cum rezultă din prevederile art. 101 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, sancțiunile disciplinare se aplică de către Consiliul Superior al Magistraturii, nefiind de competența instanțelor judecătorești, în speță de competența Curții de Apel București.

În consecință, Curtea a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., apreciind că în cauză este încălcată competența generală, litigiul dedus judecății nefiind de competența instanțelor judecătorești, precum și aplicarea dispozițiilor art. 132 alin. (4) C. proc. civ., respingând cererea ca inadmisibilă.

Înalta Curte constată, astfel, că soluția instanței de fond dată excepției de necompetență și excepției de inadmisibilitate este corectă, astfel că va menține dispozițiile sentinței recurate referitoare la aceste aspecte.

În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a pârâților B., C. și D., invocată atât de aceștia pe cale de excepție, cât și de către recurent în cuprinsul motivelor de recurs, Înalta Curte constată că excepția invocată și susținerile recurentului sunt întemeiate, având în vedere, pe de o parte, că actele administrative nu se emit în nume propriu de către persoane fizice, ci în numele autorității publice care este înregistrată și are personalitate juridică, în temeiul art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în speță Județul Harghita, iar, pe de altă parte, că obiectul prezentei cauze nu îl constituie anularea de acte administrative emise de către unitatea administrativ teritorială Județul Harghita (Consiliul Județean Harghita), prin organele sale.

Drept urmare, pârâții din prezenta cauză, B., C. și D., ca persoane fizice, nu îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru a putea fi chemate în judecată pentru presupusele fapte ale autorității administrației publice locale județene.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C. și D. și, implicit, motivele de recurs formulate cu privire la acest aspect și, în consecință, va casa în parte sentința atacată și va respinge acțiunea promovată de reclamantul A. împotriva acestora ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată și face obiectul unei jurisprudențe constante a instanței supreme, astfel încât recursul de față a fost soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va casa hotărârea atacată, în parte, va respinge acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimații-pârâți B., C. și D..

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3427 din 15 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2016.