ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1299/2017

Decizia nr. 1299/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Primarul Municipiului Târgu Mureș - A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 251 din 30 aprilie 2014 emisă de pârât, și, pe cale de consecință, exonerarea sa de la plata amenzii în valoare de 2.000 RON, iar în subsidiar aplicarea măsurii avertismentului.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 152 din 19 decembrie 2014, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Primarul Municipiului Târgu Mureș - A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a solicitat admiterea acesteia, susținând, în esență, că prima instanță a interpretat greșit prevederile legale incidente în cauză.

Recurentul a făcut referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului, invocată ca apărare de fond, susținând că prima instanță a analizat cauza doar din perspectiva Legii nr. 448/2006, nu și al Legii nr. 215/2001.

Astfel, a susținut că nu a luat în considerare, față de situația de fapt, că primarul nu are niciun fel de atribuții raportat la transportul local, acestea fiind stabilite la art. 63 din Legea nr. 215/2001, ci mai degrabă este atributul Consiliului local, neputând fi răspunzător pentru ceea ce s-a adoptat sau nu prin hotărâre de consiliu.

Recurentul a mai arătat, în raport cu prevederile art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 și art. 77 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor, că de la prima autosesizare (3412 din 17 iulie 2012), care trebuia soluționată în termenul imperativ de 90 de zile, a trecut mai mult de un an și jumătate, timp în care autoritatea nu a soluționat petiția (autosesizarea), fiind lăsată în nelucrare și adăugând încă o autosesizare (800 din 6 februarie 2014) la prima, cu completarea cadrului procesual referitor la alte părți. În opinia recurentului, autosesizarea este tardivă.

Recurentul a mai susținut, raportat la caracterul discriminatoriu al omisiunii de adaptare a mijloacelor de transport, faptul că în condițiile în care s-a asigurat accesul persoanelor cu handicap la o proporție de 80% din aceste mijloace de transport în comun nu se poate vorbi despre o discriminare a acestei categorii sociale, fapta incriminată nu corespunde definiției discriminării.

În ceea ce privește datele furnizate autorității intimate, recurentul a apreciat că nu poate fi vorba despre un refuz de comunicare a respectivelor date, care au prezentat relevanță din perspectiva unui punct de vedere cu privire la situația transportului local pe raza municipiului.

În concluzie, recurentul a apreciat că nu poate fi vorba despre o atitudine a sa în cursul desfășurării procedurii în fața Consiliului, așa încât aplicarea în subsidiar a sancțiunii avertismentului poate fi posibilă.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 20 octombrie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 8 decembrie 2016.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor intimatului și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere ce vizează anularea Hotărârii nr. 251 din 30 aprilie 2014 emisă de pârât, prin care a fost sancționat cu amendă contravențională în valoare de 2.000 RON.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamant, reținând că actul administrativ contestat este legal.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

În ceea ce privește critica recurentului referitoare la lipsa de identitate între autorul faptei contravenționale și persoana care a fost sancționată, prin prisma atribuțiilor primarului, în raport cu prevederile art. 63 din Legea nr. 215/2001, în sensul că nu are calitate procesuală întrucât nu primarul are atribuții în asigurarea serviciului public de transport ci Consiliul Local al Municipiului Târgu Mureș, se reține că nu poate fi primită.

Astfel, primarul, ca autoritate executivă a administrației publice locale, în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 448/2006 coroborate cu cele ale art. 23, art. 63 alin. (1) lit. d), alin. (5) lit. a) și c) din Legea nr. 215/2000, are atribuții referitoare la serviciul public de transport public local, care trebuie asigurat cetățenilor.

Înalta Curte reține incidența în cauză a dispozițiilor articolelor 9, 22 și 64 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit cărora:

"Art. 9 alin. (1) Pentru protecția sănătății fizice și mentale a persoanelor cu handicap, autoritățile publice au obligația să ia următoarele măsuri specifice: (…) b) să creeze condiții de disponibilitate, respectiv de transport, infrastructură, rețele de comunicare, a serviciilor medicale și socio-medicale.

Art. 22 Autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap:

a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap.

Art. 64 alin. (1) Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie, până la 31 decembrie 2010, autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsuri pentru:

a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație,,

Totodată, are în vedere prevederile art. 9, 19 și 20 din Legea nr. 221/2010 pentru ratificarea Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006, deschisă spre semnare la 30 martie 2007 și semnată de România la 26 septembrie 2007, ca re prevăd:

"Art. 9 Accesibilitate

a) clădiri, drumuri, mijloace de transport și alte facilități interioare sau exterioare, inclusiv școli, locuințe, unități medicale și locuri de muncă;

b) serviciile de informare, comunicații și de altă natură, inclusiv serviciile electronice și de urgență. (…)

Art. 19 Viață independentă și integrare în comunitate

Statele părți la prezenta convenție recunosc dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilități de a trăi în comunitate, cu șanse egale cu ale celorlalți, și vor lua măsuri eficiente și adecvate pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități se bucură pe deplin de acest drept și de deplina integrare în comunitate și participare la viața acesteia, inclusiv asigurându-se că: (…)

c) serviciile și facilitățile comunitare pentru populație în general sunt disponibile în aceeași măsură persoanelor cu dizabilități și răspund nevoilor acestora.

Art. 20 Mobilitatea personală

Statele părți vor lua măsuri eficiente pentru a asigura o mobilitate personală, în cel mai înalt grad posibil de independență, a persoanelor cu dizabilități, inclusiv prin:

a) facilitarea mobilității persoanelor cu dizabilități în modul și în momentul alese de acestea și la un cost accesibil;

b) facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități la mijloace, dispozitive de mobilitate, tehnologii de asistare și forme active de asistență și de intermediere de calitate, inclusiv prin punerea acestora la dispoziția lor, la un cost accesibil;

c) furnizarea de formare pentru dezvoltarea de abilități de mobilitate a persoanelor cu dizabilități și pentru personalul specializat care lucrează cu persoanele cu dizabilități;

d) încurajarea entităților care produc dispozitive de sprijin pentru mobilitate, dispozitive și tehnologii de asistare să țină cont de toate aspectele legate de mobilitatea persoanelor cu dizabilități,,.

În raport cu prevederile legale menționate, rezultă că autorităților administrației publice locale le revine obligația de a asigura accesul nediscriminatoriu, în condiții de egalitate cu ceilalți, la serviciul de transport public local, pentru această categorie de utilizatori, respectiv obligația de a lua măsurile specifice prevăzute de art. 22 din Legea nr. 488/2006, în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu dizabilități, care să conducă la asigurarea utilizării de către această categorie de persoane a tuturor mijloacelor de transport în comun local.

Referitor la susținerile recurentului privind nerespectarea termenelor prevăzute de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, se constată, de asemenea, că acestea sunt neîntemeiate.

În art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, se prevede:

„Art. 20. - […]

(7) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.

(8) Hotărârea se comunică părților în termen de 30 de zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării.”

Înalta Curte constată că termenele prevăzute de textele de lege citate sunt termene de recomandare a căror nerespectare poate atrage sancțiunea nulității numai în măsura în care se aduce subiectului de drept o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului.

Or, în cauză, recurentul nu a făcut dovada unei asemenea vătămări care să fi fost generată de nerespectarea termenelor în discuție.

Cât privește susținerea recurentului, în sensul că s-a asigurat accesul persoanelor cu handicap la o proporție de 80% din mijlocele de transport în comun, deși în hotărârea Consiliului se indică un procent de 62,22%, se reține faptul că recurentul nu a comunicat informații complete legate de obiectul sesizării, în datele furnizate autorității intimate în cursul procedurii urmate acesta raportându-se la un singur operator de transport, motiv pentru care respectiva susținere nu poate fi avută în vedere.

În consecință, în raport cu conduita părții, cererea de înlocuire a sancțiunii amenzii contravenționale cu avertisment nu poate fi primită.

Prin urmare, soluția pronunțată de prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Primarul Municipiului Târgu Mureș - A. împotriva Sentinței nr. 152 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2017.

Procesat de GGC - LM