ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2079/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2/2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 iunie 2014, astfel cum a fost precizată la data de 23 iunie 2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. – secretarul Județului Harghita, C. – director general în cadrul Consiliului Județean Harghita, D. – președintele Consiliului Județean Harghita, E. – judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 1 București și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând următoarele:

(1) Constatarea faptului că B. – secretarul Județului Harghita, C. – director general în cadrul Consiliului Județean Harghita și D. – președintele Consiliului Județean Harghita au comis o discriminare, când au refuzat să înregistreze declarația de avere și cea de interese, întocmite conform prevederilor legale și trimise prin poștă, în termen legal.

(2) Sancționarea persoanelor de la pct. 1 pentru această discriminare.

(3) Obligarea persoanelor de la pct. 1 să înregistreze declarația de avere și cea de interese, trimise prin poștă în data de 17 iulie 2012.

(4) Obligarea persoanelor de la pct. 1 să publice în mass-media un rezumat al sentinței care urmează a fi pronunțată, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000.

(5) Constatarea că E. – judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 1 din București, a discriminat când văzând documentele din care rezultă că reclamantul și-a depus în termen declarația de avere și cea de interese, nu a anulat procesul-verbal de contravenție, prin care a fost sancționat pe nedrept pentru faptul, că nu a depus cele două declarații. Conform sentinței date de judecătorul E., faptul că a depus declarațiile numai în limba maghiară echivalează cu faptul de a nu le fi depus.

(6) Sancționarea pârâtului E. pentru această discriminare.

(7) Anularea hotărârii nr. 278/2014 adoptată de C.N.C.D. la data de 14 mai 2014.

(8) Anularea procesul-verbal, care nu are bază reală, fiind întocmit în baza unei adrese care conține o afirmație falsă.

(9) Sancționarea C.N.C.D., pentru nerespectarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, adică: a refuzat înregistrarea și soluționarea unei petiții depuse în limba maternă a reclamantului; a depășit termenul în care ar fi trebuit să soluționeze petiția din 11 noiembrie 2013; a răstălmăcit cele solicitate de reclamant în petiția amintită; a ridicat din oficiu excepții lipsite de sens; a ignorat răspunsurile reclamantului date cu privire la acele excepții; a fost extrem de superficial în studierea cazului; a adoptat o hotărâre care nu este în concordanță cu starea de fapt și cu prevederile O.G. nr. 137/2000.

Prin sentința civilă nr. 3128 din 17 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- admite excepția necompetenței materiale invocate din oficiu și declină competența de soluționare a capetelor 1 – 4 de cerere, astfel cum a fost precizată, în favoarea Tribunalului Harghita, secția civilă (complet competent să judece cauze de contencios administrativ);

- disjunge celelalte capete de cerere și dispune formarea a trei dosare distincte, cu următorul obiect: un dosar având ca obiect capetele 5 și 6 de cerere, respectiv constatarea discriminării și cererea de sancționare în consecință a pârâtului; un dosar având ca obiect capetele 7 și 9 de cerere, respectiv cererea de anulare a hotărârii C.N.C.D. din 14 mai 2014 și de sancționare în consecință a pârâtului; un dosar având ca obiect capătul 8 de cerere, respectiv cererea de anulare a procesului-verbal;

- se vor cita părțile cu mențiunea de a formula concluzii, în cadrul fiecărui dosar în parte, asupra excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești (în cadrul dosarului având ca obiect capetele 5 și 6 de cerere) și asupra excepției necompetenței materiale (în cadrul dosarului având ca obiect capătul 8 de cerere).

În Dosarul nr. x/2/2014, având ca obiect capetele 7 și 9 de cerere, respectiv cererea de anulare a hotărârii C.N.C.D. din 14 mai 2014 și de sancționare în consecință a pârâtului C.N.C.D., Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 3428 din 15 decembrie 2014, prin care a hotărât următoarele:

- admite excepția inadmisibilității invocată din oficiu și respinge capătul de cerere având ca obiect sancționarea C.N.C.D. pentru nerespectarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, ca inadmisibil;

- respinge în rest acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată;

- respinge cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.3 a declarat recurs reclamantul A.

Recurentul critică soluția de disjungere dispusă în Dosarul nr. x/2/2014, susținând că toate capetele de cerere din dosarul respectiv își aveau originea în faptul că, în anul 2012, a depus declarația de avere și declarația de interese în limba sa maternă, fiind discriminat, astfel că a depus o petiție la C.N.C.D., care nu a fost soluționată în mod legal. Acesta este motivul pentru care s-a adresat instanței competente, respectiv Curtea de Apel București, care ar fi trebuit să soluționeze toate capetele de cerere. Recurentul arată că, întrucât au fost disjunse capetele de cerere în funcție de persoanele pârâte, este lipsit de sens ca în toate dosarele să fie păstrate, în calitate de pârât, toate persoanele care aveau această calitate în Dosarul nr. x/2/2014. Astfel în dosarul de față, pârât ar trebuie să fie doar judecătorul E. Sub acest aspect, recurentul precizează că nu a solicitat ca, în acest dosar, să fie pârâți D., B., C. și C.N.C.D., întrucât nu are nicio pretenție față de acești pârâți, motiv pentru care solicită ca judecata cauzei să nu fie făcută în raport cu acești pârâți.

Printr-o a doua critică din recurs, recurentul susține că, în cuprinsul sentinței atacate, sunt menționate greșit cele nouă capete de cerere din acțiunea introductivă, prezentul dosar având ca obiect capetele de cerere 7 și 9 din cererea inițială, iar nu capetele de cerere 7 și 9 din enumerarea redată în sentința atacată.

Cu privire la capătul de cerere vizând anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 278/2014, recurentul susține că sentința recurată a fost pronunțată cu ignorarea stării de fapt și a apărărilor pe care le-a formulat. Față de aspectele menționate în petiția adresată C.N.C.D. și în raport cu procedura de citare, recurentul susține că, dintre pârâți, judecătorul E. nu a fost citat, fiind astfel încălcate prevederile art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Totodată, recurentul arată că, în secțiunea referitoare la susținerile petentului, se regăsesc o serie de afirmații pe care nu le-a formulat, ci pe care le-a combătut, respectiv cele referitoare la depășirea termenului de depunere a declarațiilor, la faptul că instanța de judecată a menținut un proces-verbal de contravenție încheiat către o autoritate a statului și la faptul că C.N.C.D., în urma ședinței de audiere părților, a ridicat excepția de tardivitate în ceea ce privește introducerea petiției.

Recurentul reiterează faptul că, în cuprinsul hotărârii C.N.C.D., judecătorul E. nu este menționat printre persoanele reclamate.

În ceea ce privește excepția tardivității formulării petiției adresate C.N.C.D., recurentul arată următoarele: a invocat discriminarea despre care a aflat odată cu primirea procesului-verbal la data de 15 octombrie 2012; despre discriminarea comisă de judecătorul E. a aflat cu ocazia primirii sentinței civile nr. 7974/2013, adică la sfârșitul lunii mai 2013; petiția a fost trimisă către C.N.C.D. la data de 28 mai 2013; timpul scurs de la data la care a aflat de prima discriminare și până la trimiterea petiție este de 6 luni și jumătate, iar, de la a doua discriminare, de câteva zile.

C.N.C.D. a admis ambele excepții, deși anterior făcuse referire numai la excepția tardivității.

În consecință, recurentul susține că, în raport cu problemele, omisiunile și neadevărurile menționate, hotărârea C.N.C.D. este nelegală, pentru necitarea uneia dintre părți, astfel că se impune anularea acesteia.

Cu privire la sancționarea C.N.C.D., recurentul susține că i-a fost refuzată înregistrarea și soluționarea petiției depuse în limba sa maternă și invocă prevederile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1), art. 10 și art. 16 din O.G. nr. 137/2000, arătând că C.N.C.D. este un organ jurisdicțional special, în fața căruia fiecare cetățean este egal, fiindu-i interzisă orice deosebire pe bază de limbă. Rezultă că, dacă un cetățean român cu limba maternă alta decât cea română se adresează în acea limbă, C.N.C.D. este obligat să înregistreze și să soluționeze petiția. Or, recurentul susține că i-a fost refuzat acest drept, așa cum rezultă din adresa atașată cererii de recurs, astfel că a fost comisă o discriminare în sensul prevederilor menționate anterior.

Totodată, recurentul susține că a fost depășit termenul de soluționare a petiției din 11 noiembrie 2013. Petiția inițială a fost depusă la data de 28 mai 2013, dar, chiar prin raportare la varianta tradusă în limba română, înregistrată la C.N.C.D. la data de 14 noiembrie 2013, hotărârea nr. 278 a fost adoptată la data de 14 mai 2014, adică după 6 luni de la înregistrare.

Susține recurentul că C.N.C.D. a denaturat solicitările cuprinse în petiție, a invocat excepții lipsite de sens și a ignorat apărările sale formulate cu privire la excepțiile invocate.

Cu privire la excepția necompetenței materiale, se arată că a fost soluționată prin interpretarea eronată a solicitărilor din petiție. Sub acest aspect, se afirmă că a fost invocată o discriminare, iar C.N.C.D. a reținut menținerea unui proces-verbal. Sub acest aspect, recurentul menționează că nu a solicitat modificarea unei hotărâri judecătorești sau vreo altă imixtiune în actul de judecată, ci a semnalat atitudinea discriminatorie a judecătorului și a solicitat C.N.C.D. sancționarea acestuia.

În concluzie, recurentul susține că hotărârea contestată a fost adoptată în dezacord cu starea de fapt și cu prevederile O.G. nr. 137/2000 și ale Legii nr. 215/2001, fiind supus unui tratament discriminatoriu și suferind o pierdere materială.

În drept, recurentul a invocat art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) și (4), art. 10 lit. a), art. 16 și art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000.

Intimații-pârâți D. – președintele Consiliului Județean Harghita, B. – secretarul Județului Harghita și C. – director general în cadrul Consiliului Județean Harghita au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței pronunțate de Curtea de apel. În cuprinsul întâmpinării, intimații-pârâți invocă excepția lipsei calității lor procesuale pasive, arătând că actele administrative se emit în numele autorității publice, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001, autoritate care nu a fost chemată în judecată, iar prezenta cauză nu are ca obiect acte administrative emise de unitatea administrativ-teritorială ori refuzul nejustificat al acesteia de a soluționa o cerere.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimații-pârâți, recurentul-reclamant arată că cele două capete de cerere ce formează obiectul prezentului dosar sunt formulate în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., iar cei trei intimați-pârâți și judecătorul E. nu au calitatea de pârât în raport cu petitele respective, fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocate prin întâmpinare.

Susține recurentul că este neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii invocate din oficiu de instanța de fond, acțiunea fiind admisibilă conform art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000.

II. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin încheierea din camera de consiliu de la 16 martie 2016, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 22 iunie 2016.

Analizând criticile formulate de recurentul-reclamant, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare, în acord cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ.

2.1. Precizări prealabile

Prin petiția datată 11 noiembrie 2013, înregistrată la C.N.C.D. din 14 noiembrie 2013, petentul A. a sesizat C.N.C.D., expunând următoarele aspecte:

- după expirarea mandatului de consilier județean, a transmis prin poștă la Consiliul Județean Harghita declarația de avere și declarația de interese, acestea fiind primite de consiliul județean, așa cum rezultă din adresa din 31 iulie 2012, prin care a fost somat să depună declarațiile în limba română. Petentul susține că această solicitare nu are bază legală, întrucât Legea nr. 176/2010 nu precizează în ce limbă trebuie să fie depuse declarațiile, iar art. 76 din Legea nr. 215/2001 prevede că are dreptul să se adreseze Consiliului Județean Harghita, atât oral cât și în scris în limba sa maternă;

- ulterior a aflat că nu au fost acceptate argumentele sale, că nu au fost înregistrate cele două declarații și nu au fost afișate pe site-ul instituției și, în loc să fie transmise în copie la Agenția Națională de Integritate, secretarul județului a trimis acestei instituții o adresă în care a semnalat în mod nereal că nu au fost depuse cele două declarații în termenul legal. În urma acestei adrese, A.N.I. a întocmit proces-verbal de contravenție, prin care a fost amendat cu 2.000 RON pentru nedepunerea la termen a celor două declarații. Petentul a contestat în instanță procesul-verbal de contravenție și susține că sentința primei instanțe este nelegală și inacceptabilă, deoarece, în cuprinsul său, deși se recunoaște faptul că a transmis prin poștă, în termenul legal, cele două declarații, se reține că acestea nu pot fi luate în considerare, întrucât au fost depuse în limba maghiară și, în consecință, se apreciază că nu au fost depuse, fiind menținut procesul-verbal de contravenție. Conducătorii Județului Harghita discriminează atunci când acceptă și înregistrează declarații de avere în limba română, iar pe cele depuse în limba maghiară le resping. Judecătorul care a judecat cazul a discriminat, când, văzând adresa care probează faptul că a depus în timp cele două declarații, nu a anulat procesul-verbal de contravenție. Cu alte cuvinte, conform sentinței pronunțate, declarațiile depuse în limba română trebuie să fie acceptate și înregistrate, spre deosebire de cele depuse în limba maghiară, iar cel care face uz de dreptul recunoscut de lege și se adresează în scris consiliului județean în limba sa maternă este pasibil de pedeapsă;

- pe baza aspectelor descrise, petentul solicită să se stabilească faptul că B. – secretarul Județului Harghita, C. – director general la Consiliul Județean Harghita, D. – președintele Consiliului Județean Harghita și E. – judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 1 din București au discriminat pe bază etnică, motiv pentru care solicită să fie luate măsurile legale și să fie sancționate persoanele menționate.

Prin hotărârea din 14 mai 2014, Colegiul director al C.N.C.D. a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește menținerea unui proces-verbal contravențional de către o instanță de judecată (excepție invocată cu ocazia efectuării procedurii de audiere) și excepția de tardivitate a introducerii plângerii potrivit art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Împotriva hotărârii C.N.C.D. petentul A. a formulat acțiune în contencios administrativ, care a fost respinsă prin sentința menționată la pct. I.3 din prezenta decizie.

2.2. În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la soluția de disjungere a capetelor de cerere din acțiunea introductivă, Înalta Curte reține că acestea sunt lipsite de temei.

Este adevărat că toate capetele de cerere din acțiunea introductivă au legătură cu faptul juridic inițial constând în depunerea de către reclamant a declarației de avere și a declarației de interese completate în limba sa maternă, însă această realitate juridică nu impune, de plano, ca toate raporturile juridice ulterioare generate de sau în legătură cu faptul juridic inițial să fie soluționate în cadrul unui litigiu unic și de către aceeași instanță.

Temeinicia raționamentului avut în vedere de instanță la pronunțarea soluției de disjungere (menționată la pct. I.2 din prezenta decizie) este justificată de faptul că cele trei dosare vizează raporturi juridice distincte, respectiv: (i) pretinsa discriminare decurgând dintr-o hotărâre judecătorească (petitele 5 și 6); (ii) anularea unui act administrativ-jurisdicțional (petitele 7 și 9); (iii) anularea unui proces-verbal de contravenție (petitul 8). În același sens, este de observat și faptul că, potrivit mențiunilor din dispozitivul sentinței de disjungere, în cazul petitelor 5 și 6, este pusă în dezbaterea părților excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, iar în cazul petitului 8, este pusă în dezbaterea părților excepția necompetenței materiale a instanței.

Soluția de disjungere este temeinică și legală în raport cu dispozițiile art. 99 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., conform cărora „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte”. În aplicarea acestor dispoziții, în mod corect instanța a disjuns capetele de cerere în raport cu natura și obiectul pretențiilor deduse judecății.

2.3. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D., președintele Consiliului Județean Harghita, B. – secretarul Județului Harghita, C. – director general în cadrul Consiliului Județean Harghita, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, întrucât, în cauză, actul administrativ-jurisdicțional supus controlului de legalitate și temeinicie pe calea contenciosului administrativ în condițiile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și ale Legii nr. 554/2004, a fost adoptat de C.N.C.D. în cadrul procedurii administrativ–jurisdicționale în care persoanele respective au avut calitatea de părți reclamate, astfel încât au calitate procesuală pasivă în litigiul de față.

2.4. Cu privire la soluția primei instanțe privind inadmisibilitatea capătului de cerere vizând sancționarea C.N.C.D., Înalta Curte constată că, prin sentința pronunțată, Curtea de apel a reținut cu just temei faptul că nici O.G. nr. 137/2000, nici Legea nr. 554/2004 și niciun alt act normativ nu conțin dispoziții în baza cărora instanța, admițând acțiunea în contencios administrativ având ca obiect o hotărâre adoptată de C.N.C.D., să dispună sancționarea C.N.C.D.

În completarea raționamentului expus de judecătorul fondului, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ, învestită cu realizarea controlului de legalitate și temeinicie al hotărârii adoptate de C.N.C.D., poate pronunța una dintre soluțiile prevăzute de art. 18 din Legea nr. 554/2004, conform căruia:

„Art. 18. – Soluțiile pe care le poate da instanța

(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

(3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

(4) Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate:

a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;

b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

c) impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații;

d) suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;

e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.

(5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere.

(6) În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)”.

Este de observat că solicitarea reclamantului de sancționare a C.N.C.D. nu se regăsește în niciuna dintre ipotezele prevăzute de dispozițiile citate, care reglementează soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de contencios administrativ, în virtutea normei de trimitere de la art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, conform căruia „Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii”.

În consecință, prima instanță realizând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 18 din Legea nr. 554/2004, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect sancționarea C.N.C.D. pentru nerespectarea prevederilor O.G. nr. 137/2000.

2.5. Cu referire la fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că este temeinică și legală hotărârea C.N.C.D. prin care au fost admise excepția de necompetență materială a C.N.C.D. în ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la hotărârea instanței judecătorești prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva procesului-verbal de contravenție întocmit de A.N.I. și excepția tardivității introducerii plângerii în raport cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În acest sens, Înalta Curte reține la rândul său, în deplin acord cu judecătorul fondului, că atâta timp cât reclamantul invocă existența unei discriminări în susținerea căreia formulează critici referitoare la o hotărâre judecătorească prin care a fost respinsă plângerea împotriva unui proces-verbal de contravenție, nemulțumirea petentului față de soluția instanței judecătorești nu poate fi circumscrisă noțiunii de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care prevede că „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”. Criticile cu privire la respectiva hotărâre judecătorească pot fi eventual valorificate de către reclamant în cadrul căilor de atac reglementate de dispozițiile procedurale.

În ceea ce privește excepția tardivității formulării petiției în raport cu prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prima instanță cu just temei a apreciat că este întemeiată. Înalta Curte observă, la rândul său, faptul că, în cuprinsul petiției din 11 noiembrie 2013 adresată C.N.C.D., petentul menționează expres faptul că, prin adresa din 31 iulie 2012, a fost somat să depună declarațiile de avere și de interese în limba română, împrejurare față de care a invocat existența discriminării în sensul prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Se constată că în mod corect prima instanță a avut în vedere corespondența purtată în perioada mai-septembrie 2012 între Consiliul Județean Harghita și reclamant cu privire la depunerea declarațiilor de avere și de interese în limba română, precum și faptul că procesul-verbal de contravenție a fost emis de A.N.I. în luna octombrie 2012, reținând cu just temei faptul că reclamantul a cunoscut pretinsa discriminare cel mai târziu în luna octombrie 2012.

Or, conform art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, „persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei”.

În cauză, termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 a început să curgă cel târziu în cursul lunii octombrie 2012, iar, potrivit art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se împlinea la data de 31 octombrie 2013.

În ceea ce privește sesizarea C.N.C.D., Înalta Curte constată că în mod întemeiat atât C.N.C.D., în cuprinsul hotărârii contestate, cât și prima instanță au reținut că reclamantul a sesizat C.N.C.D. prin petiția înregistrată din 14 noiembrie 2013, aspect confirmat inclusiv de faptul că petentul a menționat în finalul sesizării data de 11 noiembrie 2013.

În considerarea acestor aspecte, nu pot fi primite susținerile petentului în sensul că a luat cunoștință despre existența situației de discriminare la data când a primit procesul-verbal de contravenție (15 octombrie 2012) ori la data când i-a fost comunicată sentința civilă nr. 7974/2013 (luna mai 2013), atâta timp cât petentul invocă, atât în petiția adresată C.N.C.D., cât și prin cererea de chemare în judecată, presupusa faptă de discriminare săvârșită de B. – secretarul Județului Harghita, C. – director general în cadrul Consiliului Județean Harghita și D. – președintele Consiliului Județean Harghita, constând în refuzul de înregistrare a declarațiilor întocmite conform prevederilor legale și transmise prin poștă, aspecte cunoscute în intervalul de timp 31 iulie – octombrie 2012.

Totodată, Înalta Curte observă faptul că probatoriul administrat nu demonstrează realitatea susținerilor recurentului în sensul sesizării C.N.C.D. la data de 28 mai 2013.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a C.N.C.D. de a constata existența discriminării decurgând din respingerea plângerii formulate de reclamant împotriva procesului-verbal de contravenție întocmit de Agenția Națională de Integritate, prima instanță a apreciat cu just temei faptul că soluția C.N.C.D. este legală și temeinică, întrucât Consiliul nu are competența de a cenzura legalitatea ori temeinicia unei hotărâri judecătorești pronunțate în soluționarea unei plângeri contravenționale, iar exercitarea controlului de legalitate și temeinicie al hotărârilor judecătorești poate fi realizată numai în cadrul căilor de atac reglementate de lege.

Susținerile recurentului referitoare la inadvertențele din cuprinsul sentinței atacate privind greșita indicare a numerotării capetelor de cerere din acțiunea introductivă și din cuprinsul hotărârii C.N.C.D. în secțiunea „Susținerile petentului” nu sunt de natură a impune desființarea vreunuia dintre cele două acte, atâta timp cât, în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a făcut dovada faptului că, prin aceste neconformități, i-ar fi fost produsă o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actelor respective.

De asemenea, Înalta Curte reține că nu pot fi primite nici susținerile recurentului întemeiate pe faptul că, în cuprinsul hotărârii C.N.C.D., judecătorul E. nu este menționat printre persoanele reclamate, întrucât o asemenea neconformitate procedurală poate fi invocată de partea potențial prejudiciată, respectiv de către judecătorul E., iar nicidecum de către partea adversă, respectiv petentul A., care, în circumstanțele expuse, nu este în măsură a invoca o vătămare în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Criticile recurentului-reclamant privind pretinsa discriminare săvârșită de C.N.C.D. prin faptul că a refuzat înregistrarea și soluționarea petiției sale depuse în limba maternă sunt lipsite de temei legal, atât timp cât dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1), art. 10 și art. 16 din O.G. nr. 137/2000, pe care le invocă în susținere, nu prevăd că procedura administrativ-jurisdicțională în fața C.N.C.D. se desfășoară în limba maternă a petentului. Sub acest aspect, se cuvine a fi menționat faptul că art. 128 alin. (1) din Constituție, cât și art. 14 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevăd expres faptul că procedura judiciară se desfășoară în limba română, iar cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română, aceste dispoziții aplicându-se, pentru identitate de rațiune, și în cazul procedurii administrativ-jurisdicționale desfășurate în fața C.N.C.D.

Într-adevăr, nu poate fi contestat faptul că sesizarea reclamantului a fost înregistrată la C.N.C.D. la data de 14 noiembrie 2013, iar hotărârea C.N.C.D. a fost adoptată la data de 14 mai 2014, în condițiile în care art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 prevede că „Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării”. Însă, termenul prevăzut de dispozițiile respective este un termen de recomandare, întrucât respectarea acestui termen nu este prevăzută de lege sub sancțiunea nulității actului. Totodată, în cauză, se constată că recurentul-reclamant nu a făcut dovada faptului că, în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin nerespectarea termenului prevăzut de dispozițiile citate i-ar fi fost produsă o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii C.N.C.D.

2.6.Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3428 din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2016.