ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3939/2015

Decizia nr. 3939/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în nume propriu și ca reprezentant legal al Municipiului Târgu Mureș, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în principal, anularea Hotărârii nr. 319 din 22.5.2013 emise de pârât și, pe cale de consecință, exonerarea de plata amenzii în valoarea de 4.000 lei, iar în subsidiar, aplicarea măsurii avertismentului.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 387 din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în nume propriu și ca reprezentant legal al Municipiului Târgu Mureș, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru anularea hotărârii nr. 319 din 22 mai 2013 emise de pârât.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. - Primarul Municipiului Târgu Mureș, în nume propriu și ca reprezentant legal al Municipiului Târgu Mureș a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut în esență că hotărârea nr. 319/2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate produce efecte și se impune anularea acesteia întrucât nu există identitate între persoana sancționată, respectiv reclamant-persoană fizică și persoana care a săvârșit presupusa faptă de discriminare, respectiv primarul Municipiului Târgu Mureș.

Referitor la diferențierea pe criterii etnice, recurentul-reclamant susține că în mod eronat instanța de fond în consens cu intimatul-pârât a apreciat că afirmațiile aparținând reclamantului cuprinse în știrile apărute pe site-ul x constituie o discriminare/diferențiere pe criterii etnice a etniei rome, întrucât expresiile din discursul respectiv nu au fost folosite în sens peiorativ.

În opinia recurentului, instanța de fond ar fi trebuit să se limiteze la aplicarea corectă a normelor legale și în raport de acestea să aprecieze ca fiind corectă/incorectă a hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Referitor la dreptul atins prin formulările verbale criticate, respectiv dreptul la demnitate, recurentul-reclamant susține că în mod greșit s-a reținut prin hotărârea atacată că s-a adus atingere demnității etniei rome, termenii respectivi de „șatră”, „gabori” și „obiceiuri țigănești” nu au fost utilizate în sens peiorativ.

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, recurentul-reclamant susține că în mod greșit instanța de fond a reținut prin sentința criticată că acesta ar fi primit un răspuns pertinent în cuprinsul hotărârii atacate, întrucât libertatea de exprimare a fost invocată numai prin contestația formulată în fața Curții de Apel Târgu Mureș, ca instanță de fond, nu și în fața Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Recurentul-reclamant a criticat sentința atacată și sub aspectul aplicabilității dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000 republicată, susținând în esență că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de acest text de lege și apreciind că declarația dată de acesta a fost analizată subiectiv de către instanța de fond, fiind interpretată în sens defavorabil.

În ceea ce privește sancțiunea aplicată constând în amendă contravențională în cuantum de 4.000 lei, recurentul a susținut că în mod eronat instanța de fond a apreciat că pârâtul a justificat în mod corespunzător motivul pentru care nu a aplicat minimul amenzii prevăzute de art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Consideră recurentul că argumentul instanței de fond este unul cu caracter de generalitate fără a se referi la gradul de pericol social al faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, modul și mijloacele de folosire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă precum și de circumstanțele personale ale contravenientului.

Intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în termenul legal.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.

Litigiul dedus judecății a avut ca obiect exercitarea controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare asupra hotărârii nr. 319 din 22 martie 2013 prin care intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit la pct. 2 că afirmațiile reclamantului privind „gaborii primitivi”, „obiceiuri infracționale țigănești” și „șatrele indezirabile”, reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 15 al O.G. nr. 137/2000.

Motivele pentru care recurentul-reclamant a solicitat anularea actului administrativ jurisdicțional indicat au fost reiterate în recurs ca reprezentând motive de nelegalitate a sentinței atacate.

Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât prima instanță a apreciat în mod eronat că afirmațiile reclamantului ar constitui act de discriminare sancționabil contravențional deși în cauză nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/200 „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Conform prevederilor art. 15 din același act normativ „constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia”.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, instanța de control judiciar constată că în mod greșit judecătorul fondului a reținut existența unei diferențieri pe criterii etnice deși din examinarea discursului analizat rezultă că recurentul-reclamant a făcut o delimitare clară între românii corecți care lucrează în Anglia și românii cu activități infracționale, categorie din care fac parte „câte un descreierat care îi dă în cap la o italiancă” dar și gabori primitivi, cetățeni majoritatea țigani, care s-au dus cu obiceiurile țigănești în altă parte.

Contrar celor reținute prin sentința atacată, Înalta Curte constată că diferențierea făcută de recurentul-reclamant vizează în principal românii cinstiți și românii cu activități infracționale ceea ce nu implică nici un element etnic.

Menționarea în cadrul categoriei de români cu activități infracționale cum ar fi gaborii primitivi și țigani cu obiceiuri specifice nu poate fi reținută ca fiind o diferențiere pe criterii etnice și în consecință nu poate fi reținută existența unei discriminări, astfel cum este aceasta definită potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Pe de altă parte Înalta Curte constată că judecătorul fondului a aplicat greșit și dispozițiile art. 15 din aceeași ordonanță, reținând că în examinarea elementelor constitutive ale contravenției reglementate de aceste dispoziții nu prezintă relevanță faptul că reclamantul nu a urmărit un scop anume sau că nu a dorit să facă o diferențiere pe criterii etnice care să lezeze demnitatea membrilor unei etnii.

Pentru ca o faptă să fie tipică normei contravenționale prescrise de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, conform textului legal mai sus redat, trebuie să îndeplinească o condiție specială sub aspectul laturii subiective, respectiv fapta să fie comisă cu intenția de a instiga la ură rasială sau națională, fie să aibă drept scop sau să vizeze atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare față de o anumită categorie socială.

Din analiza afirmațiilor recurentului-reclamant nu rezultă nici un element care să denote faptul că intenția vorbitorului ar fi fost aceea de a „viza atingerea demnității ori crearea unei atmosfere intimidante” condiție impusă de dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Dimpotrivă, prin afirmațiile din cadrul articolului analizat rezultă faptul că și pentru populația română de etnie romă există aceleași drepturi ca și pentru celelalte categorii de persoane iar expresiile respective nu au fost folosite în sens peiorativ sau discriminatoriu, astfel că nu se poate reține încălcarea dreptului la demnitate prevăzut de Constituția României.

Față de toate acest considerente, reținând că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, Înalta Curte va admite recursul formulat în cauză, va casa sentința atacată și va admite acțiunea formulată de reclamantul A. - Primarul Municipiului Târgu Mureș, anulând hotărârea nr. 319 din 22 mai 2013 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. - Primarul Municipiului Târgu Mureș, în nume propriu și ca reprezentant legal al Municipiului Târgu Mureș, împotriva sentinței nr. 387 din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și admite acțiunea formulată de reclamantul A. - Primarul Municipiului Târgu Mureș, în nume propriu și ca reprezentant legal al Municipiului Târgu Mureș.

Anulează hotărârea nr. 319 din 22 mai 2013 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2015.