ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5242/2019

Ședința publică din data de 31 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28.07.2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Prefectul Județului Mureș, anularea Hotărârii nr. 448/2016, adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la data de 28.06.2016, cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, respectiv a propriei proceduri interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, precum și să se constatate că Prefectul județului Mureș l-a discriminat prin faptul nu i-a răspuns la petiție în limba sa maternă și nu a soluționat petiția din data de 17.11.2015, să fie sancționat Prefectul Județului Mureș pentru discriminare, cu obligarea acestuia la publicarea în mass media a unui rezumat al hotărârii.

Prin sentința nr. 55 din 13 ianuarie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Prefectul Județului Mureș.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac recurentul a arătat că, în mod eronat, prima instanță nu a constatat nerespectarea procedurii interne a C.N.C.D., a cerințelor vizând transparența și contradictorialitatea procedurii, aspecte care dovedesc nelegalitatea hotărârii C.N.C.D. contestate în prezenta cauză. În opinia recurentului, procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor impunea consiliului să comunice, din oficiu, toate înscrisurile sau punctele de vedere depuse partea reclamată.

A mai apreciat recurentul că prima instanță a încălcat și prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., întrucât "nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere" ce viza termenul de soluționare a sesizărilor adresate C.N.C.D.

De asemenea, în privința motivării hotărârii contestate instanța de fond a reținut, fără temei, că în cazul respingerii sesizării este permisă o motivare "mai puțin elaborată", deși propria sentință, de respingere a acțiunii, este cât se poate de elaborată.

Recurentul a mai arătat că sentința recurată conține afirmații neadevărate cu privire la conținutul sesizării adresate C.N.C.D. și la situația de fapt prezentată . C.N.C.D. a refuzat să constate dubla discriminare (diferențiere pe bază de limbă, respectiv naționalitate) a cărei victimă a fost reclamantul, iar instanța de fond nu s-a pronunțat asupra argumentelor care dovedeau acastă situație - necomunicarea unui răspuns în limba maghiară la petiția formulată, astfel cum impuneau dispozițiile legale, dar și tratamentul/răspunsul diferit al Prefectului județului Mureș adresat cetățenilor români care, la fel ca și reclamantul, sesizau încălcări ale legii de către autorițile locale.

Intimații-pârâți Prefectul Județului Mureș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au depus întâmpinare, respectiv concluzii crise, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 448/28.06.2016, prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că aspectele sesizate de reclamant nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului și a validat hotărârea C.N.C.D., reținând, în esență, că procedura de soluționare a unei sesizări adresate consiliului nu este una contenciosasă, administrativ-jurisdicțională, constrângerile procedurale sunt cele specifice procesului decizional de natură administrativă, hotărârea contestată respectă dispozițiile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, iar în cauză reclamantul nu a dovedit un tratament prin care să i se fi încălcat un drept recunoscut de lege, în baza unui criteriu interzis, fără o justificare obiectivă, comparativ cu alte persoane aflate pe poziție de egalitate.

Această soluție este împărtășită de instanța de control judiciar, care constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material, pentru a putea fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent.

Răspunzând punctual argumentelor prezentate de recurent în calea de atac promovată, Înalta Curte constată că, în cauză, procedura derulată în fața C.N.C.D. a respectat cerințele de transparență și contradictorialitate.

Dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la contradictorialitate și/sau dreptul la apărare se consideră a fi garantate, dacă persoana interesată are posibilitatea de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale. Cum acesta este consacrat expres în cuprinsul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 și oferă toate garanțiile în domeniu (în fața instanței de judecată reclamantului fiindu-i dată posibilitatea de a-și susține poziția, cu respectarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare), se apreciază că nu este imperios necesar, sub sancțiunea nulității, ca procedurile în fața autorității administrative să fie conforme art. 6 din C.E.D.O. sau art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Date fiind dispozițiile art. 20 alin. (4) din actul normativ special, care instituie doar obligația citării părților, Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului conform căreia C.N.C.D. ar fi trebuit să îi comunice, din oficiu, toate înscrisurile sau punctele de vedere depuse de partea reclamată.

De asemenea, astfel cum în mod corect a apreciat și prima instanță, instanța de control judicar reține că recurentul nu a dovedit o vătămare, dispozițiile O.G. nr. 137/2000 sunt clare și previzibile în ceea ce privește citarea părților și consultarea dosarului administrativ, iar în măsura în care ar fi considerat util pentru apărarea sa, petentul ar fi trebuit să solicite comunicarea informațiilor depuse de autoritatea reclamată de discriminare, ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat.

În privința nerespectării dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și a pretinsei nepronunțări a instanței asupra "capătului de cerere" vizând termenul de soluționare a sesizării, Înalta Curte precizează că argumentele prezentate în susținerea unei acțiuni nu reprezintă capete de cerere distincte, acestea din urmă sunt solicitările efective formulate prin cererea de chemare în judecată, iar judecătorului astfel învestit îi este permis ca, în analiza cauzei deduse judecății, să grupeze argumentele prezentate și să le răspundă printr-un considerent comun. În prezenta cauză însă, judecătorul fondului a analizat, în mod judicios, argumentele reclamantului, inclusiv pe cel anterior menționat și a reținut că termenul de 90 de zile pentru soluționarea sesizării adresate C.N.C.D. este unul de recomandare, iar reclamantul nu a dovedit o vătămare procesuală prin nerespectarea acestuia.

Nefondată este și critica recurentului referitoare la "motivarea mai puțin elaborată" a hotărârii C.N.C.D., întrucât verificarea acesteia permite destinatarilor deciziei administrative să-i cunoască și să-i evalueze temeiurile și efecte, instanței de judecată să realizeze controlul de legalitate, iar împrejurarea că recurentul nu a agreat raționamentul Consiliului nu echivalează cu o nemotivare sau cu o motivare insuficientă/necorespunzătoare.

Pe fondul cererii recurentului, Înalta Curte reține că acesta pretinde neanalizarea de către instanța de fond a dublei discriminări (diferențere pe criteriile naționalitate și limbă) reclamate prin sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării la data de 28.12.2015, înregistrată sub nr. x/04.01.2016.

Verificând, însă, atât conținutul sesizării, cât și al cererii de chemare în judecată, se constată că însuși reclamantul a indicat expres "obiectul prezentei sesizări îl constituie faptul că Prefectul Județului Mureș m-a discriminat când a refuzat soluționarea petiției mele din data de 17.11.2015".

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect că petentul nu a considerat răspunsul în limba română o faptă în sine, ci numai o circumstanță în susținerea existenței discriminării pe criteriul naționalitate, raportat la susținerea că instituția prefectului ar fi procedat diferit în situații identice.

Din interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 Înalta Curte reține că se poate vorbi despre o faptă de discriminare atunci când o persoană este tratată în mod nefavorabil, prin comparație cu modul în care au fost tratate alte persoane, aflate într-o situație similară, motivul acestui tratament constituindu-l o caracteristică concretă a persoanelor și anume "criteriul protejat".

Pentru existența discriminării este, așadar, necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: - existența unui tratament diferențiat manifestat prin orice deosebire, excludere, restricțe sau preferință; - existența unui criteriu de discriminare, de felul celor enumerate exemplificativ în definiția legală a discriminării (rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată); - existența unui raport de cauzalitate între criteriul de discriminare și tratamentul diferențiat; - scopul sau efectul tratamentului diferențiat să fie restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a unui drept recunoscut de lege; - persoanele sau situațiile în care acestea se regăsesc să se afle în poziții comparabile; - tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, a cărui atingere se face prin metode adecvate și necesare.

Prin petiția inițială, reclamantul a solicitat Prefectului Județului Mureș, să ceară tuturor instituțiilor publice din județ să respecte cu strictețe toate prevederile Legilor nr. 35/1995, nr. 282/2007, H.G. nr. 1206/2001, să controleze prin personalul Prefecturii în mod regulat dacă aceste instituții publice respectă prevederile menționate, să-i sancționeze pe conducătorii acelor instituții publice care nu le respectă, să ia măsuri ca toate informațiile de pe site-ul prefecturii să fie accesibile și în limba maghiară, să informeze în mod regulat opinia publică, să ia măsuri hotărâte împotriva încălcării drepturilor maghiarilor comise de diferite instituții și autorități.

În cauză, instanța de fond a apreciat, în mod corect, că analiza, atât cea proprie cât și cea a C.N.C.D., se rezumă la a verifica dacă s-a aplicat un tratament inegal persoanelor aflate în situații comparabile prin modul de soluționare a petițiilor de către Instituția Prefectului Județului Mureș, întrucât chestiunea caracterului justificat sau nejustificat al pretinsului refuz de soluționare a petiției din data de 17.11.2015 a fost tranșată, în mod definitiv, prin sentința nr. 480/03.06.2016 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2016.

Prima instanță a verificat situația expusă de reclamant și a constatat în mod corect că, pentru a dovedi existența practicii discriminatorii, acesta s-a raportat la o situație în care prefectul a luat măsurile legale atunci când cetățenii români din județ au fost discriminați (dând exemplul Primarului comunei Ghindeni - situația viza îndepărtarea steagului ținutului secuiesc).

Cele două situații nu erau însă identice, nici măcar comparabile și, dat fiind modul general al redactării petiției reclamantului și a neindicării exprese a instituției publice care nu a respectat legea, răspunsul oferit a fost tot la nivel general, cu redarea atribuțiilor prefectului, a modului de exercitare, a raporturilor din acesta și autoritățile locale, astfel încât, în mod legal, C.N.C.D. a concluzionat că aspectele sesizate de reclamant nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și reflectă o aplicare corectă a dispozițiilor de drept material, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 55 din 13 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2019.