ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2753/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată în fața Tribunalului Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., anularea Hotărârii nr. 146 din 27 martie 2013 din dosar nr. x/2012 al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului administrativ mai sus menționat, solicitând obligarea celor doi pârâți, în solidar, la plata daunelor; tragerea la răspundere a CNCD pentru modul de apreciere și instrumentare a cererii și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cauza de față.

Prin sentința civilă nr. 4041 din 22.10.2013, Tribunalul Mureș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 26 din 7 februarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și pârâtul B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul arată că din cuprinsul celor șase înscrisuri olografe depuse la dosar reies în mod evident pornirile rasiste, xenofobe și naționalist șovine a învinuitului B. Indiferent de împrejurarea în care un individ face afirmații de natură să prejudicieze imaginea unui cetățean de bună credință instituțiile abilitate ale statului au obligația, în conformitate cu legislația în vigoare, să aplice prevederile legale în vederea estompării și descurajării manifestărilor ostile a indivizilor certați cu legea.

Recurentul susține instanța a omis să cerceteze fondul pricinii, escamotând obiectul cauzei, motivând atitudinea învinuitului cu argumentarea susținerilor din dosar nr. x/2011 a Judecătoriei Luduș, care are ca obiect revendicare. Se mai precizează că pârâtul CNCD instituție abilitată a statului care avea la îndemână pârghiile necesare sancționării și descurajării manifestările antisociale a indivizilor de rea credință nu a aplicat prevederile legale în vederea descurajării manifestărilor ostile ale învinuitului B., mai mult de atât Curtea de apel a tolerat atitudinea pasivă a CNCD prin nesancționarea Colegiului Director al CNCD prin respingerea acțiunii.

Este eronată susținerea necompetenței Consiliului în raport cu obiectul petiției formulate, CNCD neîncadrând ad litteram prezenta speță, măsura adoptată fiind nelegală, injustă, fiind încălcate flagrant drepturile recunoscute de lege și de convențiile internaționale la care România este parte, prevăzute de Art. 1 din Legea nr. 29/1990, art. 10 alin. (2) din CEDO, Constituția României, Legea nr. 7/2004 și O.G. nr. 31/2002.

Drepturile și libertatea de exprimare a unui individ încetează în punctul în care încep drepturile și libertatea altui individ, în acest context Curtea de apel luând act de aspectele sesizate de partea vătămată avea datoria de a aplica în mod obiectiv prevederile legale referitoare la fenomenul discriminare, prin casarea Hotărârii nr. 146 din 27martie 2013 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

De asemenea, recurentul consideră că instanța de fond a omis să cerceteze aplicarea prevederilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Respingerea prezentei acțiuni de către Curtea de apel întrunește condiția tratamentului diferențiat prin admiterea manifestărilor antisociale a învinuitului B. în prezenta speță aflându-ne într-o situație analogă și comparabilă tocmai prin tolerarea afirmațiilor rasiste și xenofobe ale învinuitului aspect ce reiese din lectura celor șase înscrisuri olografe, înscrisuri olografe împotriva cărora nici Colegiul Director și nici Curtea de apel nu putea să prezinte nici un argument justificat.

Recurentul invocă în susținerea recursului prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, precum și cele ale art. 72 alin. (2) din C. civ.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 23 martie 2016, recursul a fost admis în principiu.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin hotărârea emisă de Colegiul director al CNCD a fost soluționată sesizarea recurentului-reclamant în sensul că nu pot fi reținute aspecte care intră sub competența materială a Consiliului, competență oferită de legiuitorul național prin O.G. nr. 137/2000, republicată.

Potrivit art. 16 din O.G. nr. 137/2000:

"Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte".

Conform art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării".

Dispozițiile art. 20 alin. (7), (9), (10) din O.G. nr. 137/2000 prevăd:

"(7) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.

(9)Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii.

(10)Hotărârile emise potrivit prevederilor alin. (2) și care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu".

Cercetând înscrisurile olografe invocate de recurentul-reclamant, Curtea de apel a reținut că afirmațiile privesc susțineri atribuite acestuia ("mie îmi strigă că n-am bani, și că ei sunt unguri și fac ce vreau, că nu se tem, și face manechin din mine, și mă împușcă cum l-au împușcat ungurii în Sfântu Gheorghe pe Avram Iancu"; "A. strigă că eu sunt țigan și el este ungur și nu se teme de nimeni, că el are bani și eu sunt prost și nu știu să mă descurc dacă eu sunt țigan și am clase primare"; "eu B. sunt de meserie cojocar, domnul C. este de meserie tâmplar și A. este de meserie șustăr"; "a zis că nu se teme că are sprei din Ungaria și mă sprează"); poziția persoanei reclamate față de cererea de strămutare formulată în dosar de petent ("domnule președinte și onorată instanță vă rog frumos dacă acest dosar nu este judecat bine de doamna președinte a Orașului Luduș, să ne ducă în Ungaria la D."); apărări prin care persoana reclamată invocă greșeli în atribuirea terenului asupra căruia poartă diferendul părților și îi bănuiește de fapte penale pe persoanele implicate în procedura de reconstituire ("au făcut un act de fals și luare de mită, a dus în eroare instanța și comisia județeană"); apărări față de comportamentul petentului, care a dat naștere litigiului ("se bagă abuziv pe acest teren care nu este al lor", "vrea să îmi ia din grădina mea cu forța 17 ari de teren", "duce în eroare pe toți cum a dus Comisia Județeană"); susțineri cu privire la lipsa de imparțialitate a expertului ("Domnule Președinte, Onorată Instanță, acest expert n-a mâncat acasă, a venit să mănânce la A. A băut și a mâncat, i-a plătit mașina de l-a adus, l-a dus și înapoi și și-a luat plata").

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că aceste manifestări ale reclamantului sunt în legătură cu aspectele procedurale sau de fond ale dosarului civil în care au fost exprimate, iar eventuala depășire a limitelor firești ale apărărilor pe care părțile le pot formula pot fi cenzurate numai de instanța chemată să judece cauza. Instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei, în funcție de circumstanțele cauzei, este cea mai în măsură să aprecieze dacă părțile au încălcat cerința exercitării cu bună-credință a drepturilor procesuale care le-au fost recunoscute de lege.

Din conținutul înscrisurilor examinate rezultă că prin expresiile folosite, în apărările scrise pe care le-a depus în dosar nr. x/2011 al Judecătoriei Luduș, recurentul-reclamant a urmărit să aducă la cunoștința instanței poziția sa cu privire la situația conflictuală dintre părți, lipsa de imparțialitate a expertului, ori caracterul abuziv al cererii de strămutare, și să obțină câștig de cauză într-un diferend de durată dintre părți.

De asemenea, instanța de control judiciar, în acord cu cele reținute de instanța de fond, constată că expresiile folosite nu întrunesc condiția tratamentului diferențiat într-o situație analogă și comparabilă, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, ori prin ele nu s-a avut în vedere încălcarea dreptului la demnitate și imagine al recurentului-reclamant.

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

În opinia Înaltei Curți, în cauza de față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 26 din 7 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2016.